SPECIAL GSP Iarina Demian: „Când Ioan Chirilă scria, era ca într-o transă!” » Episod șocant cu artista jefuită: „M-au târât vreo câțiva metri pe trotuar, dar am supraviețuit”

Din păcate, cel căruia i se spunea Vania (era basarabean Ioan Chirilă) a murit în 1999. Iarina Demian este și mama artistului Tudor Chirilă și a omului de fotbal Ionuț Chirilă.

Iarina Demian a trăit o viață pe granița care unește sportul de artă. Mărturia sa este, de aceea, neprețuită pentru proiectul nostru.

O notă personală. Se împlinesc în această iarnă douăzeci de ani de când am intrat în gazetăria sportivă câștigând premiul “Talentul Anului” la prima ediția Premiilor Ioan Chirilă, născute din dorința Iarinei Demian de a onora memoria soțului ei.

+6 FOTO

O vedeam atunci pe Iarina Demian pentru prima dată, era emoționată și totodată mi s-a părut fericită că numele lui Ioan Chirilă nu era uitat. 

Am primit premiul pe scena Ateneului, din mâinile lui Ivan Patzaichin. Douăzeci de ani mai târziu, după ce am scris de la trei ediții ale Jocurilor Olimpice, o ediție a Cupei Mondiale de fotbal, patru ediții ale Campionatelor Europene de fotbal, după ce am scris despre sport în fiecare zi cale de două decenii, încep să cred că Iarina Demian și ceilalți membri ai juriului poate că au intuit corect un oarecare potențial în tânărul de douăzeci și doi de ani care eram.

Dar acest text nu este despre mine. Este despre Iarina Demian. Are acasă drept suvenir un autograf de la marele Eusebio. A fost cu Ioan Chirilă la Mundialul spaniol din 1982 (unde a fost jefuită în plină stradă), a trăit să vadă marile cărți ale lui Vania Chirilă născându-se și s-a uluit. Era, asemenea atâtor alți cititori, fascinată de ritmul frazelor sale.

Talentul lui Ioan Chirilă era un talent de poet. Vedea lumea mai frumoasă decât era. În același timp, textele sale aveau o muzicalitate aparte. Generații întregi au crescut cu cărțile sale despre mari campioni și cupe mondiale de fotbal.

Dar ele poate că nu ar fi fost niciodată la fel de frumoase dacă bărbatul Ioan Chirilă nu ar fi avut șansa ca într-o zi, acum multe decenii, să o întâlnească într-un tramvai, în tramvaiul numărul 3, pe tânăra Iarina Demian.

În adolescență a fost balerină și a trăit, poate și de aceea, o viață întreagă într-un cult pentru eleganță și pentru frumos. Și așa trăiește și acum.

Interviu cu actrița și regizoarea Iarina Demian: „Când Ioan Chirilă scria, era că într-o transă!”

– L-ați întâlnit pe Ioan Chirilă într-un tramvai. A fost o întâlnire întâmplătoare? Mereu luați tramvaiul acela? Care a fost povestea? Și care a fost relația dumneavoastră cu sportul înainte să îl cunoașteți pe Ioan Chirilă? Ați practicat, ați urmărit sportul, ați avut idoli din lumea asta în copilărie, în adolescență, în prima tinerețe? Ați vrut să fiți “ca” cineva anume?
– În tramvaiul numărul 3 am citit prima oară despre concursul de la IATC (n.r. – astăzi, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) și tot în același tramvai l-am cunoscut pe Ioan Chirilă. Mi-a fost prezentat de un prieten care avea să devină primul meu soț, pentru doar un an de zile... Sportul pe care l-am făcut a fost baletul, în special baletul clasic. Eram înscrisă la o școală de coregrafie unde aveam niște profesori celebri pe atunci – Clara Volini, Romanowschi, Gelu Matei. Îmi amintesc de această perioadă foarte dură din viața mea de adolescentă în care visam să dansez în „Lacul lebedelor” cu cel mai mare balerin al momentului... Spun dură fiindcă mă întorceam acasă cu picioarele însângerate și pline de vânătăi.

– Ați fost geloasă pe meseria lui Ioan Chirilă, pe gazetăria sportivă? Au fost momente în care cronicarul a pus ziarele mai presus de viața de familie? Cât de dedicat era Ioan Chirilă scrisului despre sport, despre frumusețea sportului?
– Am fost mândră, și nu geloasă pe meseria lui Ioan Chirilă. M-am apropiat de sport prin el, și am devenit o fană a articolelor sale. Nu pot spune că am iubit în mod special un anume sport, fiindcă tocmai devenisem actriță în teatrul lui Radu Beligan (n.r. – Teatrul de Comedie din București) și eram foarte mândră de profesia mea. Nu am simțit nicio secundă că am fost „abandonată” în favoarea vreunui sport sau chiar a scrisului...

– Înainte de 1989, oamenii din lumea sportului și cei din lumea artelor, scriitori, actori, se intersectau destul de des. Familia Chirilă cu cine a avut relații de prietenie din lumea sportului? Vă vizitați, mergeați la aniversări, la nunți, ați făcut revelioane împreună cu sportivi?
– Nu am avut timp de prieteni sau de prietenii, fiindcă aveam profesii solicitante și ne luptam fiecare pentru ele. Așa au apărut cărțile, zecile de însemnări scrise uneori pe colțul unei mese la restaurant sau aiurea. Cărțile lui Ioan Chirilă apăreau miraculos, ca într-o poveste. Când scria, era foarte concentrat. Nu îl deranja nimic, era ca într-o transă.

Ilustrație de la Eusebio

– Știu că aveți în colecția de suveniruri rămase de la Ioan Chirilă și un autograf pentru dumneavoastră de la Eusebio. Ce v-a scris fostul mare fotbalist portughez?
– Da, am o ilustrată pe care mi-a trimis-o Eusebio fără să mă cunoască – „A signora Iarina, con molta simpatia”. Un autograf simplu cu fotografia lui, care l-a încântat mai ales pe Ioan Chirilă.

– Dacă Ioan Chirilă ar fi scris o carte despre viața dumneavoastră împreună, ce titlu credeți că ar fi ales?
– Nu știu ce titlu ar fi avut o carte despre viața noastră... la asta trebuie să mă mai gândesc... Un titlu simplu la care nu te aștepți, format doar dintr-un singur cuvânt, poate: „Nostalgia”. Mă mai gândesc...

– După ce Ioan Chirilă n-a mai fost, cine dintre sportivii despre care a tot scris v-a mai căutat să vă întrebe de sănătate?
– După ce Ioan Chirilă nu a mai fost, nu ne-a căutat nimeni în mod special, dar am primit multe scrisori din toată țara... Și cărțile lui, o parte, s-au reeditat. După ce Ioan Chirilă nu a mai fost, tinerii lui colegi pe atunci, Cătălin Tolontan, Grigore Cartianu și alții, ne-au căutat și au reeditat o parte dintre cărțile lui prin „Gazeta Sporturilor”.

– Ați fost la Mundialul din Spania, în 1982, cu soțul dumneavoastră. Ioan Chirilă a scris atunci, cum a făcut de altfel de la toate Cupele Mondiale de fotbal la care a ajuns, o carte extraordinar de frumoasă. Dumneavoastră, ce amintiri aveți de la acel Mundial spaniol?
– Am fost destul de mult singură în timpul Mundialului, dar m-am bucurat de priveliști, de oamenii diferiți, de o atmosferă pe care nu o poți descrie decât dacă o trăiești și pe care Vania a reușit, totuși, să o descrie atât de bine. Din păcate o amintire care le bate pe toate este cea cu poșeta cu actele noastre în ea, pe care, deși o țineam strâns pe umăr, mi-au smuls-o doi tineri în goana unei motociclete... Și m-au și târât vreo câțiva metri pe trotuar. Dar am supraviețuit.

– Cum credeți că i-ar fi plăcut lui Ioan Chirilă lumea sportului de astăzi? Oare ce ar fi scris?
– Chiar nu știu ce ar fi scris Ioan Chirilă despre lumea de azi și despre sport. E greu de spus.

– Când ați citit ultima dată o pagină din cărțile lui Ioan Chirilă și care este pasajul dumneavoastră preferat din tot ce a scris Ioan Chirilă?
– Mi-e foarte greu să aleg o carte, o pagină, un paragraf. Sunt multe imagini care mă urmăresc, cum ar fi aceea cu bătrânica cu chibrituri care voia să își arate bucuria pentru victoria echipei ei preferate și zornăia dintr-o cutie cu chibrituri. Îmi e greu să uit această imagine filmică.

– Ați simpatizat vreo echipă de fotbal în viața dumneavoastră? Care? Și de ce?
– Ca să fii fanul unei echipe de fotbal, trebuie să cunoști bine jucătorii, să urmărești toate meciurile și să fii la curent cu istoria ei. În general, îmi plăcea echipa cu cei mai buni jucători, îmi plăceau echipele care câștigau pe merit.

– Ioan Chirilă a scris frumos despre marii campioni ai României, de la Ivan Patzaichin la Dobrin, la Nadia, la Năstase și Gheorghe Hagi. Pe care credeți că îl admira, totuși, cel mai mult și de ce?
– Ioan Chirilă nu avea preferințe. Îi plăceau oamenii talentați, harnici și inteligenți. Vania era el însuși un om extrem de talentat și ce am învățat de la el este să nu fiu superficială în nimic. Nu știu dacă am reușit, cel puțin am încercat și am luptat pentru asta.

– Fiul dumneavoastră mai mare, Ionuț, a ales lumea sportului. Fiul dumneavoastră mai mic, Tudor, a ales lumea artelor. Ați intuit aceste alegeri încă de când erau copii, viitorul lor era vizibil încă de atunci? Vorbim, așadar, de destin?
– Eu nu cred că am influențat alegerile copiilor. Ei s-au născut cu anumite calități care au dus într-un final la propriile alegeri.

– Mi-ați spus într-o întâlnire mai veche că simțiți uneori că vă duceți educația ca pe o povară. A trecut mai mult de un deceniu de atunci. Greutatea aceasta s-a accentuat în România de azi?
– Da, este o povară să nu poți să treci peste „Mulțumesc mult”, „Vă rog frumos”, „Nu vreau să vă deranjez, poate v-ați culcat”, „Nu vă supărați dacă vă întreb” și foarte multe alte forme de politețe care sunt dispărute din vocabularul oamenilor. Încerc să-i învăț pe nepoții mei, dar îmi dau seama că nu mai are niciun rost...

– Care dintre campionii noștri din sport v-a plăcut în mod deosebit?
– În principiu, mi-au plăcut cei care au muncit mult ca să ajungă unde au ajuns. Nu există talent fără muncă multă, în nicio profesie. Dacă ar fi să dau exemple, aș numi: Iolanda Balaș, Nadia, Simona Halep – și poate nu întâmplător am numit doar femei. Lor le-a fost și mai greu, cred.

– Ați avut o carieră bogată în roluri în teatru și film, ați fost căsătorită, ați avut copii, aveți o nepoată și doi nepoți, ați avut și aveți o viață plină. Ce v-ar fi plăcut să faceți și nu vi s-a întâmplat niciodată?
– „Viața mea în artă”, ca să folosesc titlul unei cărți scrisă de Konstantin Sergheevici Stanislavski, nu a fost una deloc ușoară, pentru că am refuzat să îmi leg viața de niște oameni și de niște momente care sigur m-ar fi urcat în vârf mult mai ușor și mai repede... Au fost multe roluri pe care le-am pierdut din aceleași motive și care mi se cuveneau, dar pentru asta ar trebui să scriu o carte. Se scriu prea multe cărți și nu cred că ar interesa pe cineva „Viața mea în artă”...

– Ce au în comun sportul și arta și cum putem face să le aducem mai des împreună în viețile oamenilor, pentru a fi, totuși, oameni întregi?
– Cred că și arta este un sport în măsura în care „Sportul este Artă”.

– Au trecut douăzeci și șase de ani de la toamna aceea de când Ioan Chirilă nu mai scrie. Găsiți că a fost uitat sau generațiile care au crescut cu cărțile sale nu îl vor uita niciodată?
– Nu cred că cei care au citit măcar o pagină din cărțile lui Ioan Chirilă l-au uitat. Cred că, dimpotrivă, ar vrea să mai citească și alte cărți pe care nu le-au citit.

– Ce ați vrea să vă fi întrebat cineva vreodată și nu v-a întrebat nimeni? Și ce ați fi răspuns?
– O să îți spun altceva. Mi-ar fi plăcut să fac film, nu am făcut decât întâmplător. Cândva, demult, un regizor de film m-a întrebat dacă aș fi de acord să-mi scot dinții naturali, să-i înlocuiesc cu alții și să semăn cu Hariclea Darclée, dar asta este din povestea mea, nu a lui Ioan Chirilă. Fiecare avem o poveste...