INTERVIU EXCLUSIV „Ce am văzut în apă în dreptul Muntelui Athos... nu există!” » Un român înotător de cursă lungă, povești incredibile: „Simțeam că ceva nu e în regulă, dar când am ridicat capul am amuțit”

Bogdan a vorbit pentru GSP despre provocările pe care le ridică un sport cum e înotul pe distanțe lungi, despre motivațiile sale, despre echipa care-l sprijină cursă de cursă, dar și despre senzațiile, pozitive sau nu, care-l încearcă în apă sub bătaia soarelui sau, dimpotrivă, noaptea, sub razele lunii.

Palmaresul de curse realizate de Zurbagiu după reguli de marathon swimming (doar în slip, fără contact cu echipa de sprijin de pe barcă și fără costum de neopren) au reprezentat premiere pentru România.

Următoarele planuri ale lui Bogdan Zurbagiu includ traversarea, în această lună, a Strâmtorii Gibraltar, între Europa și Africa. În iunie, românul va susține o cursă de 28 de kilometri în golful Napoli, între insula Capri si muntele Vezuviu, iar în septembrie e programat să traverseze Canalul Mânecii, între Anglia și Franța, pe o distanță de înot ntre 35 și 60 de kilometri, aceasta depinzând de curenții întâlniți.

Cursa solo de 115,8 kilometri pe Dunăre, din 2021, între punctele Baziaș și Orșova este cea mai lungă distanță înotată pe Dunare fără întrerupere recunoscută în acest sport.

Zurbagiu a povestit că, pentru pregătirea curselor, mai ales a celor în ape reci, alternează înotul in bazin cu uitatul la seriale în băi cu gheață și participarea la competiții de înot în ape înghețate. Cea mai mare distanta înotată a fost de 1 kilometru în apă a cărei temperatură era de 4 grade. Și multe alte aventuri: rechini, meduze, cerul înstelat deasupra Dunării și clipe de panică trăite în mijlocul apelor deschise.

+16 FOTO

- Prima dată aș vrea să te întreb de unde a început și când a început această pasiune.
- Când eram copil, am învățat să înot și mi-a prins foarte bine. La un moment dat, la 14-15 ani, am considerat că știu mai bine ce trebuie făcut în viață și am renunțat la sport. Am greșit, pentru că nu am mai menținut deloc contactul cu sportul. Mai târziu, din postura de om obișnuit, care își vede de serviciu, de familie, am constatat că încep să am niște probleme, nu neapărat de sănătate, dar de greutate, și am considerat că trebuie să reîncep să fac sport. Uitându-mă pe internet, m-au atras cursele de triatlon. Am participat la un triatlon pe distanță scurtă și acolo am descoperit pentru prima dată plăcerea de a înota în ape deschise. Am constatat că acele deprinderi pe care le învățasem de mic, tehnica, mă ajutau. Chiar dacă nu mă separau de grup, îmi creau o experiență mai plăcută, mai eficientă.

- Cea mai lungă distanță pe care ai înotat-o a fost pe Dunăre. 115,8 km în august, acum aproape 4 ani. Cred că e foarte greu să înoți într-o apă cum e Dunărea. Cum pregătești o competiție sau o cursă solo, care sunt lucrurile serioase la care ai trebuit să te gândești, de la echipament, nutriție, refacere până la chestiuni de viață și de moarte.
- Nu? E de neconceput (râde). Există, într-adevăr, o diferență pe care ai sezisat-o foarte bine, o diferența între înotul solo și curse. Evenimentele solo înseamnă fie că te organizezi singur într-un spațiu nou, cum a fost traseul de pe Dunăre, fie accesezi diverse grupări care organizează acel eveniment. De exemplu, cursa de pe Dunărea a fost organizată de mine. Trebuie oricum să respecți niște reguli de marathon swimming, adică curse neasistate în ape deschise, mai lungi de 10 kilometri. Nu am fost din prima pregătit pentru această distanță și durată, de aproape 29 de ore. Realitatea este că, cu toate că aveam un palmares, zic eu, deja bogat înaintea acelui eveniment, cu un an înainte mi se părea imposibil să fac acel traseu. Dar intrasem într-un proiect care includea și acest înot și am zis Ok, cu muncă probabil voi ajunge să fac asta.

Bogdan Zurbagiu: „Pe timp de noapte, era să intru în peretele unei barje de pe Dunăre”

- Mai făcuse cineva asta?
- Da, au fost doi sportivi, Avram Iancu și Paul Georgescu. Acest lucru, trebuie să recunosc, m-a ajutat printre altele, măcar mental, să știu că a trecut cineva pe acolo și a supraviețuit, să spunem așa. După un an de muncă, am ajuns la start, însoțit de un echipaj, zic eu, bine pregătit, tot de amatori, de oameni normali, echipaj care a lucrat în trei schimburi, timp de acele 29 de ore, pentru a-mi fi alături. Au mai fost și doi observatori, arbitri internaționali de natație, care au trebuit să observe permanent cursa.

- Cât de adaptabil trebuie să fii pentru o astfel de cursă de anduranță?
- În pregătirea acestei curse solo am avut ani de evenimente și de antrenamente în spate. De asemenea, unul dintre lucrurile pe care le-am considerat necesare a fost înotul de noapte. Nu aveam experiența înotului de noapte, așadar, cu aproape un an înainte, am organizat un eveniment caritabil de înot, în bazinul Olimpia, unde am înotat 24 de ore în sprijinul cauzei unor surori, unor fetițe de la secția de haltere. Acolo am înotat 24 de ore și am văzut și am trăit ce înseamnă să înoți peste noapte. Toate aceste curse implică o vizualizare și trebuie să-ți imaginezi cum se vor desfășura lucrurile de la bun început până la sfârșit. Au fost lucruri pe care le-am prevăzut și pe care le-am pregătit bine și au fost alte lucruri pe care nu le-am prevăzut și la care trebuie să ne adaptăm. Multe.

- Printre care?
- De exemplu, ne așteptam să avem acces la două bărci - asta însemna că tranziția va fi unul ușor, vine o barcă, o înlocuiește pe cealaltă, se întoarce la mal. La un moment dat schimbul nu a putut avea loc pe apă. Spun în premieră lucrul acesta: pentru că nu aveam eu voie, ca sportiv, să ajung la mal, a trebuit să rămân în mijlocul Dunării cu un aparat de monitorizare GPS și cu ochelarii care aveau o lampă, în timp ce echipa mea trebuia să meargă până la mal, să schimbe 2-3 asistenți și să revină către mine. Și au fost 5-10 minute destul de ciudate. Călcam apa în stilul bras, ca la polo, eram în mijlocul Dunării, pe înserat, acolo treceau barje, vapoare, șalupe și m-am simțit destul de bizar.

- Cum ai depășit astfel de momente?
- Aveam un scop, știam că acolo undeva, în depărtare sau apropiere, era barca, ajutoarele mele erau aproape. Știam că sunt acolo și urmează să revină la mine. Un alt moment ciudat a fost pe timp de noapte. Era întuneric aproape absolut și acolo vapoarele au diverse beculețe care le semnalizează prezența. Problema fost că, în momentul acela, echipajul meu se afla cu fața spre direcția de înaintare. În față, în depărtare, era un oraș și am zgomot un sunet în apă. M-am oprit și am ridicat capul, privirea. Echipajul aprinsese un proiector, dar nu ai voie să mergi cu proiectorul aprins pe Dunăre la nesfârșit. Când au ridicat proiectorul, am văzut un zid metalic care trecea pe lângă noi. Era o barjă. Eram foarte aproape de o barjă, undeva, nu știu, la maximum 10 metri, și sentimentul a fost foarte, foarte ciudat. Nu ne așteptam să ne trezim în astfel de situații și a trebuit să ne adaptăm. A trebuit să ies repede din acea senzație de sperietură, să revin la gânduri bune. Era o noapte cu Perseide, țin minte, și trebuia să mă opresc din jumătate în jumătate de oră ca să fiu hrănit. Nu aveam voie, după reguli, să ating barca, dar trebuia să fiu hrănit, așa că primeam un recipient. La un moment dat, mă uitam pe cer, chiar am spus că văd stele căzătoare. Era pentru prima dată în viață când vedeam stele căzătoare. Am cules toate aceste momente plăcute, ca să-mi dea energia pentru a merge mai departe și am încercat să alung cât mai mult din gândurile negre și temerile acelea.

Bogdan Zurbagiu a ajuns la spital după ce a încheiat cei aproape 116 km pe Dunăre

- Practic, ești hrănit din zbor.
- Da. Într-un loc unde Dunărea avea un afluent de pe malul sârb și exista o cotitură, am petrecut acolo două ore, pentru că, pur și simplu, nu reușeam să avansez. Am refuzat mâncarea, eram frustrat pentru că nu înțelegeam de ce nu pot să înaintez cu toată energia pe care o depuneam. Până la urmă am reușit să ieșim de acolo. Un alt lucru la care nu mă așteptam a fost sosirea. Știam din alte experiențe că nu trebuie să celebrăm cu șampanie, să nu iau o gură de alcool, să nu țopăi, să nu fiu foarte active. Dacă, de exemplu, este cald trebuie să încerc să mă feresc de soare și așa mai departe. Am luat-o calm. Dar în ciuda calmului, după tot acel efort, din cauza consumului foarte mare de resurse, mi s-a făcut rău și am ajuns la spital. Practic, pentru o scurtã perioadă de timp, acel succes pe care toti îl celebram a fost un moment de speriatură cei prezenţi acolo, inclusiv pentru copiii mei. Motiv pentru care, mai ales când merg în străinătate la astfel de curse, îmi fac o asigurare de sănătate și de viață suplimentar față de ce am în mod obișnuit. Sunt un pic mai prudent să nu-mi forțez limitele.

- Vorbeai despre relația cu apa. Apa nu este mediul în care oamenii trăiesc în mod obișnuit. Cred că este un înspăimântător într-un fel să fii noaptea într-o apă deschisă în care nu știi când vine o barjă sau cine știe ce altceva. Și cred că este și foarte multă liniște. Tu cum ai găsit echilibrul într-un mediu care nu este al tău?
- După fiecare astfel de experiență, eu consider că am ieșit mai puternic, chiar și dintr-un moment în care nu am reușit să duc cursa la bun sfârșit, tot cu un înot de noapte. E foarte greu de explicat. Am încercat să descriu pentru niște copii ce înseamnă un înot de 120 de km, să le spun cum e să avansezi braț cu braț, metro cu metru. Am exersat 12 rotații de brațe și unii dintre copii deja spuneau că au oboist. Imaginați-vă 120.000 de astfel de rotiri de braț. Ajungi la un moment dat să intri într-o transă și ideal e să fii conectat cu trăirile tale, cu stările tale, cu gândurile tale. Pe de altă parte, timpul trece altfel. Și, practic, ca să vă dau un exemplu, este o porțiune pe Dunăre, înainte de intrarea în Cazane, lungă de câțiva zeci de kilometri, în linie dreaptă. Și îmi aduc aminte că am intrat în ea dupăun cot și am văzut răsăritul. Trecuse noaptea peste noi, nu mi-era ușor, mi-era foarte greu, dar am ajuns la răsărit și acolo s-au trezit în mine niște emoții cu totul noi.

- Trebuie să respecti niște reguli foarte stricte pentru ca performanțele tale să fie luate în considerare și omologate. Ce înseamnă asta? Ce ai voie și ce nu ai voie să faci?
- În cazul cursei solo de pe Dunăre și al altorcurse, am trimis spre ratificare documentația. Este necesară o monitorizare permanentă și în timp real a traseului cu coordonate GPS. Trebuie să ai niște dispozitive care îți transmit prezența și ți-o înregistrează. Trebuie să ai imagini video de la început, final și pe parcurs, cu toate locațiile marcante, semnificative, inclusiv cum are loc hrănirea. Deci ai un material suport foto-video, trebuie să ai martori, unul sau mai mulți observatori, al căror rol exclusiv este acela de a observa, nu au voie nici măcar să te asiste, să te hrănească, să-ți monitorizeze starea, ei doar observă. La tura de pe Dunăre au fost 3 observatori, care au făcut ture pe parcursul celor 29 de ore. Ei înregistrează fiecare moment notabil din acel înot, dacă am crampe, când mă întâlnesc cu barca sau cu poliția de frontieră. Eu nu trebuie să nu am niciun fel de contact cu obiecte, cu oameni. Îmi văd de înotat de la început și până la final. Sunt hrănit în pause, la o frecvență preagreată, prestabilită, după un program de alimentație. Atunci mi se aruncă un bidon, apoi eu îl returnez.

Bogdan Zurbagiu a înotat cu rechinii de la acvariul din Perth pentru a se putea obișnui cu o eventuală prezență a lor în timpul cursei

- Alte condiții?
- Nu am voie cu alte aparate care să măsoare performanța și care să îmi dea niște repere. De exemplu, dacă vreau să dobor recordul altcuiva, nu e permis să am un ceas care să-mi spună că am un ritm mai bun sau mai slab decât al celuilalt. Nu am voie cu obiecte care să mă ajute la flotabilitate. Și trebuie să înot doar în slip. Asta înseamnă că mă expun la condițiile naturale, la temperatura apei și a aerului, așa cum sunt ele în acel moment și trebuie să mă pregătesc pentru asta. Pregătirea pentru acele condiții trebuie avută în vedere. Adaptarea, de exemplu, la apă rece, la înot pe valuri, pe curenți, trebuie sa se includă acest lucru.

- Ai timp să vezi ce se întâmplă în jurul tău? Te bucuri de ce vezi, într-o cursă medie?
- Da, mă bucur. În primul rând, aleg aceste trasee și după ceea ce reprezintă acele locuri. Ultimul eveniment la care am participat a fost o cursă pe care am și câștigat-o, în lacul Windermere din Marea Britanie. Știam că lacul Windermere este cel mai mare lac din Marea Britanie, știam că districtul lacurilor este renumit pentru peisaje. Este o zonă din aceasta aproape muntoasă unde ești înconjurat de verde, de natură, apa este curată și rece. Și de obicei, în astfel de evenimente în care îți permiți să rămâi conectat cu prezentul, încerc să mă bucur cât mai mult de ceea ce se întâmplă în jurul meu.

- Te-ai întâlnit cu vreo vietate care să nu fie umană?
- Da, de mai multe ori. În Grecia, am traversat cele două mari golfuri de pe continent. În dreptul Muntelui Athos, la un moment dat am observat un fel de șarpe fosforescent. Le spuneam celor de pe barcă că sunt șerpi în apă sau, în orice caz, niște vietăți foarte lungi. Pe barcă erau un român, un prieten de-al meu, și erau doi greci care făceau pilotajul și observarea. Și spuneau că nu există așa ceva în apele lor. De fapt, am înotat într-o perioadă în care un anumit tip de meduze se grupează și creează o formațiune lungă de câțiva metri, ca un șarpe.  

- Te-au și urzicat meduzele?
- Da, dar nu acolo, ci în Australia. În canalul Rottnest erau diverse meduze și, la un moment dat, am simțit o arsură extrem de intensă pe corp. Nu am văzut ce m-a lovit, să spun așa, doar m-am ales cu acele înțepături. Tot în timpul acelei curse a apărut un rechin. Nu m-am întâlnit cu el, dar m-am dus pregătit pentru o astfel de întâlnire. În timpul înotului și-a făcut apariția un rechin, așa cum se întâmplase și cu un an înainte. Organizatorii dispuneau de un elicopter și de ambarcațiuni, monitorizând prezența rechinului și având grijă ca înotătorii să fie în siguranță.

- Cum te-ai pregătit pentru o eventuală întâlnire cu rechinii?
- Înaintea cursei am intrat în Acvariul din Perth, în bazinul cu rechin. Eu sunt un orășean din București, unde nu aveam mări și râuri, în afara Dâmboviței, și cu siguranță nu avem rechini. Am vrut să văd cum mă voi simți în prezența unor astfel de creaturi minunate și cum reacționez eu, chiar dacă rechinii de acolo erau relativ domesticite și hrănite. Era un prim contact. Și am ieșit OK, astfel că atunci când am aflat că în apă era un rechinul, fără să-l văd, la câteva sute de metri de noi, nu m-am panicat și mi-am văzut în continuare de curs.

Bogdan Zurbagiu: „Sunt un om normal, care muncește 10 ore pe zi, își crește copilul cel mic și se antrenează”

- Cine te ajută din punct de vedere psihologic?
- Nu am un sprijin specializat din punct de vedere psihologic. Dacă aș fi fost un profesionist, un sportiv clasic, care cu asta se ocupă cu tot timpul, cu siguranță aș fi avut nevoie de un psiholog, de un nutriționist, de un kinetoterapeut, un preparator fizic. Nu am așa ceva, ar fi extrem de costisitor. Îmi colectez informația de pe internet, din grupurile din care fac parte, pe fondul experiențelor mele. Încerc să mă pregătesc cât mai bine, exersez respirații, urmăresc cursuri de meditație și încerc să vizualizez cursa, să atrag gânduri pozitive. Sunt atent la ce mănânc și mă bazez pe experiență.

- Urmează strâmtoarea Gibraltar, corect?
- Da, și apoi Canalul Mânecii. Între cele două voi mai avea un înot între insula Capri și Napoli, de aproximativ 28 de kilometri.

- Plănuiești să faci multe într-un timp destul de scurt. Cred că energia pe care o consumi este foarte mare. Cum refaci energia asta? Și nu mă refer atât la fizic, cât la mental, pentru că înotul este un sport prin excelență monoton.
- Când intrăm în iarnă și de obicei când termin competițiile, intru într-un moment în care îmi caut motivația pentru anul următor. Volumul și intensitatea antrenamentelor se reduc, focusul meu se mută către alte zone, încerc totul să mențin contactul cu apa și încep să identific unde mi-ar plăcea să mă duc, unde aș vrea să mă înscriu, acolo unde mă pot înscrie de pe un an pe altul. De exemplu, la Canalul Mânecii am aplicat acum vreo 2 ani, iar la Gibraltar țin minte că am depus documentația în 2019. Deci ești cumva angajat pe termen lung în aceste eperiențe.

- Lucrezi într-o bancă și ai o familie numeroasă – soție și trei copii. Iar acum, cu ultima născută, ești în concediu de creștere a copilului. Cum te ajută sau cum nu te ajută această experiență la partea cu înotul?
- Cred că mental mă ajută. Fizic nu mă ajuta atât de tare pentru că e obositor, automat mă consumă. Dar am alte satisfacții care îmi dau energie să-mi văd de antrenamente în continuare. Sunt, cum spuneam, un om normal, care muncește 8-9-10 ore pe zi în medie, de obicei de la birou, cu ședințe lungi de 6-7 ore legate și stau foarte mult pe scaun. În această perioadă am plăcerea să stau acasă și să mă îngrijesc de bebeluș. Asta implică frecvent trezirea noaptea. Antrenamentele mi le fac în funcție de cât de odihnit mă simt. Până acum pare că mă descurc, sunt optimist că mă voi descurca și în continuare. Dar da, e un efort mai mare decât cel obișnuit.

- Dintre toate cursele care ți-a rămas cel mai aproape de suflet? Din perspectiva oamenilor care te ajută, a sentimentelor cu care ai rămas?
- Greu de spus. Cred că este un mesaj pe care aș vrea să-l transmit, că acest tip de sport și de activitate nu este posibil fără sprijinul celor din jur, al suportul prietenilor, al familiei. Fără echipă care să-și sacrifice timpul cu familiile lor pentru a veni în sprijinul tău să te monitorizeze sau să te asiste nu se poate. Un gând pe care-l am aproape permanent în curse este recunoștința față de aceste persoane. Uneori intru într-o discuție cu mine însumi, pregătesc un fel de discurs de mulțumire față de acea persoană care se află lângă mine și vâslește sau nu a dormit noaptea și este alături de mine lăsându-și copiii acasă. Sunt multe alte sentimente, de obicei pozitive. Dar ai și experiențe care te întăresc.

Zurbagiu: „Am înotat pe furtună, am ratat întâlnirea cu barca, am înaintat în întuneric absolut”

- Momente primejdioase...
- Poți trece prin momente unde te simți în pericol și trebuie să vezi cum ieși din acele situații. În Australia, trebuia să mă întâlnesc în larg cu kaiacistul, la vreun kilometru și jumătate în larg. Trebuia  să vină cu mâncarea. Aveam două variante: să mă opresc și să-l caut sau-mi văd de drum. Mi-am văzut de drum fără kaiacist până în momentul întâlnirii cu bărcile. Nefiind însoțit de kaiac, a avut clipe când m-am simțit foarte aproape de elicele ambarcațiunilor. Am încercat să merg cumva aproape de alți sportivi, să intru cumva în protecția bărcilor lor. În Olanda am înotat aproape pe furtună, era vânt în rafală de 50 de km la oră. Acolo era un lac cu o adâncime de 7 metri, unde când se mișca apa se mișcă cu totul, ca într-o mașină de spălat. Erau valuri de câțiva metri în unele locuri. Se ieșea din port, am sărit de mai multe vapoare, pentru a traversa de partea cealaltă, și vaporul ambarcațiunea mea a fost printre ultimele care au ieșit de port. Am ajuns într-un moment în care eram singur în apă, la cel puțin un 2 kilometri de port, și speram ca la un moment dat să mă întâlnesc cu vaporul, să mă repereze. Mai existau niște echipaje de supraveghere, dar trebuiau să aibă grijă de zeci de sportivi. M-am bucurat teribil când mi-am găsit echipajul, ne-am văzut de cursă mai departe, dar a fost un sentiment ciudat, de nesiguranță, un moment în care trebuie să ies. Aceste experiențe te întăresc, te fac mai atent, mai prudent, le incluzi în vizualizare aceste și te fac mai puternic pe viitor.

- Sunt tentată să compar înotul pe distanțe lungi, în ape deschise. cu ascensiunea unor munți, din perspectiva efortului depus, a imprevizibilității naturii, dar și din perspectiva singurătății. Te-ai simțit vreodată singur, în ciuda faptului că sunt oameni care te ajută?
- Da, da, permanent. Chiar dacă acei oameni sunt la dispoziția ta și te ajută, efortul este unul solitar. Până ajung ei să te salveze, tu trebuie să fii pregătit pentru o perioadă fără ei. Am avut chiar un moment în timpul unei curse de-a lungul coastei amalfitane, când nici Salvamarul nu a vrut să se suie în barcă și nu vine cu noi. Dar, pentru a răspunde la întrebare, chiar dacă am această asistență, încerc să mă pregătesc pentru a rezista cât mai mult până la primirea unui eventual suport de salvare. De obicei îmi propun obiective pe care le consider la limita tangibilului, dar nu în zona intangibilă. Trebuie să fii puțin inconștient, mai ales având trei copii acasă.

 - E un soi de adrenalină care să te împingă: încă o cursă, încă o cursă?
- Da, adrenalina este acolo, la niște cote înalte. Când am vrut să plec atunci de pe insula Capri, nu am plecat din port, ci de pe stânci, în noapte, cu valuri de un metru jumătate-doi. Era un întuneric foarte profund, din cauza pereților insulei nici măcar luna nu lumina acolo. Credeam că știu ce este acolo, pentru că fusesem în recunoaștere cu câteva zile mai devreme, să văd cum e să pornesc de la baza strâncii. Știam cum e pe lumină, așa că mi-am închipuit că sunt pe lumină și mi-am văzut în continuare de drum.

- În încheiere ce vrei să obții în aceste curse pe care le abordezi în perioada următoare?
- Cred că în genul acesta de activitate suntem puțin egoiști, ne gândim la ce câștigăm noi din asta. Pe de altă parte, cred că am și activități unde încerc să construiesc comunitatea, deci nu sunt un egoist absolut. Voi căuta în continuare experiențe care îmi lărgesc orizontul și conștientizarea limitelor. Sunt conștienți că am niște limite. Însă, pe măsură ce organizez aceste evenimente, realizez că pot mai mult. Și sunt motivat de acest lucru și, automat, încerc să merg la curse din ce în ce mai dificile sau poate deosebite în felul lor, ca loc, condiții etcaetera. Deci nu mă voi opri aici, cu siguranță. Deja am aceste obiective, mari și puternice și mă pregătesc pentru aceste curse.

Palmares Bogdan Zurbagiu

SOLO:

CURSE: