Articol de Luminița Paul - Publicat marti, 05 octombrie 2021 11:28 / Actualizat marti, 05 octombrie 2021 15:26
Canoiștii rememorează momentele cele mai importante pe care le-au trăit în carieră avându-l pe Ivan Patzaichin antrenor. Cvadruplul campion olimpic le spunea «Bravo!» la finalul curselor, îi bătea pe umăr și pentru ei era de ajuns.
România a cucerit cel mai recent titlu olimpic la kaiac-canoe în 2000, la Sydney, prin Florin Popescu și Mitică Pricop, la C2-1.000m, cei doi încheind în poziție de bronz la C2-500m.
Marele campion era pe atunci antrenor coordonator al tuturor loturilor olimpice de kaiac-canoe, dar în timp a rămas doar la grupa de canoe. Și în 2004, și în 2008, medaliile au fost aproape, au lipsit de fiecare dată zecimi, chiar sutimi pentru a le obține.
La Mondiale și Europene însă, rezultatele au rămas valoroase și constante, iar fiecare dintre sportivii aflați în acea perioadă sub supravegherea sa are măcar un moment imposibil de uitat. Pentru cariera proprie și în care Ivan Patzaichin a avut un rol.
Ori cu dumnealui, ori fără!"
Ciprian Popa, alături de Nicolae Flocea, a fost erou într-unul dintre episoadele olimpice pomenite mai sus. La Beijing 2008, ei au încheiat cursa de C2-1.000 m la 84 de sutimi de bronz.
„A fost o mare dezamăgire și pentru mine, că am ratat medalia, și pentru domnul Ivan fiindcă știu că-și dorea foarte mult un rezultat de acolo și spera, era foarte încrezător că se va întâmpla lucrul acesta", își amintește Ciprian. După cursă, reacția antrenorului a fost puțin neașteptată pentru canoist.
„Sincer, credeam că o să fie mai... dur, dar dânsul știa să nu spună în față unele lucruri care să te deranjeze, mai ales că dezamăgirea era mare și pentru noi, fiindcă ne-am dorit", sună confesiunea sportivului la 13 ani distanță.
„Ne-a încurajat, ne-a spus că încă suntem tineri, că mai avem timp să ajungem la încă o Olimpiadă și că se va rezolva, vom ajunge la rezultate. Dar n-a mai fost să fie, nici din partea noastră, nici a dânsului ca antrenor. Sincer, când ne-am lăsat atunci aproape toți, cei care eram vechi, gașca, a fost tocmai pentru că a fost îndepărtat, atunci am hotărât: ori cu dumnealui, ori fără!", explică Popa.
Pentru Andrei Cuculici și Iosif Chirilă, momentul-cheie a fost la Duisburg 2007, la Campionatele Mondiale. Au cucerit titlul la canoe4, alături de Loredan Popa și Silviu Simioncencu, însă la C2-500m, probă olimpică, au ratat aurul la patru zecimi de secundă.
„Ne antrenam la Voina, decăzusem un pic și mă scosese din dublu, de lângă Chirilă, îl pusese cu alt coleg, Cătălin Costache", rememorează Andrei, ca și cum ar fi fost ieri.
„Totuși, nu mergeau cum trebuie. Atunci, sincer, am simțit că pierd tot ce muncisem și m-am apucat serios de treabă în simplu. Îl băteam și pe Mironcic", adaugă și i se simte zâmbetul în voce chiar și la telefon.
Aur pierdut la centimetri
„Dar nu ăsta era scopul meu, ci să intru înapoi în barcă. Mă antrenasem așa de bine, sigur, sub îndrumarea dânsului, am avut atâta încredere în mine încât atunci când m-a întrebat dacă pot să calific barca, am spus clar da, aproape fără să mă gândesc, eram superantrenat. Și așa a și fost! La Mondiale, ne-am simțit foarte bine, am câștigat detașat la 4, la dublu ne-au bătut ungurii, nu i-am văzut, erau nemții lângă noi, în stânga, îi întrecuserăm, iar pe unguri i-am văzut târziu, nu am putut să-i mai ajungem, altfel eram campioni mondiali", povestește dintr-o suflare.
„Ne-au bătut ungurii care erau în malul drept, nu prea îi vedeam. Așa a fost să fie, ne-a lipsit medalia de aur pentru câțiva centimetri", completează Chirilă.
Ce le-a spus Ivan după cursă? „Nu era genul de om care să te laude, venea, îți strângea mâna, te lua în brațe, «Bravo!», și atât. Când auzeam, «Bravo, măi Cuculici!», și palma pe spate, gata, nu îmi mai trebuia nimic. Clar și el și-ar fi dorit aurul acolo, știa că avem potențial, câștigaserăm seria fără probleme, dar n-a fost să fie", spune Andrei. Patzaichin îi așezase împreună cu trei ani în urmă.
„Prima dată ne-a pus pentru Europenele de tineret, unde am și câștigat la 500 și am luat argintul la mie. Noi veniserăm trei stângaci și doi dreptaci de la lotul de juniori, ne-am potrivit", a explicat Iosif Chirilă.
Încă un lucru remarcabil: era de un calm ieșit din comun. Nu exista să ridice vocea, nu certa sportivul, când era supărat, doar se uita într-un fel anume și erai atât de jenat dacă l-ai supărat încât mai bine n-o făceai
- Diana Ene
Nu se exterioriza
Modul său de a se manifesta discret după curse a rămas un etalon. "Când se luau medalii, toți eram bucuroși, făceam gălăgie, dumnealui se liniștea, nu mai zicea nimic, se ducea și fuma o țigară și doar contempla, i se citea mulțumirea de față. Atât îi spunea fiecăruia: «Bravo!» și îl bătea pe spate, iar pentru sportiv era de ajuns. Era unic", povestește Diana Ene.
„Mereu era loc de mai bine și ne spunea asta, că acolo trebuia să ridicăm strocul, că acolo am lăsat-o moale, că n-am scos timpul bun, chiar dacă am luat aurul, se putea mai bine, dar ne spunea și ne bătea pe umeri, ca un fel de glumă, dar i se citea satisfacția, era evident. Într-adevăr, era persoana care se bucura, dar nu se exterioriza, asta am observat. Mai retrasă", explică și Loredan Popa.
Pentru el, un moment important a fost "cred că anul 2005, la Poznan și Zagreb, când am obținut primele medalii de aur la Europene și Mondiale la seniori. A fost un moment când am tras mia de metri cu fratele meu în barcă și am condus toată cursa, iar pe final am pierdut aurul, dar a fost prima noastră medalie importantă, iar următoarea, 500 m, am câștigat-o și acolo a fost satisfacția, am putut să ne bucurăm cu toții de rezultat".
El le punea numerele la concurs, îi ajuta să care barca, îi bătea pe umeri... le spunea "Baftă!" și le dădea indicații până ajungeau la start, altfel plecai când aveai încredere și antrenorul îți spunea că totul o să fie bine
- Diana Ene
Zâmbetul nu a lipsit
"Era cel mai aproape de noi, omul de care toți ne legam. Eram împreună cel puțin 10 luni pe an în 6 zile pe săptămână din 7. Îmi aduc aminte că avea camera la Snagov, era prima la etajul doi, iar eu cumva ultima", povestește Loredan Popa.
„Noi aveam casă și în Snagov, peste lac, uneori dacă simțeam nevoia să merg acasă, mai fugeam o oră-două seara, traversam lacul cu barca și mă mai vedea de pe balcon: «Iar ai plecat, Loredaaane! Mâine dimineață trebuie să scoți timpi buni, dacă nu, ai încurcat-o cu mine». «Da, dom' profesor!»", rememorează el râzând. "Mă întreba mereu când ne întâlneam, chiar și după ce a plecat din sport, ce mai fae ploieșteanca. Și soția dânsului e de acolo și a ținut minte că și soția mea e din zonă", spune zâmbind și Mihalachi. z
Avea soluții la orice
„Îmi amintesc că era un test de 6.000 de metri, de-al lor, cu biochimie, cu cronometru", povestește Diana Ene, "și tot având nu știu câte cronometre, la unul nu a dat drumul, și eu mă gândeam, aoleu!, îl întrebam pe doctor: cum o să luați biochimia? Și domnul Patzaichin mi-a explicat «Calculez așa, din al doilea iau așa», nu am înțeles prea bine, «și gata, obțin timpul». Dom' profesor, cum puteți să fiți atât de calm? Eram stresată și el, foarte calm, «Uite, fac așa, și gata, am timpul pentru că mie nu-mi place să mint sportivul, vreau să fie totul corect»", conchide ea.
Flori pentru toată lumea
Modestia lui Patzaichin se reflecta și în felul în care se purta cu ceilalți. „
Nu lăsa pe nimeni să se simtă stingher, de asta era cine era. Am cunoscut o grămadă de oameni mari prin intermediul dânsului fiindcă veneau în bază, dar doar ne anunța, nu era ceva de genul, vai, ce importanți suntem noi și ce mici sunteți voi, ne trata pe toți la fel. Dacă dădea o floare de 8 martie, dădea aceeași floare doamnei de la curățenie și doamnei directoare, nu făcea niciun fel de diferență. Le spunea săru-mâna și uneia, și alteia", rememorează Diana.
Consultări cu sportivii
„La fiecare antrenament avea o agendă în care își nota tot, kilometri, timpi, cât s-a mers, cum s-a mers. Agende întregi. Un antrenor bun are și fler, să-l simți pe sportiv când e obosit, de ce e așa sau altfel, să-l lași când trebuie. Îmi amintesc că îi punea pe ăla cu ăla, bineînțeles în funcție de cum mergeau, dar și de cum îi simțea, stătea de vorbă cu ei, analizau filmările pe care le făceam pe apă", își amintește psihologul.
„Discutau antrenamentul, cum a fost, cum se simt, de ce se simt așa, le cerea părerea, se consulta cu ei. Avea grijă de băieți, totul pentru băieți, ținea foarte mult la echipă", adaugă ea. "Întotdeauna discutam unele aspecte care țineau de antrenament, de echipaje, analiza, ne povestea care este și strategia lui, de aceea eram așa de uniți, fiindcă nu erau probleme de comunicare", completează Ciprian Popa.
Vacanțe pe pontonul-dormitor
„Un lucru pe care l-a realizat în viața de sportiv pentru mine a rămas marcant și îl povestesc acum tuturor, și în domeniul în care lucrez", spune Loredan Popa, și anume "cât de importantă este echipa: după un an competițional, se termina toată nebunia, în octombrie, ne strângeam vreo zece persoane și plecam în Deltă cu un ponton-dormitor, ne aducea laolaltă și în momente de relaxare, să ne cunoaștem, să ne apropiem, să socializăm, a fost important fiindcă eram în alt mediu decât al tensiunii și al stresului de zi cu zi".
Puterea exemplului
„La început îl vedeam cum ar vedea oricine din afară, de la televizor, după rezultate, ca pe un idol, mi-aș fi dorit să ajung ca el", spune Andrei Cuculici. "E mare lucru, mă uitam și în alte sporturi, să ai un model. Practic, te încurajează mult mai mult. Dacă nu ai la cine să te uiți, de exemplu, în sportul meu nu a ieșit nimeni campion olimpic, cum aș putea reuși eu?
Când vezi că ești înconjurat de campioni mondiali, olimpici, simți că se poate, asta a fost concepția mea. În primul rând aveam o asemănare oarecum: a fost cel mai tânăr când a participat prima dată la Jocurile Olimpice, 18 ani, și eu la fel, aveam 19 ani la Atena, în 2004. Nu a fost rezultatul la fel însă", conchide fostul canoist.
