GSP.RO  »  GSP SPECIAL  »  INTERVIU

EXCLUSIV Interviu-eveniment cu scriitorul Filip Florian, vecin și bun prieten cu Dan Petrescu în copilărie: „Cubanezul se dădea cu capul de bară, își rupea piciorul în gard de furie”

Filip Florian e captivat de personalitatea antrenorului Dan Petrescu: „E neschimbat. A rămas același luptător care își pierde orice idee de calm din cap pentru că el vrea să câștige cu orice preţ”
Filip Florian e captivat de personalitatea antrenorului Dan Petrescu: „E neschimbat. A rămas același luptător care își pierde orice idee de calm din cap pentru că el vrea să câștige cu orice preţ”

Articol de - Publicat marti, 27 octombrie 2020 12:12 / Actualizat marti, 27 octombrie 2020 13:30

Scriitorul Filip Florian a copilărit cu antrenorul de astăzi al CFR-ului, căruia îi zugrăvește un portret savuros. Pricinos, ambițios, nu conta jocul, el trebuia să iasă învingător. În gașca dintre blocurile din Drumul Taberei, lui Dan Petrescu i se spunea „Cubanezul”. „Cum s-a ajuns la porecla asta habar n-am. La vârsta aia nu mai stai să analizezi, o iei și gata”.

Filip Florian este interlocutorul care îți spune lucruri interesante pe care le vinde la preț de locuri comune. Își poartă modestia ca pe haina aceea de care nu te desparți indiferent de anotimp. Este dinamovist de când avea 4 ani, iar asta i s-a tras de la răutățile unor copii din Turnu Severin. Mondialul din ’78 a fost fereastra magică spre marele fotbal. 

Nu se dezice o clipă de iubirea pătimașă pentru culorile alb-roșii, Liverpool fiind amorul externalizat. Consideră că fotbalul nu poate lipsi din viața noastră și preferă să scrie intrând într-un soi de cantonament. Cărțile lui nu au liniuțe de dialog, iar asta chiar este o provocare literară.

- Filip, în seara partidei de baraj cu Islanda participai la un eveniment la Muzeul Literaturii Române. Apoi, mi-ai zis că ai apucat să vezi și meciul. Nu a fost cam abruptă trecerea?
- Aș zice naturală. Fotbalul cumva mă eliberează. Este o formă vie, îl iubesc pentru asta. Nu este ceva lucrat, ca un film sau ca o carte.

Cum devine dinamovist un puști de câțiva anișori

- Să nu spui că te-a relaxat înfrângerea cu Islanda în loc să te enerveze?
- Pasul doi este să îți placă sau să te enerveze un meci, mai ales că niciun meci nu seamănă cu altul. Dar mie îmi dă așa o stare de tihnă și descărcare fotbalul. Îmi place și pentru că totul e acolo, sub ochii tăi.

- Cum ai ajuns microbist?
- Cumva firesc, ca toți băieții care sunt pasionați de sport. Da, este o boală, dar frumoasă. Începutul a fost la Turnu Severin.

- Dar tu ești bucureștean.
- Tocmai, dar ne mutaserăm la Severin o perioadă, eram foarte mic. Acolo, am dat peste nebunia cu Universitatea Craiova care lupta pentru primul ei titlu. (n.red, sezonul ‘73-’74) Toată Oltenia respira ca un singur plămân.

- Să nu zici că țineai cu Craiova!?
- Copiii spuneau: „Ăsta e din București, deci e cu Dinamo”. Așa am devenit eu mare dinamovist.

- Ca să le faci pe plac sau în necaz?
- Când toți copiii te țin de dinamovist fără să te întrebe cu cine ții, doar pentru că ești din București, ca să le fac în ciudă chiar am început să țin cu Dinamo. A, deci vreți să țin cu Dinamo? Da, atunci sunt dinamovist!

„Cum poți, mă, să ții cu ăia?”

- Cu care ții și azi și, din ce știu, aproape pătimaș. Pasiunea asta nu ți-a creat probleme de-a lungul timpului? Știi totuși care e percepția, de ce tocmai cu Dinamo, echipa Securității?
- Se uitau cam toți ciudat la mine. Aveam un unchi care făcuse pușcărie politică, medic excepțional, cu o viață în care dosarul bătea mereu profesia. El era unul dintre oamenii care îmi spuneau: «cum poți, mă, să ții cu ăia?»

- Nu te-au convins să renunți, deși argumentele lor erau cât se poate de logice.
- E ca o îndrăgostire, când îți intră în sânge nu prea mai ai cum să te vindeci. Era prea târziu să dedinamovizez.

- Pe stadion mergeai sau vedeai meciurile doar la televizor?
- Da, mergeam des. În copilărie, după episodul Turnu Severin, ne mutaserăm iar la București și locuiam în Drumul Taberei.

Disidența din Drumul Taberei

- Cartier stelist...
- Da, tocmai. Și, paradoxal, deși eram dinamovist, mergeam mai des la meciurile Stelei. Fără să țin vreodată o secundă cu Steaua. Eram ceea ce se numește disidența din Drumul Taberei.

- Ceilalți copii cu cine țineau?
- La meciurile noastre de pe aleea dintre blocuri nu era deloc complicat să ne facem echipele. D13 cu D14 sau, și mai simplu, Steaua cu Dinamo. Unii treceau la stânga, ceilalți la dreapta, eram cam egali. Știi, era Drumul Taberei de la începuturi.

- Iar Steaua încă nu câștigase Cupa Campionilor Europeni. Și cum se întâmplau lucrurile la meciuri?
- Păi, la un 3-3 Steaua-Dinamo în Ghencea, eu stăteam în galeria Stelei împreună cu fratele lui Dan Petrescu. Am sărit la toate golurile lui Dinamo, s-a uitat lumea urât la mine în jur, dar nu mi-a zis și nu mi-a făcut nimeni nimic.

- A contat probabil că erai acolo cu fratele lui Dan Petrescu.
- Sigur și asta, lăsați-l că e cu fratele lui Dan Petrescu! Dar astăzi ar fi un gest sinucigaș să mai faci așa ceva.

Dan Petrescu „dădea cu pumnul în asfalt și cu capul de bară de ciudă”

- Te știai bine și cu Dan Petrescu înțeleg.
- Păi, am fost foarte buni prieteni în copilărie, am făcut aceeași școală, stăteam la două blocuri distanță unul de celălalt.

- Cum era Dan Petrescu copil?
- Exact ca acum. Înverșunat, pricinos, punea o pasiune din aia imensă și la miuțe de doi lei.

- Este chiar el!
- Mi-l amintesc de zeci de ori cum cădea în genunchi de ciudă, cum dădea cu pumnul în asfalt. „Băăă, nu intră!”, se lovea cu capul de bară. Da, uneori mingea nu intră, poți să ai o mie de ocazii. El nu accepta asta, își rupea piciorul în nu știu ce gard de furie.

- Era și talentat, în afară de faptul că era tenace?
- În școala aia a noastră erau vreo doi, trei puști mai talentați decât el. Genul clasic românesc, golănași de cartier, gagici, cu băute de la 14 ani. Ăia n-au ajuns nimic. Dan, în schimb, nu lipsea niciodată de la antrenament.

- Mai spune-mi, parcă îl și văd mic, blond, roșu la față de furie...
- Odată, iarna, am rămas seara amândoi în curtea școlii. Eu în poartă, apăram destul de bine, el șuta. Minute în șir nu a reușit să îmi dea gol, a făcut o criză de furie. „Nu se poate, bă, ai scos tot!”. În momente din astea, își pierdea orice idee de calm. Asta îmi amintește de o întâmplare cu Fidel Castro și cu Gabriel Garcia Marquez la pescuit.

„Cubanezul” și El Comandante

- Ce s-a întâmplat?
- Castro alesese tot, lacul, momelile, dar prindea mai puțin decât Marquez. După niște ore bune, Marquez a întrebat: „Mergem?” „Nu, mai stăm!„, i-a răspuns El Comandante.

- Așa. Urmarea?
- L-a ținut Castro până dimineața pe baltă până a prins un pește în plus. Atunci a zis „Gata, mergem!”.

- Crezi că felul ăsta de a fi îl ajută sau, dimpotrivă, îl trage în jos pe Dan?
- Îl ajută, din revoltă se naște o mare întărire. Îl admir și pentru că a rămas aceeași fire, același luptător.

- Muncă și talent, asta a fost rețeta lui?
- Da, dar mai ales prin muncă. Plus o ambiție și o tenacitate fără seamăn. El nici atunci nu concepea să piardă indiferent ce juca. Fotbal, baschet, la orice „Cubanezul” trebuia să câștige.

- Cubanezul?!
- Asta era porecla lui în școală când era copil, toți îl știam de „Cubanezul”. Nu știu de unde venea, că nu îți pui întrebări de unde vine o poreclă. „Bursucul” nu exista pe atunci, nu se ajunsese la ea.

Dan Petrescu, tânăr jucător la Steaua
Dan Petrescu, tânăr jucător la Steaua

Naționala, capitol neterminat

- Începuserăm discuția spunându-mi că ai văzut meciul naționalei cu Islanda. Ce impresie îți face acum echipa națională de fotbal a României?
- Am ajuns să mă uit inerțial la meciurile naționalei, nu prea mai sper nimic.

- Cum, nu mai simți chestia aceea numită „ai noștri”?
- Am pierdut sentimentul de ai noștri, nici măcar nu mi se mai pare că reprezintă o națională.

- Dar ce?
- Pare o adunătură de interese, condimentată bine de tot cu chestii cu impresari, cu posibile transferuri. Nu cred că s-a născut antrenorul care să fie imun la toate lucrurile astea.

- Jucătorii?
- Nici jucătorul nu prea mai simte treaba asta numită patriotism. Nu acela stupid, înflăcărat, comunist. Dar joci pentru țara ta, ar trebui să fie o bucurie fără preț. La alții parcă mai funcționează chestia asta, la noi parcă nu, în pofida a ceea ce declară.

Magia și durerea Argentinei

- Propun să trecem spre literatură ajutându-ne tot de fotbal. Ai câteva pagini antologice, zic eu, în „Degete mici” despre Argentina anilor '70.
- Mulțumesc!

- Era vorba în roman acolo despre niște antropologi argentinieni care ajung în România să deslușească tainele unei gropi comune.
- Da, am încercat să zugrăvesc și Argentina dictaturii militare, cu ororile, miile de tineri dispăruți sau uciși, criza economică. Dar și Argentina dublă campioană mondială la fotbal.

- Erai copil, cred că aveai 10 ani, când au câștigat primul titlu în '78. De Kempes, ca de Kempes, dar de unde știai de Luque, de Ardiles, de Pasarella?
- Sigur că pentru roman m-am și documentat, mi-am împrospătat amintirile. Dar ăla a fost primul meu Mondial, aveam 10 ani. M-a paralizat, repet iar vorba aia, a fost ca o îndrăgostire, a fost luna mea de miere cu fotbalul. Sunt lucruri pe care nu le poți retrăi, era magie pură.

- Acum care este zona preferată în fotbal?
- Suntem de câțiva ani pe Premier League, eu, fratele meu, fiul meu. Suntem cumva fanatizați, ținem cu Liverpool. Și uitându-ne atâta la fotbalul englezesc ni se pare că este alt sport când mutăm canalul pe un meci din prima noastră ligă.

Filip Florian: „Unii scriu și dacă le arde casa în jurul lor. Eu nu pot așa!”

- Când scrii, la un roman vreau să zic, intri în cantonament, ca sportivii?
- Da, eu sunt genul cu cantonament. Trebuie să mă separ de tot și de toate. Îi admir de altfel pe cei care reușesc să scrie cu program.

- Adică?
- Oriunde ar fi, de la ora cutare la ora cutare. El de la 9 la 12 scrie, indiferent dacă arde casa. Am încercat și eu, nu pot. Când sunt în București nici nu scriu propriu-zis, doar așez textul, corectez.

- Și unde scrii?
- Mă refugiez la munte, departe de lume. La paginile noi am nevoie de o liniște și de o izolare aproape totale. Devin o persoană fanatică. Nici nu mai fac altceva, mă trezesc, îmi iau cafeau și direct la scris, uneori mi se face rău de la nemâncat și doar ronțăi ceva ca să rezist până la micul dejun.

- Scrii și dimineața, și seara. Sau numai dimineața ori numai seara?
- Dimineața, până acum câțiva ani reușeam și după-amiaza. Acum dacă scriu după-amiaza mai rău stric textul, iar dimineața repar ce am stricat seara.

Vai, literatura este undeva sus, în lumea îngerilor! Nici pomeneală, dacă vrei să fie parte de viață transpusă în ficțiune trebuie să aibă și iubire, și fotbal

Nu cred în teoriile defetiste, sumbre, care spun că oamenii nu vor mai citi. Am observat că acum cei care citesc cu precădere sunt tinerii, iar asta îmi place foarte mult

Dacă în țara ta nu este o dictatură, nu a avut loc nu știu ce calamitate naturală, nu ai nicio șansă la vreun mare premiu în artă. Din păcate, criteriul valorii a ajuns cel mai ignorat

Damblaua noastră națională este că ne fură arbitrul. Da’ cât să te fure și arbitrul dacă ești foarte bun?

Din păcate pentru nemicrobiști, scriitori sau nu, dacă le vorbești despre o carte cu subiect sportiv au din start o reacție negativă. Iar unele pot fi capodopere

Filip Florian

Filip Florian: „După un timp, ajung să locuiesc cu personajele mele!”

Filip Florian explică de ce nu crede că un român va câștiga prea curând Premiul Nobel pentru literatură și nu își ascunde amărăciunea că mari scriitori sunt ocoliți din motive de corectitudine politică.

- Filip, o întrebare de microbist. De unde îți iei inspirația, subiectele pentru romane?
- Hmm! În primul rând că am nevoie să iasă din mine vechea carte ca să mă apuc de una nouă. Se rupe ceva din mine atunci, am sentimentul aproape fizic că am încheiat cu cartea aia.

- Și pe urmă?
- Hertha Muller zice că are nevoie cam de un an ca să se poată apuca de altceva. Așa simt și eu, măcar 6 luni.

Traiul din scris

- Se poate trăi din scris în România?
- Prost, prost, dar se poate. Și cu condiția obligatorie să îți fie traduse cărțile destul de masiv. De aici, din drepturile de autor, chiar și cu nu știu câte ediții cum sunt unele dintre romanele mele, tot e foarte greu.

- Afară cum se întâmplă lucrurile? Din ce trăiesc scriitorii?
- De fapt, cu anumite excepții - cei care, de exemplu, au câștigat Nobelul și au traiul viager asigurat din banii ăia - în rest ce ține în viață un scriitor fără alt job este sistemul lecturilor publice și al festivalurilor literare. O practică dezvoltată și curentă în Occident.

- Interesant.
- Biletele la lecturile publice, care sunt de multe ori și cu participarea presei, sunt destul de piperate. Este un public serios acolo, avizat, oameni care vor să îi și cunoască pe scriitori, nu doar să îi citească.

- Asta poate produce și dezamăgiri, când cunoști omul vreau să zic.
- Ai dreptate, de cele mai multe ori cam așa este. Ideea este că datorită acestui sistem de litteratur haus, ca să folosim terminologia nemțească, un scriitor mediu, deci nu o celebritate, dar nici un no name, trăiește liniștit. În Berlin sunt între 30 și 50 de lecturi publice pe zi, îți dai seama?

- Cât este ficțiune într-un roman de ficțiune?
- Și eu mă întreb asta. În romanele mele sunt și eu cumva acolo. Uite, când creezi un personaj care îți este complet opus ești și tu acolo, de fapt. Inventezi povești, personaje, ajungi, cazul meu, să trăiești acolo, să locuiești cu ele.

- Când intri în lumea aceea?
- Nu imediat, dar după ce scriu 10-15 pagini ceva începe să se miște. Dacă nu te muți o perioadă în lumea aia, nu ești sincer. E ca în cazul Pinocchio, este o păpușă la început, apoi învie.

Filip Florian: „Dostoievski e comercial dacă l-a citit multă lume?”

- Popularitatea unui scriitor exclude valoarea?
- Circulă teoria asta, și nu doar printre scriitori. Accesibilitatea nu exclude valoarea. Paradoxul face că un scriitor în care inclusiv oamenii din branșă au crezut pare că ar fi comis un păcat din momentul în care scrierile lui devin accesibile publicului larg. A fi inteligibil nu este un păcat, nu înseamnă că ești doar comercial. Ce, Dostoievski e comercial, că îl poate citi multă lume?

- Iubești popularitatea, notorietatea?
- Deloc. Mă simt confortabil când sunt în ochii mei ăla dintotdeauna, din școală, din liceu, de pe maidan. Am colegi și prieteni cu care continui să merg să culeg ciuperci, să trăncănesc, să bem o bere, nu contează că unul acum este zidar sau mai știu eu ce, sunt oameni minunați.

- Scrii la comandă?
- Nu. O singură dată însă am avut o experiență la ideea lui Bogdan Stănescu, la Polirom pe atunci, de a continua literar ultimul roman al lui Jose Saramago. Mi s-a părut o idee foarte bună, am construit o nuvelă al cărei personaj avea manuscrisul acestui roman.

Fotografie cu Filip Florian, semnată de fratele său, Mircea Struțeanu, de profesie fotograf
Fotografie cu Filip Florian, semnată de fratele său, Mircea Struțeanu, de profesie fotograf

Interziși la Premiul Nobel

- Ai citit ceva de Louise Gluck, ultima laureată a Nobelului pentru literatură?
- Nu și nici nu auzisem de ea.

- Ai și tu oarecare rezerve privind felul în care se aleg câștigătorii?
- Sunt atâția scriitori mari, pe care îi iubesc, care nu au luat Premiul Nobel. Și nici nu vor mai avea ocazia să îl ia. Unul dintre aceștia este Amos Oz. Știi, aproape în fiecare an îmi zic, uite încă un an în care nu a luat cutare sau cutare.

- De ce crezi că se întâmplă așa, adică sunt ocolite nume foarte mari?
- Se ține cont de geografie, de considerente politice. Când a câștigat Hertha Muller am fost întrebat într-un interviu despre șansele lui Mircea Cărtărescu, știi, întrebarea asta se pune imediat.

- Și ce ai răspuns?
- Am spus că din cauză că Hertha Muller este originară din România, subiectele cărților ei fiind legate de România, asta va face ca destui ani de aici înainte să nu mai poată lua acest premiu niciun scriitor român.

Loteria și politica drepturilor corecte

- Vreo reacție de la cineva?
- Mircea Cărtărescu m-a sunat să îmi mulțumească pentru că am zis asta. E bine că a zis-o cineva în clar, mi-a spus. Uite, de când cu nebunia asta cu Erdogan în Turcia, brusc în Occident este un interes enorm pentru cultura din Turcia. Regizori turci, scriitori sunt invitați pe la toate festivalurile, beneficiază de burse, rezidențe.

- Poate pentru că sunt și foarte buni.
- Nu contest asta, dar dacă de mâine Turcia ar deveni profund democratică nu ar mai fi acest interes. La fel s-a întâmplat și cu scriitorii din Serbia după căderea lui Miloșevici. Un val de simpatie incredibil, zeci de burse, de stipendii, de rezidențe de creație. Din păcate, criteriul valorii a ajuns să fie cel mai ignorat.

- Deci e și o chestiune de noroc, de cum se aliniază astrele sau dacă ești la momentul potrivit în locul potrivit.
- E ca o loterie, unde a căzut bila la ruletă. Mesa Selimovici, de exemplu, un bosniac, a scris cu mulți ani în urmă o carte excepțională, „Dervișul și moartea”. Cartea aia merita 10 Nobeluri. A trecut neobservată, nu era contextul potrivit.

- Doar în literatură se întâmplă așa?
- În toate artele. Și în film, și în pictură, în orice. Dacă aparții unei minorități, dacă ai un handicap fizic, dacă mai ești, nu știu, și gay, și refugiat sirian și pictezi bine poți deveni într-o lună cel mai mare pictor din lume. Dacă pictezi la fel de bine, dar nu ai toate aceste atuuri ți se spune lasă, ne uităm noi mai încolo, mai lucrează. Nu e în regulă, dar nu noi decidem lucrurile astea.

Obsesii românești

- În sport din fericire nu se întâmplă chiar așa lucrurile. De cele mai multe ori câștigă cel mai bun.
- Acolo funcționează însă damblaua noastră națională, că ne fură arbitrul. Cât să te fure și arbitrul dacă ești foarte bun?

- Este o imagine suprarealistă să vezi un fotbalist citind?
- Probabil că nu. Dar se fac glume pe tema asta. Mi-a trimis un amic care ține tot cu Liverpool un montaj ironic cu Bobby Formino citind trei cărți deodată. Nu puteai să nu te amuzi, mai ales dacă îl și știi pe Firmino.

Fără dialog

- Ce i-ai răspunde unui potențial cititor al romanelor tale despre absența dialogurilor?
- Că e decizia mea netă să nu am dialoguri, că așa simt că mă exprim eu mai bine. Dar nu disprețuiesc dialogul dintr-o operă literară. Dacă voi scrie teatru vreodată, sigur voi folosi dialogurile. Știi, chiar mi-a zis un coleg o dată o chestie foarte interesantă.

- Ce?
- Suna cumva negustorește. Zice el, nu te-ai gândit că dacă bagi linii de dialog dublezi aproape numărul de pagini?! Măi, sincer, nu m-am gândit. Uite, în fraza asta ai strâns un dialog întreg între personaje.

- Poți să îmi spui la ce lucrezi acum?
- Nu prea îmi place să vorbesc despre proiectele în lucru. Să zicem că personajul care vorbește la persoana întâi în roman este un tip extrem de izolat, un soi de fugar care scrie așa, ca să își umple timpul, scrie ce vrea el, când vrea. Am și aici multe chestii despre fotbal, fiindcă, o repet, fotbalul este parte importantă a vieții. Și nu îl poți eluda.

Suntem rămași într-un anticomunism târziu, fanatic, elita românească este net în poziția asta, ca și cum ăla a fost singurul rău pe lume

Primele lagăre din Germania au fost organizate cu ajutorul instructorilor sovietici. Ei i-au învățat pe nemți cum se face un lagăr ca la carte. Crima e crimă și e la fel de mizerabilă dacă o face un regim de dreapta sau de stânga

Când am terminat o carte se rupe ceva din mine. Am nevoie de timp să iasă din mine și să aibă loc următoarea

Se poate face artă de cea mai bună calitate pe care să o înțeleagă cât mai mulți oameni. Esențial este să poți transmite emoție, indiferent că te adresezi unuia cu doctorat sau altuia care are 8 clase

Ce înseamnă comercial? Dostoievski este comercial dacă îl citește multă lume?

Vanitatea nu se asociază decât rareori cu calitatea înaltă. Marii scriitori sunt oameni modești, iar atunci când văd nasuri ușor în vânt încep să am suspiciuni și asupra cărților lor

Filip Florian

Filip Florian

S-a născut pe 16 mai 1968 la București și este unul dintre autorii români contemporani cei mai traduși în Occident. Romanul lui de debut, Degete mici, publicat în 2005, i-a adus notorietatea națională și internațională, fiind răsplătit printre altele cu Premiul Uniunii Scriitorilor. 

Absolvent al Facultății de Geologie și Geofizică, Filip Florian a lucrat o perioadă ca redactor la Cuvântul, apoi a fost corespondent al posturilor Europa Liberă și Deutsche Welle. Bunicul bunicului său a fost Ioan Slavici. Alte cărți scrise de Florian sunt „Băiuțeii”, „Toate bufnițele”, „Zilele regelui”, toate reeditate.

Filip Florian
Filip Florian

Mai multe materiale speciale GSP: 

Interviu-eveniment cu Vasile Iordache » Legenda Stelei îl critică pe Gigi Becali și se pronunță în războiul FCSB vs. CSA: „Să ajungi să te judeci pentru CCE e rușinea maximă”

Interviu senzațional cu Sabrina Ionescu, noua stea din WNBA » Cum se identifică cu România și ce a învățat de la Kobe Bryant

Playtech: INCREDIBIL! Ce face acum femeia care l-a părăsit pe Mihai Neșu! E halucinant ce se întâmplă


Comentarii (5)
talpaiadului
talpaiadului  •  27 Octombrie 2020, 14:29

Craiova l-a avut pe Adrian Paunescu, Rapidul pe Fanus Neagu, iata ca-l are si Dinamo pe domnul Florian, scriitor imens care din pacate este ignorat an de an de catre comitetul premiilor Nobel in ciuda unor capodopere literare precum "Degete mici", "Baiuteii" si "Toate bufnitele" :) :) :). Dinamovist de mic (ceilalti copii il intrebau "cum poti sa tii cu aia", dar degeaba, el nu a inteles nimic nici atunci si nici pana in ziua de azi), domnul Florian s-a indragostit si de Liverpool, ca doar si ei au echipament rosu :). Nu-i nimic domnule Florian, capul sus si pieptul inainte, o sa luati si dumneavoastra un premiu (cand o sa castige Dinamo Liga Campionilor...)

cpt.ahab
cpt.ahab  •  27 Octombrie 2020, 14:21
Postat de reteleanu pe 27 Octombrie 2020, 13:51

ma bucur ca-si mai aduce cineva aminte de "dervisul si moartea", o carte de-o coplesitoare intelepciune linistita. nu trebuie uitat nici danilo kis, tot din aceeasi zona geografica si stilistica (desi mai inspre radu petrescu al nostru, ca estetism si calofilie).

N-am citit "Dervișul și moartea", dar mi-o trec printre priorități. Sănătoși să fim!

1391972634181505
Adrian Popescu  •  27 Octombrie 2020, 14:00

Ca de obicei un material ciudat mutat din Libertatea în GSP și întors ca să pară de sport...am mai halit vrăjeala asta

Vezi toate comentariile (5)
Comentează