Articol de Cristian Coman - Publicat sambata, 30 martie 2019 17:27
Avem ce învăța de la lideri și de la personalitățile care ne umplu televizoarele. Câteva exemple din ultimele zile:
- Cosmin Contra l-a scos din lot pe Mitriță, fiindcă atacantul l-a înjurat pe secundul Ionel Gane.
- Simona Halep către Daniel Dobre, antrenorul ei: „Când greșesc sau când face ea punct, nu mai aplaudați cu toții!”. „Am înțeles”. „Și când am nevoie, să fie un pic mai energici băieții ăia acolo.”
- Klaus Iohannis: Golăneala a trecut orice limită.
- Liviu Dragnea: Nu comentez toate prostiile lui Iohannis!
- Mihai Gâdea: Opriţi-i microfonul, domnului Dancă (…) Hai, la revedere!
Ionel Dancă: Aşa ceva? Aşa ceva, domnule Gâdea?
Mihai Gâdea: Tăiaţi-i microfonul. Hai, la revedere!
Agresivitate, aroganță, umilirea celuilalt.
Nu trebuie să fii doctor în medicină („doctor-doctor”, cum s-ar zice) ca să vezi că agresivitatea este a doua natură a lumii moderne. Bullying-ul – copii care se hărțuiesc între ei și violența domestică – adulții care se pocnesc, se taie sau îi lovesc pe copii – ne deschid porțile către bătăușii Europei. La fiecare 30 de secunde o româncă este bătută. Românii sunt la periferia Europei în privința comportamentului față de semeni. Iar combinația alcool-furie face mai multe victime decât pistolul în America (Gabi Tamaș, no offence!).
Dar violența care ne definește ca profil urban sau rural, femei sau bărbați, tineri sau bătrâni este violența de limbaj.
Sunt mari campioni, mari personalități care se înroșesc de nervi la adăposul unei auto-încadrări: „sunt coleric”. Antrenori care mai dau câte una după ceafă elevilor, în toate sporturile. Nu reușesc să își controleze reacțiile.
Scandalurile din gimnastică abia au fost uitate. Iar escapadele violente ale „Briliantului” sunt acum ca o poleială pe cariera atacantului (sau atacatorului, cum vreți).
Agresivitatea „liderilor” români nu este erditară sau o caracteristică a mediului de unde provin, ci e dovada clasică a nemulțumirii îmbinată cu slaba asimilare a insuccesului. Sunt oameni duși de performanță la un nivel emoțional pe care nu îl pot gestiona. Iar meteahna celui care uită să mai învețe este: „Nu-mi da mie lecții. Cine ești tu?”
Omul din fața camerelor nu este model doar pentru adulții care îl idolatrizează sau îi urmăresc evoluția. Deși pare un clișeu, cei care se îmbibă de „lecțiile” liderului sunt cei care vin din urmă.
Sigur, credem că am depășit „epoca de piatră”, în care ziariștii sunt amenințați sau suporterii sunt loviți în tribună de un președinte (executiv) de club.
Ați încercat vreodată să-i ascultați (în sensul de a-i băga în seamă) pe adolescenți? Nerăbdarea și nemulțumirea lor ajung după câteva zeci de secunde la înjurături. Știu, poate nu am găsit eu adolescenții educați, dar nu despre școală este vorba. Ci despre sensul societății din jurul lor, despre universul care se prăbușește în loc să se deschidă.
Ca nație, ne declarăm evlavioși, dar preferăm să ne batem în parcare pentru un loc pretins a fi al nostru decât să întoarcem și celălalt obraz.
Iar sportul nu mai înseamnă doar competiție, ci și bani. Iar banii duc de multe ori competiția la nivelul arenei gladiatorilor. În România.
De ce la granița de vest par că se termină nu numai șoselele și autostrăzile, ci și civilizația, în înțelesul de decență, de modestia celui care își cunoaște meritele și locul?
Dacă Segărceanu are dreptate, iar Halep se descarcă pe prietenii „încasatori”, asta poate fi o strategie câștigătoare. Deși ultima dată nu a fost. Cu siguranță însă este imaginea unor manifestări care ne arată limpede că dacă cel mai bun sportiv român nu are profesioniști care să-l ajute la nivelul anului 2019 să gestioneze nervii și adrenalina, atunci vremurile în care Ilie Năstase înjura și amenința jurnaliști români și străini nu s-au încheiat.
Dacă nu ești agresiv, nu exiști.
„Battuo ergo sum!”
