INTERVIU Actrița Irina Antonie: „Simona Halep a venit de 5 ori la piesa «Stă să plouă». Când o vedeam câștigând, mi se schimba perspectiva”

– Irina Antonie, așa cum putem constata noi, urmăritorii tăi de pe rețelele sociale, nu mai prididești cu sportul. Mereu la sală, ai o condiție fizică de invidiat și la patruzeci de ani arăți de douăzeci și cinci (asta dacă doamna/domnișoara de douăzeci și cinci are noroc). Care e relația ta cu sportul, când a devenit ea atât de intimă?
– Cred că de câțiva ani buni (vreo 12) fac sport mai serios. Aș spune că de când l-am cunoscut pe soțul meu, am început să nu mai ies din hainele de sport. De la a vedea meciuri de tenis până la a-ți dori să simți și tu o mică parte din adrenalina aia e doar un pas. De asta își doresc toți copiii să facă sport, nu? Așa am început și eu. Și de frică, recunosc. Acum vreo 12 ani terminam UNATC și primele proiecte în afara școlii au fost cu Radu Afrim. E o școală în sine, o altă școală, total diferită de cea de la „școală”.

Pentru mine personal aceasta experiență, întâlnirea cu Radu, a fost explozivă, un salt în gol ca al lui Yves Klein. Ei, curajul ăsta de a sări în gol a venit și prin sport. Ce nu știa Radu e că eu luasem un casting și la Lia Bugnar și la Cristi Juncu în timp ce repetam cu el la TNB la debut. Toate cele trei personaje erau extrem de profitabile de jucat, puteai construi un univers întreg pe seama lor, iar miza în acel context era uriașă. La Cristi Juncu trebuia să construiesc aproape filmic, pe emoții de prim-plan, singură în scenă un personaj care în 12 scene trece prin toate emoțiile posibile, de la extaz la agonie. Să primești așa rol la douăzeci și ceva de ani... alții nu au șansa să joace așa ceva într-o viață de teatru.

Apropo, și acum jucăm acest spectacol și încă descopăr lucruri noi și încă am emoții uriașe înainte de fiecare spectacol și mă bucur enorm că am încă șansa să joc acest personaj. La Radu trebuia să joc o fată solară, era un spectacol greu, un text german, personaje fabuloase, spectacolul dura patru ore, cu scene grele de plâns, la final îmi dădeam foc... mi se pare atât de amuzant acum. Poate că nu era atât de greu, dar asta era senzația mea atunci, că nu îmi iese nimic, că nu se întâmplă nimic.

+3 FOTO

Monologul de final nu i l-am spus până la capăt niciodată la repetiții, pentru că Radu îmi spunea că îl plictisesc și trebuie să îmi schimb starea și gândurile, să nu joc același lucru până la final. Aha, alt nivel de joc față de ce am învățat la școală. Nu mai eram „eu în situație”. Ai un monolog dramatic, ce faci cu vorbele, ce e în spatele vorbelor, nu spui doar textul, nu? Acrobații! În comparație cu școala, când mă gândesc la lucrul cu Radu văd scena aia din Inception și pragul pe care îl joacă Leonardo Di Caprio când o vede pe Marion Cotillard că se aruncă de pe fereastră. „Mă plictisești, debutanto” - m-a urmărit replica asta a lui un an întreg. Ei, cum rezolvi situațiile astea?

Ori clachezi și nu mai faci nimic, te faci mic și s-a terminat, ori cauți acolo, în interiorul tău, ceva adevărat, te deschizi și încerci să înțelegi ce vrea să spună și găsești un limbaj comun, asta în timp ce eu mai aveam două repetiții, cu Cristi de la 16:00 și cu Lia până la miezul nopții, iar noaptea învățam textele. Evident că nu era așa chiar în fiecare zi, dar am avut trei premiere la debut una după alta, deci a fost o perioadă foarte aglomerată într-o perioadă în care eu nu aveam nici experiența necesară pentru un astfel de demers. Și m-am dus să înot. Și în timp ce înotam dădeam text. Deschideam ochii și vedeam fundul bazinului, simțeam apa, oboseam, și uite așa eliberam energia aia în plus care te sabotează.

Frica. Când mergeam la repetiții eram deja mai pregătită, aveam mai mult curaj, mai multă claritate și nu începeam din zero, din nimic. Poate mecanismul ăsta nu funcționează la toată lumea, dar pe mine m-a salvat de fiecare dată. Eu nu mai pot acum să repet niciun text în casă, într-o cameră cu patru pereți. Nu mai pot. Dau ture de parc, îmi găsesc mișcări, un ritm de mers și așa învăț sau repet orice text de teatru sau de film. Sunt mult mai creativă și mă simt mai liberă afară, în natură, în mișcare.

– Am văzut, de asemenea, că ai avut șansa să cunoști foarte mulți sportivi, mai ales din lumea tenisului. Și nu vorbim despre locul 1000 Mondial, ci despre legendele acestui sport. Cum ai ajuns tu în anturaj cu dânșii, cu dânsele?
– Cosmin Hodor, soțul meu, lucrează în lumea sportului și mai ales a tenisului dintotdeauna, de când era foarte tânăr. La 24 de ani a fost cel mai tânăr director de turneu din istoria ATP-ului. A jucat tenis de mic și a fost fascinat de sportivi și ce înseamnă să faci sport de performanță. În pandemie îmi povestea despre viața lui Ilie Năstase și de performanțele lui în tenisul mondial și deși îl cunoșteam pe Ilie, eu nu văzusem meciurile lui, îl cunoșteam ca sportiv doar prin prisma cărților și povestirilor lui Cosmin, așa că i-am spus serios că ar trebui să facă un documentar despre viața lui Ilie Năstase pentru că noile generații nu vor ști niciodată ce a reușit el și cât de mare e pe plan mondial.

Primul număr 1 în lume în clasamentul ATP, câștigător de Roland Garros, câștigător de US Open, primul sportiv din lume care a jucat cu Nike, apoi Adidas au semnat cu el pe viață. A fost unul dintre cei mai influenți sportivi, a fost primul jucător care a dus tenisul la nivel de spectacol, sportivul român care a interacționat cu cele mai mari personalități ale lumii: Muhammad Ali, Andy Warhol, Nelson Mandela, Mick Jagger, Grace Kelly, dar și singurul român care a cunoscut cinci președinți americani.

Și datorită lui Ilie, Richard Nixon a venit în România, la invitația lui Ilie de la Casa Albă, și a fost primul președinte american care a venit vreodată într-o țară comunistă din Europa de Est. Puteți vedea pe HBO Max documentarul Nasty, despre viața și performanțele lui Ilie Năstase. De la Nadal la Phil Knight (director general Nike) toți acești oameni care au scris istorie vorbesc la superlativ despre Ilie. Când ai șansa să stai lângă oamenii ăștia, nu ai cum să nu-ți dorești să faci și tu ceva, nu ai cum să nu te schimbi, să nu furi puțin din personalitatea lor, din lejeritatea cu care fac lucrurile, din eleganța și energia bună pe care o transmit. Ei nu mai au nimic de dovedit nimănui și asta îi face să fie așa: marii sportivi sunt generoși, umili, calzi, buni, oameni de caracter care spun niște povești fabuloase despre lumi care nu mai există acum.

De la finalele Simonei Halep de la Roland Garros și Wimbledon, la întâlnirea cu Ronnie O’Sullivan și mulți alți mari sportivi, ți se schimbă perspectiva asupra muncii tale.

Toți acești sportivi pe care i-am cunoscut și alături de care am trăit cele mai mari reușite te fac să-ți dai seama cât de mici suntem și cât de mult trebuie să muncești să ajungi vreodată undeva. Ei sunt excepții, genii, oameni născuți cu un talent uriaș, dar și cu o determinare fără limite în a-și atinge visele. Nu mai poți să fii arogant, îți dai seama că nu ești în concurență decât cu tine și propriile limitări și începi să lucrezi în echipă. Dacă toți suntem buni pe scenă, am reușit. Dacă doar unul e bun și încearcă să-i eclipseze pe ceilalți, ai pierdut pariul cu meseria asta. Avea dreptate Lia când spunea că teatrul se face cu prieteni.

Am trăit experiența asta când am lucrat la proiecte din afară. Acolo toți actorii, oricât de faimoși sunt, se comportă cu tine absolut firesc, ești egal și împreună toată lumea lucrează pentru ca proiectul să iasă cât mai bine posibil, nu există nimic altceva. Acești oameni sunt curioși de ce faci, vor să te vadă, se bucură pentru reușitele tale, îți apreciază munca - ceva ce la noi vezi mai rar. Chiar și Horia Tecău îmi povestea asta despre Roger Federer. De câte ori se întâlneau, era curios să știe ce se întâmplă în România.

– Cu unii sportivi ai legat și prieteșug, i-ai ademenit către teatru, nu? Ce a zis Simona Halep după ce te-a văzut în „Stă să plouă” la Green Hours și unde te-a mai văzut ea?
– Simona cred că a venit de cinci ori la „Stă să plouă”. Râdea cu lacrimi, se relaxa, îi plăcea foarte mult acest spectacol. Am plecat toți la karaoke după. Ilona Brezoianu cânta cu Simona aceleași cântece la un microfon. Doamne, ce am mai dansat, ce petreceri și seri frumoase! Textele Liei sunt așa, cu multă emoție, te regăsești în poveștile personajelor, te atașezi de ele. Green-ul este o poveste în sine. O lume creată de Voicu Rădescu. Avem amintiri foarte frumoase de la Green, toți actorii care au repetat și jucat acolo le au. Sper să se redeschidă Green-ul și să mai joc acolo. Au venit atât de mulți sportivi în spațiul ăla mic de la Green, avem atâtea povești fabuloase cu acest spațiu minunat, cu Voicu și Rozana (n.r. – poeta Rozana Mihalache, care manageriază Green Hours).

În plus, când veneau Simona, Horia, Pavel, Copil și mulți alții, spectacolul în sine erau ei, evident. Publicul era fascinat, nu știau dacă să se bucure că stau lipiți de Simona și râd și plâng cu ea la scenele noastre sau să o observe fascinați. Era numărul 1 în lume. Pare firesc, dar nu este.

Suntem contemporani cu niște superstaruri, credeți-mă. Îmi amintesc că au venit odată câțiva sportivi cu Simona și era și un bodyguard afară. Totul pregătit să începem. Oamenii din sală se uitau consternați la Simona și la ceilalți, nu le venea să creadă că sunt acolo cu ei. Cu cinci minute înainte să începem îmi dau seama că îmi lipsește un cartof (noi curățam în mod real cartofii și pe un reșou îi puneam într-o oală să fiarbă). Lia spunea mereu și avea dreptate: copii, când iese piureul bun, v-a ieșit și spectacolul.

Eu am fugit sus, la bucătărie, să mai caut un cartof, toți oamenii de la bucătărie, de la bar, toată lumea era lipită de geam să vadă cine mai parchează în curtea de la Green să vină la noi la spectacol. Bun, începe spectacolul. Lipiți toți unii de ceilalți, sala plină, full de superstaruri, oamenii efectiv vorbeau mai tare decât noi, erau extrem de entuziasmați, Ilona cu cuțitul de curățat cartofi mă amenința pe mine certându-mă că invitații și publicul vorbesc mai tare decât noi. La un moment dat, Voicu (n.r. – regretatul Voicu Rădescu, fondatorul Green Hours) era la ușă, încercând să facă o poză vedetelor, bodyguarzii l-au văzut și, crezând că e de la presă, l-au luat pe sus și l-au dat afară. Deci da, când veneau ei, era un spectacol în spectacol. Asemenea întâlniri sunt extraordinare.

– Cunoscând îndeaproape și lumea sportului și pe cea a artei, ce crezi că le unește pe cele două? Și ce le desparte?
– Le desparte performanța. Eu vorbesc acum, bineînțeles, de oameni care chiar au ajuns cei mai buni în lume, deci e greu să te bați cu așa ceva, totuși în sport ei au reușit să facă performanță. Din păcate, la noi, cu bugetul alocat pentru cultură, nu știu sincer ce performanță putem face. Și să fim serioși, nici în sport nu se investește, acești oameni au reușit pe propriile puteri și sunt excepții pe care nu știu cât de curând le vom mai avea. David Popovici, Simona Halep sunt excepții, ei singuri au reușit prin munca lor extremă și talentul lor să obțină titlurile pe care le au, nu e o generație întreagă de sportivi care a reușit în urma unui sistem de stat bine pus la punct.

Avem actrițe cu Palme d’Or și cu toate astea nu s-au bătut teatrele de stat să le angajeze. E greu să ai o constanță, un ritm în teatru și în film, se fac foarte puține proiecte bune în care oricum nu ai șansa mereu să fii chemat la casting. Teatrele de stat nu prea își mai permit colaboratori, așa că actorii independenți nu știu cât vor juca la cei mai mari regizori care montează în teatrele de stat cu actorii angajați. Ce ne unește, ca să schimb subiectul și să îți răspund într-o notă mai veselă, e, cred eu, faptul că de fiecare dată o iei de la capăt, că și în sport, în tenis, în fiecare săptămână ai alt turneu, trebuie să te montezi, să treci peste o înfrângere sau să uiți de victorie și să te concentrezi, să reușești să ai încredere în tine și să fii convins că poți intra în teren cu toate emoțiile din lume și să faci ce știi mai bine.

Anii de antrenament, fie că vorbim de sport, muzică sau teatru, te fac să îți dezvolți instinctele și să reacționezi automat la ce se întâmplă pe teren sau în scenă. Antrenamentul ăsta zilnic al minții, repetiția, cum gestionezi emoțiile, cum duci la capăt un spectacol când simți că nu ești acolo și totuși reușești să fii atent și viu - toate astea sunt ca și în sport, aceleași mijloace, același tip de exercițiu care, dacă se întâmplă și ești determinat, îți vor da o bază solidă. La nivelul nostru, bineînțeles.

De asta cred că o mentalitate de sportiv ajută un actor, un muzician, un cântăreț. Seriozitatea, rutina, exercițiul, psihicul și determinarea te ajută enorm într-o meserie artistică pe care poate că o vei face toată viața, nu doar câțiva ani. Am putea învăța toate astea din școală, de mici, să avem încredere în noi, să facem ce ne dorim, să știm că nu e ușor, dar cu muncă și determinare poți orice - și lucrul în echipă, asta e foarte important. Mie și acum îmi spune mama, la 40 de ani, să-mi găsesc și eu o meserie. Mă întreabă dacă nu m-am săturat să mă pună toți să plâng în spectacole și dacă la 60 de ani o să-mi mai doresc să fac meseria asta. Deci, ce să mai vorbim...

– În ce spectacole te vedem stagiunea asta? Mai ai și ceva seriale, filme etc.? Unde ești de găsit, Irina?
– Scara B, la Pro TV. În teatru în „Contracte” la Teatrul de Comedie, în regia lui Cristi Juncu, acel spectacol pe care îl joc de la debut, o tragi-comedie despre dezumanizare și job-ul care ne fură viața, „Dragostea durează opt ani” tot la Teatrul de Comedie, un text și un spectacol scris și regizat de Octavian Strunilă, o comedie foarte bună cu Leonid Doni, cu mine și Paul Ipate, „Mireasa fără voie” la Sala Dalles, o altă comedie romantică, cu Cătălina Grama și Carmen Tănase, „O scrisoare pierdută” la Sala Gloria, „Preșul” la TNB, „Trilogia minelor” la Teatrul Dramaturgilor Români, un spectacol cu premiul UNITER pentru cea mai bună regie, un spectacol unic în România care merită văzut — în acest moment nu mai este montată nicio trilogie la noi, adică trei spectacole care să se joace în aceeași zi toate trei.

– Când erai tu mică, la tine la Vâlcea, aveai idoli din sport? Cine te inspira? Gina Gogean? Lavinia Miloșevici? Voiai să te faci gimnastă, ce voiai?
- Am făcut gimnastică și tenis, dar eram foarte sensibilă, artistă, ce să mai... Îmi plăcea să cânt operă, cântam la pian. Nadia Comăneci era pentru mine un idol în adevăratul sens al cuvântului. Și Michael Jackson. Nici acum nu mă pot uita la exercițiile Nadiei fără să plâng, e o poezie, e ceva, pare că plutește în aer și îți transmite o emoție uriașă.

- Care sunt sportivii tăi preferați din lumea de astăzi și de ce? Din România și din lume. Dacă i-ai întâlni, despre ce ați vrea să stați de vorbă?
- Orice om care a realizat lucruri în viața asta și e modest și vrea să împărtășească și cu tine ceva din experiența lui este un om cu care îmi doresc să stau la masă, să îl ascult și să mă bucur de el și de ce are de împărtășit. Din orice domeniu. Tot la Nadia mă întorc, pentru că 2026 va fi anul Nadia Comăneci (n.r. – vor fi cincizeci de ani de la Jocurile Olimpice de la Montreal, când Nadia a intrat în istorie luând nota zece) și după ce am văzut-o la Paris ținând flacăra olimpică nu ai cum să nu rămâi impresionat de oameni ca ea... Oameni care au scris istorie și au făcut performanțe unice în lume, au schimbat traiectoria sportului în care au activat.

- Fără să dai prea mult din casă, spune-ne, te rog, câte ceva ce publicul știe mai puțin despre marii sportivi cu care ai avut șansa să te întâlnești în trecerea timpului.
- Pot să spun că au o personalitate uriașă, că efectiv nu te apropii mai mult de un metru de ei, au o energie atât de puternică, sunt fascinanți și cu toate astea sunt oameni simpli, buni, calzi. Că reușesc în absolut orice își propun datorită mentalității pe care o au, unii vorbesc peste șapte limbi străine și sunt la curent cu tot ce se întâmplă în lumea asta și fac foarte mult bine chiar dacă lumea nu știe asta. Pot să vă spun că niciunul nu a ajuns unde este astăzi fără să fie extrem de muncitor și determinat, fără să aibă caracter, curaj și demnitate și cred că ar trebui să-i apreciem mai mult și să-i judecăm mai puțin și să facem și noi cât de bine putem în orice domeniu în care profesăm. Pot să vă mai spun că anul viitor se va lansa un documentar absolut fabulos despre viața și cariera Nadiei Comăneci pe care trebuie neapărat să îl vedeți. Mai ales generațiile tinere. Să înțeleagă ce a însemnat comunismul pentru sportivii României și pentru Nadia. Până atunci vă aștept la teatru.