GSP SPECIAL  »  SPECIAL  »  PROFU' DE SPORT

Ilie Dumitrescu, la episodul #9 din podcastul „Profu' de Sport” » Cum a ajuns un copil dintr-o familie modestă din Rahova fotbalist de top și milionar în euro: „Talent, muncă și noroc”

Ilie Dumitrescu în vestiarul GSP, alături de Cătălin Țepelin / Foto: Raed Krishan
Ilie Dumitrescu în vestiarul GSP, alături de Cătălin Țepelin / Foto: Raed Krishan

Articol de GSP - Publicat vineri, 07 octombrie 2022 19:45

Ilie Dumitrescu, unul dintre cei mai importanți fotbaliști români din istorie, a fost invitat la podcastul Profu' de Sport. El a povestit cum a devenit un copil crescut într-o familie modestă din Rahova căpitanul Stelei, cum și-a făcut loc în Generația de Aur, ce aventuri a avut în Anglia și Mexic, cum a ajuns să fie atras de artă, de ce nu intră în politică și cum se simte în rolul de analist TV. Totul, în dialogul cu Cătălin Țepelin, redat integral mai jos.

- Azi, în vestiarul Gazetei, avem unul dintre cei mai mari fotbaliști ai României, ulterior impresar și antrenor, acum expert TV. Așadar, mereu în prim-planul fotbalului nostru în ultimii 35 de ani. Numele lui: Ilie Dumitrescu. 
- Salut, Cătălin, mulțumesc pentru invitație. Faceți o treabă foarte bună aici, la Gazetă. 

- Mulțumim. Deși pare că ai viața boemă, relaxată, ai multe pe agendă, greu ne-am făcut loc în programul tău. Cu ce te mai ocupi în afară de ceea ce văd oamenii în fiecare seară, la DigiSport?
- Acolo sunt implicat în 5 emisiuni pe săptămână, Digi este practic a doua casă pentru mine. Sunt de 12 ani la Digi și mă simt foarte bine. În afară de televiziune, sunt de curând ambasadorul Oppo (n.r. o companie care produce smartphone-uri). Ei au semnat un parteneriat oficial cu UEFA Champions League, eu am săptămânal două emisiuni de Fotbal European și-atunci au făcut asocierea asta cu mine. Sunt aici mai multe elemente comune: dorința de a fi cei mai buni, accesul rapid la informații etc. 

- În afară de acest parteneriat recent, ești și ambasador Superbet. 
- Da, sigur. Și acolo avem o echipă foarte bună. Directorul de marketing Vlastimir Vukadinovici a făcut o echipă de top, a adunat ambasadori din toate sporturile. Eu, Stelea, Răducioiu, Mihai Leu, Anamaria Brânză, Virgil Stănescu. 

- Deci ai în permanență câte o acțiune, câte ceva de făcut în fiecare zi. 
- Clar. Dar eu mereu îmi încep ziua cu un program de pregătire fizică la "Stejarii". 

- Adică?
- O oră înot un kilometru - un kilometru și jumătate, apoi 60 de minute fac eliptică (n.r. bicicletă), după care puțin spa. Abia apoi îmi încep activitatea. Le și spun dinainte, orice acțiune în care sunt implicat ar fi ideal să înceapă după ora 14, pentru că mi-am făcut un stil de viață și nu renunț la el. 

Ilie Dumitrescu, la episodul #9 din podcastul „Profu' de Sport” » Cum a ajuns un copil dintr-o familie modestă din Rahova fotbalist de top și milionar în euro: „Talent, muncă și noroc”
Ilie Dumitrescu, în vestiarul Gazetei Sporturilor / foto: Raed Krishan

Ilie Dumitrescu: „Am avut foarte multe oferte, inclusiv să intru în politică”

- Tot ceea ce faci se învârte în continuare în jurul sportului, în jurul fotbalului, în jurul domeniului care te-a făcut celebru și te-a păstrat în prim-plan. Te-ai gândit vreodată să faci altceva în afară de fotbal? Când erai copil sau poate după ce te-ai retras. 
- Să știi, Cătălin, că sunt destul de cerebral. Eu nu particip la alt gen de emisiuni, mie îmi place să vorbesc numai despre fotbal. Am avut foarte multe oferte să mă implic în multe alte chestii, chiar să intru în politică.

- Ăsta e un zvon recent. 
- S-a vehiculat în presă, dar acum n-a fost conform cu realitatea. În trecut însă am avut oferte pentru o funcție de genul ăsta, să candidez primul pe liste la Senat și să candidez la vreo primărie de sector.

- Și de ce nu te-a atras?
- Pentru că trebuie să fii pregătit. Am ajuns la o maturitate care nu mă lasă să intru nepregătit într-un domeniu. Cred că de asta mi-am câștigat un statut de analist echilibrat, echidistant și profesionist, pentru că vorbesc despre ceea ce știu cel mai bine, adică fotbal. Când eu dau un verdict, vine din partea unei persoane calificate, autorizate. Ce aș face eu dacă aș intra în administrație?

- Au fost destui mari sportivi care au făcut pasul spre politică. Ilie Năstase, Iordănescu ...
- Probabil că au fost pregătiți, probabil că au fost și atrași de zona asta. Eu nu sunt pregătit, aș fi penibil să intru într-o zonă de genul ăsta. Nu mă tentează și nici nu cochetez cu ideea. 

- Și eu m-am mirat când acum două săptămâni a apărut informația că vei candida la Primăria sectorului 5. 
- Cătălin, a apărut pe anumite siteuri, sunt liberi să scrie și îi respect. Dar pe GSP n-a apărut, de exemplu. Nici pe Digi. De ce? Pentru că voi controlați informația înainte de a o publica. Fetița mea Mayra mi-a dat mesaj: "Tati, intri în politică și mie nu-mi spui?". I-am zis "fata mea, nu s-a pus problema, nimic nu este nimic adevărat". 

- Deci ...
- Nu sunt pregătit, nu mă interesează și nu voi intra în politică niciodată. Fotbal mi-a dat totul în viața asta: satisfacții morale, materiale și mă simt confortabil. Uite, ieri a fost Ziua Mondială pentru lupta împotriva cancerului la sân și a trebuit să dau un mesaj. Am emoții, nu mă simt confortabil când intru într-o zonă străină. În schimb, la o emisiune sportivă sau aici, cu tine, stau 3 zile și discutăm, n-am niciun stres. 

Ilie Dumitrescu: „Cel mai mult a contat ce mi-a transmis tatăl meu”

- Bun, hai să revenim la fotbal. Cum s-a transformat un copil dintr-o familie modestă din capătul cartierului Rahova într-unul dintre cei mai mari fotbaliști români din istorie? Ce a contat mai mult - talentul, munca, norocul?
- Cel mai mult a contat ce mi-a transmis tatăl meu. De când aveam 2-3 ani: mă ținea pe umeri și mergeam pe stadion la toate meciurile Stelei. Era mare fan! La toate meciurile de acasă aveam un ritual. În drum spre stadion, ne opream la 13 Septembrie, era un restaurant acolo pe colț, se numea "Muncitorul". Și dacă aveam buget, mâncam doi mici, o chiflă, puțin muștar. Și apoi atmosfera aia de pe stadion .... Pfff! Eu am deschis ochii în fotbal cu Marcel Răducanu, cu Liță Dumitru, cu Iordănescu, Zamfir, Troi. Îi rețin și acum! 

- Zamfir?
- Extremă stânga! Era ceva la nivelul lui Giggs, fac o comparație ca să înțeleagă și cei tineri. Dribla în regim de viteză, avea schimbări de direcție, centra senzațional! Iordănescu, de asemenea, tehnică superioară, apărea foarte bine la finalizare. Eu am fost fan Marcel Răducanu, ce fotbalist! Liță Dumitru - exterioare, alunecări, verticalizări. Ce să spun? Era o plăcere! Steaua juca spectaculos. Și ce vedeam pe stadion încercam să mă joc și eu în fața blocului. 

- Când ai ajuns în club?
- La 8 ani m-a dus tata la o selecție. Apărea în Sportul un anunț mic, câteva rânduri. Am fost acolo, erau vreo 200-300 de pitici, m-am remarcat și am rămas în primii 26. Apoi, la un moment dat, tata a fost chemat la școală, că lipseam. Și m-a întrebat "ce faci, de ce nu te duci la ore?". I-am zis "băi tată, cred că mai bine fac două antrenamente pe zi decât să ...". Că eu mă duceam dimineață la antrenament, dar mai era o grupă care făcea după-amiază la Petre Mihai. Și nu mi-a făcut nimic tata, nu mi-a tăiat-o, nu m-a certat, nimic. Mi-a zis doar "sper ca într-o zi tot ce faci tu, eforturile astea din zona de fotbal, să merite. Să îți aducă liniște financiară și să fii bine. 

- Deci ...
- N-am excelat la școală, n-am fost un elev eminent. Note de trecere. Dar am avut un diriginte foarte bun, care m-a susținut. La un moment-dat, pe la 14 ani, am avut o accidentare complicată, dublă fractură de maleolă, am stat aproape 2 luni în ghips, și toată lumea credea că renunță. Dar niciun moment nu m-am gândit că n-o să ajung să joc fotbal în prima divizie. Am ajuns ulterior la loturile naționale, aveam 15-16 ani, apoi la juniori republicani. Și tot timpul primeam telegrame de convocare la club, ajungeau la Alecsandrescu - apropo, cel mai mare conducător din fotbalul românesc. Și Iordănescu a întrebat "cine e copilul ăsta, mie de ce nu mi-a zis nimeni de la academie despre el? Să-l luăm și noi o dată la antenament cu echipa mare. 

Contactul cu Steaua: „Puștiule, ai ghete?”

- Și te-a luat?
- Chiar atunci era un derby - Aripi Pitești, locul 1, cu Steaua, locul 2. La Pitești juca Vlădoiu, antrenor Ianovschi, care era bun rău în zona aia, în Argeș. Iordănescu a venit la meci. 3-1 pentru noi, eu am dat două goluri. După meci m-a chemat: "Puștiule, ai ghete?". Îi zic "Am și turnate, am și cu crampoane deșurubabile!".

- Dar cum erai așa de pregătit? Că pe vremea aia era greu să faci rost de ghete.
- Tata, Dumnezeu să-l ierte!, lăsa totul ca să am eu ce-mi trebuie. Mâncam o dată pe săptămână carne, dar mie îmi cumpăra ghete. Mama era casnică, doar tata lucra. Și toată familia accepta că eu trebuie să fiu susținut în zona asta, cu fotbalul. Iar Iordănescu a rămas ... "Băi, toți când îi întreb zic că n-au, tu ai și deșurubabile, și ...?". "Da, am!". 

- Tu erai pregătit pentru performanță. 
- "Mâine la 9 să vii la echipa mare, că vreau să faci antrenamente cu prima echipă". 

Ilie Dumitrescu, la episodul #9 din podcastul „Profu' de Sport” » Cum a ajuns un copil dintr-o familie modestă din Rahova fotbalist de top și milionar în euro: „Talent, muncă și noroc”
Din tinerețea lui Ilie Dumitrescu

- Aveai 18 ani atunci?
- Nu, mai puțin, încă nu făcusem 18. Îți dai seama că n-am dormit toată noaptea! Doamne, cum intru eu în vestiar cu campionii Europei? Duckadam, Iovan, Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu, Bălan, Majearu, Stoica, Balint, Lăcătuș, Pițurcă. Cu o seară înainte, am fost și la meci pe Ghencea, au bătut cu 4-0, s-au distrat, nu mai știu adversarul. După, am mers pe jos până acasă cu tata. Și el zice "băi, să mănânci bine în seara asta, ca să fii mâine în formă". 

- Ce însemna să mănânci bine pe vremea aia?
- Mi-a făcut mama un șnițel cu cartofi și salată

- Asta era mâncarea campionilor, cum ar veni. 
- Da. Era un fel de sărbătoare când mâncai așa ceva. Era perioada aia în care nu se găsea nimic, trebuia să stai la rând la carne. Mă rog, la 9 trebuia să fiu la stadion. M-am trezit pe la 7, am mâncat. Îți spun și ce am mâncat, că asta m-a marcat foarte tare: un ceai cu zahăr ars, plus pâine prăjită și dulceață de vișine făcută de mama.

- În dimineața când trebuia să te prezinți la echipa mare.
- Da. Mă chemaseră la stadion la ora 9, la micul dejun. Dar cum să intru eu la micul dejun? Tu îți dai seama cine erau ăștia

- Dar ai crescut cu ei sub ochi, îi vedeai la antrenamente, nu erai tocmai un străin.
- Da, mai auzeau ei, "băi, e un puști bun pe-acolo". Dar știi cum e, băi, și dacă te naști de 10 ori tot nu poți să intri în vestiar cu stelele astea dacă nu ai un pic de noroc. Eu așa o vedeam. Vine Iordănescu, mă vede. "Ce faci, puștiule?". Stăteam pe hol, acolo, stingher. M-a luat și m-a dus la masă, mâncam cu noduri. Apoi m-a prezentat în cabină.

- Cum?
- "Este un copil de perspectivă, cu potențial. De azi va face pregătirea cu prima echipă, să-l primim frumos, să-l ajutăm". Ceva de genul ăsta. 

Confesiune: „Pentru mine, unicul căpitan e Tudorel Stoica”

- Cine erau șefii echipei atunci, în vestiar?
- Păi, cine n-avea personalitate acolo? Toți aveau. De aia s-a și făcut performanță. În fiecare compartiment, pe fiecare poziție, erau jucători grei care își asumau, aveau personalitate, cereau mingea, intrau în joc. Dar când intra, să zicem, Ilie Ceaușescu în vestiar, Lăcătuș era cu gura mai mare. 

- Tudorel Stoica nu?
- Și eu am fost căpitan la Steaua. Dar pentru mine, unicul căpitan este Tudorel Stoica! Exemplu în pregătire. Modestie fantastică. Juca la orice echipă de top din ziua de astăzi! Stoica de atunci, luat și pus în orice echipă în fața apărării, ar juca acum titular. Kante, Busquets, Makelele. Recuperări, capacitate de efort, pressing de întâmpinare, verticalizare, progresie cu mingea la picior. Geniu în postul ăsta! Dar în teren îmi spunea "Hai, puștiule! Hai, acuma!". Mare, imens!

- Prin atitudinea față de tine.
- Față de mine și față de toți! Eu am doi jucători la care niciodată n-am să ridic ochii, indiferent de context. Niciodată! Pot să spună orice despre mine.

- Care sunt?
- Lăcătuș și Stoica. Când am debutat eu, era un meci la Vâlcea. 4-0 pentru Steaua. Eu stăteam cu Lăcătuș în cameră, mă luase să mă crească. Nu scoteam niciun cuvânt, stăteam într-n colț, avea ritualurile lui, nu-l deranja nimeni. La meci, mai erau vreo 12-15 minute, și vine la margine: "Bre nea Puiule, bagă-l și pe puștiul ăsta!". "Păi, și pe cine să scot?". "Ies eu!". Băi, așa ceva nu se poate! A ieșit Lăcătuș și a intrat Ilie Dumitrescu. Boloni mi-a dat prima pasă, n-am să uit. M-a chemat, "vino-ncoa!", și mi-a dat o pasă laterală, "dă-o înapoi simplu". Am dat-o, ce să fac.

- Ca să câștigi un pic de curaj.
- Exact, să intru un pic în meci. Și apoi am fost împrumutat la FC Olt, unde am jucat 33 de meciuri din 34. Super-jucători și acolo! Și vreau să vorbesc despre ei, că erau senzaționali pentru Liga 1: Marian Popescu, Leța, Iftimie, Laurențiu, Pena, Turcu, Mihai Zamfir, Iulian Minea. Fotbaliști! Eu nu jucam mijlocaș ofensiv, ci fundaș stânga sau fundaș dreapta!

Adversarul de coșmar al lui Ilie Dumitrescu: „M-a întors de m-a zăpăcit”

- De ce?
- Ca să îmi facă și mie cumva loc, că erau numai fotbaliști. O chestie mișto: la un meci, eram fundaș și dau de Vaișcovici, jucam cu Victoria. Eu fundaș stânga, el extremă dreapta. 

- Era bun Vaișcovici.
- Băi, Cătăline! Ce-a putut să-mi facă-n meciul ăla ... M-a întors de m-a zăpăcit, m-a driblat când a vrut el, m-a depășit, să făcea că centrează, băgam alunecare și mă mai întorcea o dată, "hai bă, ridică-te!", se mai făcea încă o dată ... M-a umilit în meciul ăla! La meci cine crezi că era? Iordănescu!

- Știai?
- Nu, l-am văzut după. Nu uit nici acum, mi-a zis "ai fost caz de targă". Gândul meu era că gata, s-a terminat cu Steaua ... Dar mi-a prins bine că am jucat fundaș  stânga și fundaș dreapta, că pe urmă joci ambele faze, am mai prins experiență și pe urmă m-am întors. Primul meu meci oficial, cu Brașov, acasă. Am bătut cu 3-2, am dat două goluri. 

- Asta după ce te-ai întors la Steaua. Dar cât de dezamăgit ai fost când Steaua te-a împrumutat la FC Olt? Visul tău de mic copil a fost să ajungi la echipa mare, ai jucat două meciuri și ai plecat. 
- Mi-a fost greu, mi-a fost greu. Am plecat dezamăgit, trist. Dar, în același timp, în subconștient îmi dădeam seama că era foarte complicat să intru în echipa aia direct de la juniori, fără să am un tonus al competiției din prima ligă. La FC Olt am muncit mult, a fost greu, dar am jucat 33 de meciuri din 34, la unul am avut două galbene. 

- Tatăl tău a fost dezamăgit când a auzit că vei pleca de la Steaua? Visul lui era să te vadă titular la Steaua.
- Tata avea o vorbă: "te duci acolo și trebuie să demonstrezi, că dacă ești bun o să te ia înapoi. Trebuie să te impui, să joci, să fii pozitiv. Nu lăsa capul jos!". Eu eram trist, dar mi-a prins foarte bine experiența aia de la Scornicești. Apoi, încet-încet, am dat goluri prin cupele europene, am făcut pasul la echipa națională ...

Ilie Dumitrescu, la episodul #9 din podcastul „Profu' de Sport” » Cum a ajuns un copil dintr-o familie modestă din Rahova fotbalist de top și milionar în euro: „Talent, muncă și noroc”

- Totuși, Steaua cum te-a luat înapoi după un an?
- Eram la naționala de tineret. La un meci a venit Lucescu și m-a văzut, am jucat foarte bine meciul ăla și m-a chemat să stăm de vorbă. "Băi, mie-mi place de tine, aș vrea să ..."

- Să mergi la Dinamo?
- Da. Ce să caut eu acolo? Apoi, Gică Constantin a vrut să ne ia, pe mine și pe Dan Petrescu, la Craiova. Oamenii aveau ochi! Gică Popescu fusese împrumutat un an la Steaua, se întorsese, nu mai știu exact cum era ... Și Gică Constantin i-a propus lui Iordănescu: uite, și-l dăm pe Popescu, dar dă-mi-i pe Dan Petrescu și pe Ilie Dumitrescu. Nu s-a făcut tranzacția, nu știu care au fost motivele, dar...

- Cert e că două echipe foarte importante deja puseseră ochii pe tine și atunci Steaua s-a activat. Plus că pe vremea aia rivalitatea era foarte mare, cum era pentru tatăl tău, stelist de-o viață, să te fi văzut la Dinamo?
- A fost o discuție. Dar cumva a făcut valuri și cumva s-a activat orgoliul din Ghencea. După care, încet-încet, ne-am impus în echipă amândoi, și eu, și Petrescu. 

- Când te-ai întors de la Olt a Steaua, echipa a trebuit cumva să-și schimbe un pic stilul ca să îți faci loc. Tu practic i-ai luat locul lui Majearu, în stânga, acolo, nu?
- Pe Majearu l-au dat la Sibiu imediat ce am ajuns eu.

- Da. El era foarte tehnic, dar destul de static, în timp ce tu ai adus și viteza, implicarea. 
- Majearu era mai tehnic și ca mine, și ca Balint, și ca Bălan, și ca... Hagi e altceva, Hagi e out of this world, în afara oricărei comparații. Dar Majearu era peste noi, ceilalți. Eram zero în fața lui. Ideea este că eu aveam viteză mai bună și un plus că apăream mai bine la finalizare. Dar nu eram în competiție cu Majearu, că plecase. Când eu am venit de la FC Olt, la mijloc era așa: Hagi, Rotariu, Tudorel Stoica, Bălan, Balint, Măstăcan, Ilie Stan. Lăcătuș și Pițurcă în față. Deci era ceva concurență.

- Ce voiam să spun era că Iordănescu a avut ochi pentru tine.
- În primele meciuri din vara aia nici nu m-a dezbrăcat. Dar trăgeam la antrenamente! Știi cum e Iordănescu, la ce experiență și ce ochi avea, își dădea seama dacă "băi, la un meci, pot să-l bag și pe ăsta, să-l încercăm". Am dat un gol cu Partizan Belgrad, apoi am plecat într-un turneu și nu m-a băgat la 3-1 cu Brugges, după care mă bagă titular cu Atletico Madrid și joc bine. Îi auzeam pe ăialalți ce ziceau - Stoica, Lăcătuș, Pițurcă. "Bun, dom'le, copilul ăsta. Tehnică, nu știu ce". După, un amical cu Baia Mare. N-am jucat bine și m-a scos la pauză. Zic "gata, nu mai joc". Dar în prima etapă m-a băgat titular și am dat două goluri! Așa am prins încredere și am început să joc din ce în ce mai des. 

- Într-o echipă cu super-fotbaliști.
- E mai ușor! Dacă te simt că ești jucător, că îți asumi, că ai personalitate și că în anumite momente îi scoți tu pe ei, te acceptă imediat. Eu mă duceam în careul ăla de 5 contra 2 ... Făceam fizic la primul exercițiu de nu mai puteam să continui, că numai la mijloc stăteam. Dar eram cu ei acolo, acceptam chestia asta. Dacă îi dădeam mingea lui Bumbescu juma' de centimetru la stânga sau mai în lateral, imediat: "Păi, ce faci, mă? Ce e pasa asta? Intră la mijloc!". 

- Te forțau să te perfecționezi.
- Mi-a prins bine, da. N-ai cum să nu crești valoric lângă stelele astea, lângă starurile astea! Nu există așa ceva! M-au ajutat, dar, repet, trebuie să te simtă, trebuie să te accepte, să vadă că nu-ți tremură glezna, că ai personalitate. Spuneau: "Are sânge! N-ai cum, e bun!". Trebuie să te accepte, altfel nu puteai să faci pasul ăla. 

Finala ratată din cauza lui Hagi

- Deci, întorcându-ne la una din primele întrebări, între talent, muncă și noroc, cum ai împărți meritele pentru cariera ta?
- Talent am fost de mic, s-a văzut de la prima selecție. Multă muncă, dovadă că mai târziu, când n-am mai muncit la fel de mult și am avut alte priorități, am scăzut ca randament. Și bineînțeles că e și gramul ăla de noroc pe care trebuie să-l ai, știi? Dar fiecare perioadă din viața mea de fotbalist a fost super frumoasă. 

- Apropo de noroc, un moment în care ți-a lipsit norocul a fost 1989, când ai ratat finala Cupei Campionilor dintr-o prostie. Ai luat un galben ...
- Noooo, acolo n-a fost lipsă de noroc. A fost greșeala lui Hagi, care voia să facă tot, absolut tot. Voia să bată și un aut! În lateral stânga, un aut, eu iau mingea că aveam soluție să reluăm jocul rapid și el "Nu, las-o acolo!". Eu, care dacă îmi zicea Hagi ceva spuneam "Da, să trăiți!", las mingea. Pac, cartonaș galben pentru tragere de timp.

- Ți-a căzut cerul în cap. Ți-ai dat seama pe loc, atunci, că vei fi suspendat la finală?
- Da... Dar trebuia să fiu și protejat!

- De echipă?
- Nu, nu de echipă. Fusese 4-0 în tur ...

- Să te fi scos Iordănescu, adică?
- Da, mă, ceva, nu știu ... Nu zic acum că e greșeala lui Iordănescu că m-a băgat titular. Că eu voiam să joc, dar cumva să fi fost menajat ...

- Ai plâns de ciudă după semifinala aia, când ți-ai dat seama că nu joci finala cu AC Milan?
- Da, logic... Păi, de câte ori te întâlnești în viață cu așa ceva? "Băi Gică, ce mi-ai făcut, mă?". "Da, frate, ai dreptate... Iartă-mă, am greșit". Ce să mai zic? N-a vrut omul, îți dai seama. Ăsta era respectul pe-atunci. Că dacă eram eu mai nu știu cum, îi ziceam "Băi, ia stai, mă, că joc unde vreau eu".

33 meciuriși 13 goluri a strâns Dumitrescu pentru Steaua în cupele europene

„Mister” Ilie Dumitrescu recunoaște: „Milan s-a oprit la 4-0 în '89”

- După cum povestești, te-a cam măcinat momentul respectiv. 
- Da, a fost greu. Eu am două regrete: chestia asta (n.r. suspendarea din finala CCE cu AC Milan, din 1989) și semifinala cu Suedia, când n-am gestionat câteva minute. Marile mele regrete legate de momentele importante ale fotbalului românesc. Pentru că știu cât de mult contau pentru iubitorii de fotbal din România. Ei trăiau pentru chestia asta, se oprea circulația când jucam noi. N-aveai foarte multe bucurii pe atunci, nu exista persoană să nu se uite la meciul ăla, la finala cu Milan. Și eu n-am fost pe teren.

- La cum a arătat finala, crezi că mai puteai schimba tu ceva?
- Nuuu, nu se schimba nimic. Era doar chestia că jucam și eu o finală. Să-l fi simțit și eu pe Gullit, pe van Basten, pe Tassotti, care era fundaș dreapta. Să fi luat și eu o acțiune pe cont propriu, poate driblam și eu pe unul, dădeam la poartă... Nu schimba cu nimic scorul. Era cea mai bună echipă a lumii, Milan cu Sacchi antrenor.

- Crezi că s-au oprit la 4-0?
- S-au oprit la 4-0. Daaa! Nu știu dacă ne dădeau zece, dar își stricau sărbătoarea. Fotbaliști grei, cu personalitate. Țac-țac-țac. Șmecheri toți. Ce echipă! Baresi, Donadoni, Colombo, Ancelotti ...  Cel mai bun pressing pe părțile laterale pe care le-am văzut eu vreodată. Și jocul ăla în zonă, Sacchi a inventat zona. S-a terminat!

- Bun, după '90, când marile vedete ale Stelei au plecat după Mondial în străinătate, tu ai devenit în MVP-ul echipei și apoi vreme de 4 ani ai fost cel mai important jucător din Divizia A, cel mai iubit jucător al Stelei până în '94 și probabil că ai căpătat alt statut în club, în cartier, în oraș, peste tot. Ai început probabil să câștigi din ce în ce mai mult. Întrebarea mea este cum făcea față celebrității un tânăr la începutul anilor '90? Că erau și atunci destule atracții, nu? Mașini, femei, distracții. 
- În perioada aia eram implicat în lupta pentru titlu, pentru Cupa României, mai eram și la echipa națională. Și pe atunci trebuia să stai în cantonament cu vreo două zile înaintea fiecărui joc. Petreceam foarte mult timp în cantonamente. Clar, erau și atunci o grămadă de tentații. 

- Iar ție ți-a plăcut viața dintotdeauna. Adică, asta întreb, cum ai reușit să te ții în frâu atunci?
- Eu cred că din viața oricărui sportiv nu lipsește femeia, nu lipsește o masă la restaurant, o companie selectă, un pahar de vin. 

- Dar apar și excesele la mulți dintre ei.
- În afară de viața asta privată, contează foarte mult implicarea la antrenament, să fii sută la sută conectat, să dai totul antrenament, să te pregătești la intensitate maximă. Că altfel nu poți duminică să dai un randament foarte bun. Organismul trebuie lucrat sută la sută, cu intensitate. Eu făceam o mie de abdomene la un moment dat! Înainte de Campionatul Mondial din '94, o mie pe zi. Munceam mult, foarte mult. Altfel n-ai cum să poți să treci de un adversar, apoi de al doilea și după aia să și termini acțiunea cu finalizare, dacă nu ești pregătit. 

- Deci spui că munca te-a salvat, practic. Seriozitatea. 
- Asta, da. După ce am ajuns la Londra, când aveam și o sumă de bani în cont, poate nu mai făceam la fel.

- Dar la Steaua n-ai câștigat bine în anii aia, '90-'94? Sau ți se părea că erai suficient de bine plătit pentru câte făceai pentru echipa atunci?
- Eh, nu contau 10.000 de dolari, cât aveam eu atunci salariu.

- Cu 10.000 cumpărai 2 apartamente.
- Mă rog, poate cumpărai, depinde de zonă. Dar ideea e că nu era un confort financiar atât de mare. 

Ilie Dumitrescu: „Nu există ceva mai frumos decât ce s-a întâmplat după meciul cu Argentina”

- Revenind. I-ai simțit pe părinții tăi mândri de succesul tău în fotbal?
- Da, da, da. La meciul cu Argentina, în fața blocului erau toți vecinii, multă lume. Câteva sute de persoane strigau numele meu în fața apartamentului acolo. Și mama a scos tot ce avea prin frigider, a dat la lume mâncare, băutură. Când am ajuns la hotel după meci, am sunat-o și mi-a zis "Mamă, tu nu îți dai seama ce e în România, nu poți să îți dai seama ce ai făcut. Eu pot să și mor acum!". Nu există ceva mai frumos decât ce s-a întâmplat după meciul ăla, ce au simțit ei ... la fel și tata: "Băi, sunt cel mai fericit!". Aia a fost, într-adevăr, o împlinire după toate sacrificiile pe care le-au făcut pentru mine. Au ajuns la Universitate și toată lumea se pusese în genunchi, striga "Hagi președinte!". Îl strigau prima dată pe Hagi, apoi toată piața: "Ilie Dumitrescu!". Când au văzut mama și tata, au zis "Băi, nu există ceva mai bun de-atât". Erau acolo, în mulțimea aia. Ca prezență în stradă, a fost un fel de a doua Revoluție. 

Ilie Dumitrescu, la episodul #9 din podcastul „Profu' de Sport” » Cum a ajuns un copil dintr-o familie modestă din Rahova fotbalist de top și milionar în euro: „Talent, muncă și noroc”

- Uite, îți mărturisesc că în vara aia am fost unul dintre sutele mii de copii care și-au desenat cu pixul pe spate numărul 11.
- Hahahaha. Da?

- Păi, tu, Hagi și Răducioiu ați fost top în vara aia!
- Da, și Platini a spus că eram cea mai bună tripletă de atac. 

- Voi, acolo în America, vă dădeați seama în acele momente cât de important era ceea ce făceați?
- Nu, Cătălin, nu ... Noi am avut în mână, în buzunar, 2-1 și Suedia în 10 oameni, să jucăm în semifinală. Destin! N-am putut să gestionăm câteva minute, cum am gestionat cu Argentina la 3-2. 

20 de goluriîn 62 de meciuri a marcat Ilie Dumitrescu în tricoul primei reprezentative

- Erați obosiți?
- Nu. Din punct de vedere fizic, la meciul cu Suedia m-am simțit cel mai bine. Ce a fost la meciul ăla e cel mai mare regret al meu din fotbal, pentru că fiecare dintre noi când am urcat în avion să mergem la Campionatul Mondial avea în suflet, în cap, eram conștienți că putem să facem o mare performanță. Nu aveam complexe în fața nimănui, n-avem niciun stres. Putem să jucăm contra Braziliei și nu ne interesa, nu aveam niciun fel de reținere. Poate trebuia să mă scoată pe  mine la 2-1, poate trebuia să mai scoată pe cineva ... Păi cu Argentina m-a scos pe mine și pe Hagi! Nu știu, să fi făcut ceva, cumva, să terminăm meciul ăla și să ne bucurăm și să jucăm cu Brazilia. Asta e ...

Liniștea de mormânt de după drama cu Suedia

- Cum a fost atmosfera în vestiar după meciul cu Suedia? 
- Aaaaa...

- Mai avea cineva vână să mai reproșeze ceva cuiva?
- Nu mai vorbea nimeni. Ce să mai reproșezi?

- Mormânt.
- Exact, ăsta e cuvântul. Am făcut duș, n-am fost bun de nimic o perioadă. Tu îți dai seama? Nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată sentimentul ăla că tu nu pleci acasă, că de fapt competiția nu s-a terminat pentru tine. Și îți spui "bă, noi n-am pierdut!". Că noi n-am pierdut meciul ăla! Așa s-a întâmplat. Mda ... Poate generația asta, poate generația viitoare vor ajunge să joace o semifinală sau să facă ceva peste ...

- Ilie, hai că nu suntem la stand-up comedy. Pe bune, adică ...
- Nu e stand-up comedy, dar îmi doresc să...

- De dorit ne dorim cu toții, dar e o diferență uriașă. Uite, după Mondialul din '94 câte oferte ai avut?
- Trei sau patru oferte. Au fost așa: Inter Milano, Atletico Madrid, FC Koln și Tottenham. 

- Ce echipe! Și cum s-a făcut diferența, cum i-ai ales pe englezi?
- I-am ales pe englezi pentru că își doreau foarte mult să merg acolo, era și o sumă foarte mare de transfer, din ea am luat și eu o sumă importantă pentru că au zis "bă, dacă nu semnează jucătorul, voi nu puteți să semnați pe suma asta, deci haideți să-l facem pe jucător fericit". 

- Cum a fost saltul financiar și de nivel de trai între Divizia A și Premier League în '94?
- Păi erau două restaurante mai ca lumea în București, Velvet și Athenee Palace, unde puteai să scoți pe cineva. Îți dai seama, de la Velvet din București să ajungi pe la San Lorenzo sau Scalini sau pe la nu știu ce restaurante prin Dorchester... Simți că trăiești, că ți s-a schimbat viața!

- A fost oare ăsta momentul când focusul tău s-a schimbat dinspre fotbal către plăcerile vieții?
- Și asta. Că fiecare detaliu contează. Dar cred că dacă Ardiles rămânea antrenor (n.r. la Tottenham), n-avea niciun fel de problemă, pentru că începusem campionatul foarte bine. Păi după 2 meciuri, fanii din cea mai importantă tribună de la Tottenham, când atingeam mingea, se închinau în fața mea. Dar asta e! Sugar (n.r. patronul clubului) l-a adus pe Francis antrenor, deși trebuia să vină Benjamin Toshack. 

- Tu acolo fusesei cerut special de Ardiles. 
- De Ardiles, da. Mă rog, n-am gestionat eu bine relația cu Francis, poate și din lipsa de educație profesională, dar nu mai contează. Astea nu-s regrete. Ăla, că n-am jucat finala cu Steaua în '89 și că n-am reușit să ținem rezultatul cu Suedia.

- Regrete nu sunt, dar întrebările rămân. La cât de mare fotbalist erai și cât de mare impactul era impactul tău în jocul Stelei și al echipei naționale, ai plecat foarte repede din Anglia. După jumătate de an ai mers în Spania, la Sevilla, apoi te-ai întors, ai mai jucat și la West Ham un an. Și la nici 27 de ani ai plecat în în Mexic. Ce te-a dat peste cap la Londra? Pur și simplu ai ajuns la un nivel, la un standard de viață atât de spectaculos încât ...?
- Nu, nu, a fost problema aia cu Francis. Și apoi am avut două momente (n.r. la West Ham). Mai întâi am stat o perioadă că nu-mi dădeau work permit-ul (n.r. permisul de muncă) și nu exista libera circulație a jucătorilor, ca acum. Apoi am avut o leziune fibrilară. Pe urmă am jucat, dar au venit cei din Mexic. Redknapp (n.r. antrenorul lui West Ham) mi-a zis "Tu decizi". Îmi dădeau de 3 ori mai mulți bani, ca să merg în Mexic.

- Dar simțeai că nu poți face față la nivelul înalt al fotbalului european sau voiai o zonă mai lejeră unde să ...?
- Cătălin, eu m-am impus de la început. Eu n-aveam complexe, eu le-am dat englezilor gol pe Wembley. Mexicanii au venit să mă vadă la un meci cu Man United, a jucat și Răducioiu la noi (n.r. la West Ham), 2-2 acasă. Deci eu jucam! N-amn jucat doar atunci când am avut problemele cu work permit-ul și când am făcut ruptură, de a trebuit să stau câteva luni, am ratat și Campionatul European din '96. Dar nu că nu făceam față! În primul meci în deplasare, cu Sheffield, am ieșit "Man of the Match". Cu Man United, la fel, "Man of the Match" la Spurs. Și tot așa. N-aveam niciun fel de stres să joc, pentru mine era ușor să joc în Anglia. 

- La Tottenham ...
- Acolo am avut problema cu Francis și a trebuit să plec 6 luni împrumut la Sevilla. Puteam să rămân la Sevilla, ne calificasem în Cupa UEFA, dar fix în anul ăla erau să cadă în liga a patra din cauza unor datorii și n-au mai avut de unde să plătească diferența de bani la Tottenham ca să mă cumpere, așa că m-am întors la Londra. Și iar am dat de Francis! Au continuat aceleași chestii, că el nu poate să joace cu mine, că nu fac faza defensivă, că nu fac nu știu ce și m-a luat Redknapp imediat la West Ham. După leziunea din cauza căreia am pierdut și Euro m-am pus pe picioare, mi-am revenit, am jucat și au venit ăștia și mi-au dat banii ăștia ... Am plecat că-mi dădeau de 3 ori mai mult. 

- Cum a fost viața în Mexic?
- Frumoasă, frumoasă. Delincvență mare, dar, mă rog, noi trăiam într-un cartier d-ăsta protejat, erau 7-8-10 bariere până ajungeai la vile. N-am avut probleme pe-acolo, Dumnezeu m-a apărat. Pe stradă erau tot felul de chestii din astea, răpiri, în sfârșit. Dar eu am trăit acolo o viață frumoasă. După care am ținut neapărat să mă întorc la Steaua și mi-am încheiat cariera aici. 

- Te-ai retras după 7 meciuri la Steaua. Pe-atunci spuneai așa: "M-am întors pentru că iubesc clubul ăsta și vreau să-l ajut pe final de carieră, dar mi-am dat seama că nu mai pot fi la nivelul pe care îl cunoșteau suporterii și vreau să ies pe ușa din față".
- N-am vrut să înot pe teren. Oamenii erau obișnuiți cu o anumită imagine a lui Ilie Dumitrescu. Poate dacă așteptam vreun an de zile, așa, să fiu din nou fizic foarte bine ... Dar în momentul în care au început să apară nemulțumiri prin tribune și să fluiere, am zis "Mă, eu vreau să ies cu capul sus". 

- N-ai cedat prea repede?
- Am cedat, da.

- Ai regretat? Vorba ta, poate îți reveneai la nivelul de dinainte. 
- Nu, nu. Mă, nu sunt toți Ronaldo sau Ibrahimovici, să aibă un organism de top. Pe atunci erau și alte metode de pregătire, de recuperare, nu sunt precum cele din ziua de astăzi. Acum se joacă la 35-36 de ani fără probleme, atunci nu era chiar așa. S-au schimbat multe. Deci nu mi-a părut rău că m-am retras, pentru că pentru mine era mai importantă percepția publicul decât banii. Trebuia să plecăm la un turneu prin Egipt, să stăm vreo două săptămâni, și după aia îmi băgau 100.000 de dolari în cont. Dar eu voiam să mă las, așa că am zis "bă, nu vreau să păcălesc, hai să încheiem și gata". Mai stăteam 2-3-5-6 luni, luam niște bani. Dar nu sunt genul să trag de bani. 

Ilie Dumitrescu: „Te mai naști o dată după retragere”

- De ce te bat la cap cu retragerea asta? Pentru că de tine mi-e cel mai dor. N-am apucat să mă satur de tine! Te-am iubit foarte tare ca fotbalist, pe toți ceilalți pe care i-am apreciat la vremea respectivă, Hagi, Răducioiu etc, i-am văzut jucând suficient, dat de tine nu m-am săturat. Și de asta te tot întreb, nu mai puteai trage un pic un pic mai mult?
- Asta a fost ... După retragere, știi când e impactul psihologic mare asupra sportivului? Când te trezești și vezi că nu mai apari pe nicăieri. Când nu te grăbești să-ți bei cafeaua ca să pleci la antrenament. Te mai naști o dată atunci. Și trebuie să ai un echilibru fantastic. Sunt foarte mulți jucători importanți care au început să consume mai mult alcool, care n-au reușit să gestioneze foarte bine veniturile acumulate în perioada de activitate și au urmat depresia, lupte interioare ... Plus că nefiind acolo în lumina reflectoarelor, în atenția presei, probleme ajung să se răsfrângă și în viața de cuplu

- Îmi aduc aminte că pe atunci eram tânăr reporter și după retragerea ta am scris în revista ProSport Magazin un articol special cu titlul "Apusul fentei pe extremă". Era ceva ce te caracteriza: intrai din tușă spre interior ...
- Da, da, da!

- Și apoi trăgeai șiret interior la colțul lung. 
- Corect, corect. 

- Nu se mai face unul ca tine. Stilul ăla nu l-am mai văzut, șerpuirea aia ...
- Tavi Popescu a mai încercat acum, recent. Coman, Mitriță, Ivan, Rareș Ilie. Mai sunt câțiva care fac.

- Diferență mare de nivel ...
- Sunt jucători buni, există potențial, dar contează foarte mult și cum le dezvolți personalitatea. 

- Bun, după ce te-ai retras ai fost 10 ani antrenor la echipe importante. Ai antrenat prin Grecia, la PAOK și la AEK Antena, la Steaua
- Cred că puteam să mai antrenez și în Grecia, și în Cipru, pentru că avem o cotă foarte bună. Cred că am greșit eu că pe-atunci am investit în imobiliare, apoi a venit criza din 2008 și totul s-a prăbușit, a fost un scurtcircuit pentru toată lumea. 

- Ai pierdut mult?
- S-au pierdut ceva bani, da. Am ieșit din market (n.r. din piața antrenorilor) și apoi am avut inspirația de a intra în zona asta în care sunt ancorat în fotbal și fac ceea ce îmi place cel mai mult, dar nu e presiunea aia, adică să fii la mâna rezultatelor și a unui patron care ...

- Simți că te-ai oprit cam repede din cariera de antrenor?
- Da, aici chiar da. Aici regret 100%. Dar uite cât contează să faci ceea ce îți place, sunt de 12 ani la Digi, e cadrul ideal.

- Ai fost un jucător și un antrenor care de la un punct încolo a pus prea mult preț pe confortul propriu? Adică, poate ai tras prea mult în copilărie, în adolescență și la un moment dat ai spus "băi, e momentul să mă mai pun și pe mine pe primul loc, să nu mai trag atât de tare". 
- Uite, ți-o spun sincer, am avut o ofertă din Arabia Saudită, în perioada când antrenam. Apropo de ce spui tu, de confort. Iordănescu știe de oferta asta, puteam să-l iau și pe Edi antrenor cu mine. Am stat de vorbă și am început să mai interesez ce înseamnă o experiență în Arabia Saudită. Și-am zis "Băi, nu pot să-mi dau un an din viață ca să trăiesc în condițiile astea, cu foarte multe restricții". 

- Deci te-ai pus pe tine pe primul plan, asta e pe scurt. 
- Da, exact. Ți-ai dat seama. Nici nu mă gândeam vreodată că vom discuta despre chestia asta. E concluzia ta, așa ai perceput tu din exterior. Și așa e. 

- Pari împlinit acum, faci ce-ți place. Ai timp pentru tine și ai rămas și în fotbal.
- E un lucru extraordinar că mă trezesc și am câteva obiective: să fac mișcare, să mă mențin într-o formă bună fizică, apoi să pregătesc o emisiune sau să particip la un eveniment, la Superbet sau la Oppo. Fac asta cu plăcere, cu implicare. Pot să mănânc și la prânz...

- Ai niște tabieturi care-ți fac viața mai plăcută și nu vrei să renunți la ele, practic.
- Da, da, exact!

- Nu-s mulți care... Adică, sunt oameni care trag pentru mai mulți bani punând pe hold toate celelalte plăceri și, din păcate, ajung la o vârstă când nu mai pot recupera plăcerile alea.
- Nu-ți dă nimeni înapoi chestia asta. Și îi mulțumesc mamei mele că, înainte să moară, mi-a spus: "Bucură-te de fiecare secundă, că n-o să-ți dea nimeni înapoi anii ăștia frumoși pe care-i ai. Uite, eu am ajuns să mor...", ceva de genul mi-a spus. "Tu bucură-te de fiecare secundă!". Sunt momente în care prefer să câștig mai puțin. Ea avea niște vorbe simple: "Tot cu o gură mănânci, tot într-un pat dormi, bucură-te de viață, fă ce-ți place". Până la urmă, viața e scurtă, trebuie să avem și momentele alea în care să te bucuri de viață.

- Hai să atingem și un subiect mai sensibil. Uite, e plin fotbalul românesc de legende despre tine și despre stilul tău, pe care mulți îl consideră teatral. Pornind de la cum te îmbraci, foarte atent cu tine întotdeauna, până la cum vorbești. De exemplu, a părut forțată apropierea ta față de artă, s-a spus la un moment dat: "Dom'le, de unde apropierea asta a lui Dumitrescu față de artă? Un copil dintr-un cartier mărginaș al Bucureștiului, acum a ajuns expert în artă, e colecționar de tablouri?". Cum te-ai apropiat de artă? Și de ce?
- Cătălin, pe mine comentariile astea mă amuză copios, sunt imun. Este ca și cum eu am crescut cu bonă, aveam în fiecare hol, pe fiecare perete din casă tablouri. Sau bronzuri. Sau mobilă stil. Ai auzit în vreun interviu de-al meu chestia asta?

- Nu, din contră. 
- Tu, care ești în presă de-o viață și ne știm foarte bine ... 

- Ai plecat foarte de jos, asta e ideea.
- Mai spuneam că am mâncat ceai cu zahăr ars? Nu! Eu am intrat accidental și am spus-o de fiecare dată, de câte ori am avut șansa să vorbim despre artă, că destinul m-a pus în fața faptului împlinit. Prin Mexic, eram departe de casă, am luat niște lecții de pictură, că n-avem ce face și în lipsă de activitate mi-am cumpărat șevalet, tot ce trebuie. Dar m-am lăsat repede. N-avem nicio treabă cu arta, nu mă gândeam că voi ajunge vreodată să cumpăr o clădire și să fac comerț cu artă. Nicio legătură n-aveam în Mexic cu arta sau să cochetez eu cu obiectele de artă ... Întors în România, m-am dus să cumpăr o clădire, să fac o investiție ... De fapt, și asta a fost destin.

- Așa.
- Voiam să cumpăr ceva lipit de "Caru' cu Bere" (n.r. restaurant tradițional în Centrul Vechi din București). M-am dus să dau avansul, cu avocat, cu notar, să semnez cu proprietarul clădirii. Avea cofetărie la parter și vreo două-trei etaje ... Mi-a plăcut mie, voiam să închiriez apartamentele. Erau frumoase, nobile, vizavi de CEC, cea mai frumoasă clădire din București. Zic "Închiriez două apartamente și închiriez și spațiul de la parter. Sau poate la bătrânețe o să stau eu aici, în Centrul Vechi, să-mi beau cafeaua la Caru' cu Bere și să privesc de pe balcon CEC-ul". 

- Frumos plan.
- Aveam fantezii, da? Nu s-a legat asta, ies din clădirea aia ... Și trece cineva cu o vafă (n.r. - înghețată într-un cornet special). Nu mâncasem vafă de când eram copil și întreb: "Dom'le, de unde ați cumpărat vafa?". "De după colț". Iau avocatul, iau notarul, merg să mâncăm o vafă  și vine apoi cineva spre noi, o doamnă, și îmi spune: "Căutați o proprietate în Centru Vechi? Că v-am văzut pe-aici". Zic: "Da". "Nu vreți să vedeți una?".

- Și?
- Pleacă avocatul, rămâne notarul, că eram prieteni, și văd "Hanul cu Tei". Mă uit și zic: "Hanul cu Tei e de vânzare?". "Da, dom'le, proprietarul e sus". Având avansul la mine pentru clădirea cealaltă, zic: "Ai actele regulă, totul e OK?". Ăla-mi spune: "Bă, vrei să cumperi?". Zic: "Da". Deci, totul s-a legat, nicio legătură cu arta, eu trebuia să cumpăr altă clădire ...

- Și ai ajuns să cumperi "Hanul cu Tei", care avea și o galerie de artă, nu?
- Tot hanul era o consignație, acolo era tot ce se confisca înainte de Revoluție! Toți deponenții care veneau cu obiecte de artă, tablouri, mobilă, covoare, bijuterii, diamante, briliante, lustre ...

- Acolo ajungeau.
- Acolo veneau, dacă cineva voia să vândă ceva. Era o consignație care avea un nume deja clădit în zona asta. Îmi zice: "Dom'le, dă-mi un euro avans". Îi zic: "Nu-ți dau un euro avans, îți dau 25.000 de euro avans, dacă vrei". Am făcut actele în două săptămâni și ăsta-mi spune: "Bă, vrei să cumperi privat sau nu mai plătești TVA-ul și preiei tu societatea, cu toată activitatea?". Și eu preiau activitatea, cu societatea, cu clădire.

- Cu tot ce înseamnă artă, la pachet...
- La pachet! Așa am intrat eu în artă. N-am spus că mi-am dorit! Mi-a luat un an, doi, să înțeleg, să cunosc oameni.

- Deci spui că ai făcut-o ca pe o afacere, nu ca să epatezi.
- Ce să epatez, ce-mi trebuia? Cu ce să ies eu în evidență? Ce să fac eu? Aaa ... că am fost sensibil la artă și că mi-a plăcut pe urmă? Și n-am scos toate obiectele și am continuat cât am putut activitatea asta frumoasă? Aia da. Că acolo fiecare obiect avea o poveste. Fiecare deponent care venea cu vreun obiect avea o poveste în spate. Pot să scriu o carte cu fiecare poveste din ce am făcut eu la "Hanul cu Tei".

Pasiunile lui Ilie Dumitrescu: „Am eu nevoie să epatez?”

- Și ți-a plăcut.
- Mi-a plăcut, am fost sensibil la chestia asta, da? Nu că mi-am dorit să epatez, să nu știu ce ... Apoi, asta cu eleganța? Păi, eu îmi luam sacouri de cașmir și alții își cumpărau videouri sau cafea sau whisky să vândă. Eu îmi luam îmbrăcăminte.

- Adică, ți-a plăcut de mic să fii mai elegant.
- Stai puțin (râde). Pe asta o ai sau n-o ai.

- Gustul pentru modă, zici.
- Nu o forțez! Adică ... la mine-i totul natural. Stai puțin, dacă mie îmi place să-mi beau cafeaua undeva într-o cămașă albă cu butoni și cu un sacou, asta nu înseamnă că urmăresc ca cineva să mă admire că m-am dat eu jos din mașină îmbrăcat așa. Nu! Așa îmi place mie să merg, să mă îmbrac. Să ai o mie și ceva de cravate în casă înseamnă că-ți place, nu? Sau sacouri. 

- E zona în care ai investit cel mai mult? Alții investesc în mașini, tu în felul în care te îmbraci ...
- Mie-mi place, da? Ce mai era pe lista aia, ce-ai mai spus? De artă și de mai ce?

- Faptul că încerci să epatezi prin felul în care vorbești, în care te îmbraci și apropierea de artă, astea erau cele trei reproșuri ...
- Am înțeles ... Cătălin, de când mă știți voi pe mine, m-ați văzut în trening la Metro? M-ați văzut în șlapi la Mega sau pe undeva pe la vreo din asta? 

- Știi că, înainte să să filmăm podcastul, când ne-am întâlnit aici în parcare, ți-am și zis: "Ilie, am impresia că tu așa dormi, în costum". Nu te-am mai văzut altfel decât în costum de când erai fotbalist, cred. În permanență te văd la costum, cămașă, cravată. Deci nu joci, asta-i ideea?
- Abia aștept să îmbrac o cămașă albă, să-mi pun butoni, un sacou, și să mă bucur de viață. Nu e o chestie forțată. Dacă mă vedeai o dată și se spunea: "Bă, ăsta apare așa doar acum, când e vorba de emisiune, dar uite-l cum e nu știu unde", înțelegeam. Dar mie mi-a apărut un articol că îmi plimb câinele elegant. Am forțat eu articolul ăla? Ieșeam, am venit de la emisiune, trebuia să o scot pe Tasha, cățelul meu, pe care-l iubesc enorm, trebuia s-o scot și pe ea pe-afară, nu?

- Îmbrăcat tot la costum.
- Am chemat eu pe cineva, am forțat-o eu? Au dat ei titlul ăsta, că "Ilie Dumitrescu este elegant și când plimbă câinele". N-am căutat-o, n-am forțat-o. Nu-mi place să apar, nu sunt genul! Și cred că mă cunoști destul de bine. 

- Să știi că și pe postul de analist TV sunt foarte mulți fani ai tăi care te apreciază pentru faptul că ești direct, că ești corect, că spui lucrurilor pe nume, dar sunt și unii care spun "Dom'le, e superficial, nu analizează profund tactica". Oamenii au dreptul să critice.
- Am și pro, și contra. Nu vreau să schimb percepția nimănui, dar, dacă sunt la un dialog, vreau să le explic oamenilor cum sunt.

- Uite un alt subiect ușor sensibil. Cum ți se pare apropierea asta foarte mare între foștii mari sportivi și casele de pariuri? Prin Anglia, de exemplu, la un moment dat s-a discutat că nu e OK, pentru că, de fapt, copiii sunt atrași către pariuri de asocierea asta. Tu ești imaginea unei case de pariuri, ai fost în trecut a altei case de pariuri.
- Să știi că în zona asta există o promovare la cel mai înalt nivel din partea caselor pentru a juca responsabil. Noi facem lucrul ăsta. Dar, în același timp, să știi că sunt foarte mulți oameni care cred - și sunt convinși - că un bilet de 2 lei jucat, nu o avere... Noi am avut, la Superbet, într-o zi, 150 de bilete de 2 lei și omul putea să câștige undeva la 16 sau 17 milioane de euro.

- Dar nu s-a întâmplat.
- Ascultă-mă! A câștigat 700.000 de euro că nu i-a ieșit un rezultat. 700.000! Indiferent de figura care promovează fenomenul, în momentul în care un om cu un bilet de 2 lei câștigă două miliarde de lei ... 

- Astea sunt lucruri care se întâmplă atât de rar.
- Sunt pariuri cu 2 lei în care omul (n.r. poate câștiga sume mari) ... Eu nu mă feresc să merg la Metro, la LIDL, la Mega Image, merg peste tot liber. Și văd oameni care scot bilete și mi le arată. 

- Unul a câștigat, cinci au pierdut.
- Mai mulți oameni au pierdut decât au câștigat. Dar speranța că pot juca 2 lei ...

- Asta-i face să joace în continuare, sigur. Așa se creează și dependența. Fără discuție, casele de pariuri trebuie să lupte împotriva adicției cu arme mult mai ascuțite decât acum.
- Există, există. Dar sunt și oameni care fac bani și trăiesc din pariurile sportive.

- Mult mai puțini decât cei care pierd sau care joacă doar să se distreze.
- Sau sunt oameni care veneau la "Hanul cu Tei", când aveam eu berăria acolo, și jucau live. Trăiau meciul diferit! Puneau 5 lei, 7 lei sau 10 lei la meciul ăla, în serile de Champions.

- Atâta vreme cât se păstrează în zona asta de distracție, de responsabilitate ...
- Eu cunosc foarte mulți prieteni de-ai mei care, dacă e seară de Champions League, pun 20 de lei. Oameni cu statut!

- Doar ca să privească altfel meciul.
- Doar ca să privească altfel, să trăiască seara aia și să urmărească un rezultat. (...) Să știi că eu trăiesc asta în fiecare zi, pe unde merg. Odată m-a oprit un polițist de la Rutieră, veneam de la emisiune. Mi-a verificat actele, apoi: "Dom'le, ce se întâmplă acolo? Bat ăia sau bat ăia? Că vreau să joc și eu nu știu ce".

- Având impresia că tu chiar știi rezultatele sau că le controlezi în vreun fel.  
- Nu că să controlez, dar să dau niște insight-uri sau nu știu ce.

- Apropo de meciuri, tu tragi cu ochiul în vreun fel sau altul la celebrii „pundits” (n.r.- experți) din Anglia? La Lineker, la Carragher, Rio Ferdinand, Neville. Sunt foarte mulți foști fotbaliști ...
- (n.r. - gesticulează aprobator). Frații Neville. Mie îmi place Jamie Redknapp...

- Robbie Keane, Shearer....
- Robbie Keane, Shearer, Lineker...da, da!

- Îți place vreunul în mod special?
- Fiecare e în zona lui, dar există un fenomen. Dau un exemplu: Klopp, Guardiola, Ferguson - dacă le-ar pune o întrebare Jamie Redknapp sau Carragher, ei răspund civilizat. Îi respectă!

- Bine, asta se întâmplă și cu tine. Una e când vorbești tu cu oamenii care intră în direct.
- Nu, nu, nu! La noi sunt personaje din fotbal care nu înțeleg fenomenul ăsta! Acolo, la statutul pe care-l are un Guardiola sau un Klopp, care au câștigat tot și sunt cei mai mari antrenori din lume ...

- Privesc cu un alt respect expertul TV, asta spui?
- Privesc diferit dialogul între un expert și un ... L-am văzut pe Guardiola cu unul dintre frații Neville. Educație!

- Dar tu cum împaci relațiile tale din fotbal cu rigorile acestei meserii? Ai în fotbal foști colegi, foști prieteni, cum reușești să păstrezi prietenia cu ei, dar să fii și obiectiv?
- Eu am încercat tot timpul să nu jignesc, nu numai referitor la prieteni. În general, niciodată nu compar ce-am făcut eu cu execuția unui jucător. Nu mă dau exemplu. Niciodată eu nu spun că nu știe să dea cu piciorul în minge. Eu spun că nu e într-o seară foarte bună, spun că nu s-a ridicat la un nivel foarte bun. Eu nu jignesc! Dar eu nu pot să spun că tu joci bine, dacă nu o faci. Mi-ești prieten, dar nu pot să spun de Farul Constanța că face un meci bun ...

- ... doar de dragul lui Hagi.
- ... doar că Hagi e cel mai bun prieten al meu din fotbal. Nu!

- Unii acceptă, alții nu. Dan Petrescu pare că nu acceptă, din moment ce n-aveți o relație atât de bună. Deci probabil că a fost deranjat la un moment dat de ceva ce ai spus.
- Dan Petrescu are dreptul ăsta. El, tot timpul, construiește o chestie în vestiar. Le creează o imagine jucătorilor cum că toți cei din exterior le vor răul, că au ceva împotriva acestui grup. Eu nu judec așa, eu am atâta experiență încât niciodată nu comentez altceva dintr-un meci de fotbal decât ceea ce s-a jucat în acea seară. Niciodată, indiferent de relația pe care o am cu tine, Cătăline ... Mâine, dacă tu antrenezi o echipă, dacă tu faci un meci senzațional, niciodată nu voi spune altceva decât că a fost un meci extraordinar, a făcut bine, a gândit bine, a mutat bine, a făcut bine.

- Deci, ca să-ți păstrezi reputația, încerci să fii în permanență...
- Nu poți să te joci cu chestia asta! Am prieteni, îl am pe Hagi, mai am și alții. Dau un exemplu: ce legătură am eu cu Pelici? Când eu am spus că a făcut o treabă extraordinară, că e un antrenor bun, că scoate maximum de nu știu unde și că e un strateg bun, mi-a dat un mesaj pe LinkedIn. I-am zis: "Pentru puțin, multă baftă, sănătate!". Am mai fost invitat prin deplasări, dar eu nu accept așa ceva. Cu Hagi ies la masă, dar Hagi știe că niciodată nu am ceva cu el. Și dacă joacă prost, spun că nu s-a ridicat la un nivel foarte bun.

- Dar ți-a cerut vreodată un tratament preferențial?
- Nu, niciodată!

- Asta spune ceva și despre el.
- Da, e altceva. În momentul când te uiți la o emisiune, știi cum are construcția persoana aia. Îți dai seama că ăla n-are nimic personal cu tine, că n-are invidie.

- Reputația asta ți-o construiești în timp și trebuie întreținută.
- Asta spun. Eu n-am cum să spun altceva decât ceea ce s-a întâmplat în teren.

- Apropo de experții TV din Anglia, despre care vorbeam mai devreme. Oamenii pe acolo câștigă între un milion și două milioane de pounds pe an, probabil, din job-ul ăsta.
- Mai mult, probabil. Thierry Henry a avut și 5 milioane de pounds.

Ilie Dumitrescu, la episodul #9 din podcastul „Profu' de Sport” » Cum a ajuns un copil dintr-o familie modestă din Rahova fotbalist de top și milionar în euro: „Talent, muncă și noroc”
Ilie Dumitrescu, în studioul unei emisiuni TV

Ilie Dumitrescu: „Un antrenor de Liga 1 poate să câștige mai mult decât câștig eu ca analist TV”

- Aici nu poate fi vorba de sumele astea. Evident că nivelul este altul,  dar tu ți-ai câștigat un confort al vieții, care, împreună cu meseria de analist TV, e exact ce trebuie pentru tine. Te vezi făcând astea pe termen foarte lung?
- Da. Îmi place ceea ce fac, iubesc ceea ce fac, fac cu pasiune tot ceea ce fac când merg la Digi. Dar e foarte greu să compari puterea economică din Anglia cu ... Păi, e exact ca la drepturile TV. Acolo, echipa care promovează primește 120 de milioane de pounds.

- Dar, cu cât câștigi tu acum, ca analist TV, probabil că nu merită bătaia de cap de a reveni în antrenorat, nu? Ca nivel salarial nu-i o diferență atât de mare.
- Nu, nu, nu! Este o diferență. Câștigi foarte mulți bani din antrenorat. Un antrenor de Liga 1 poate să câștige mai mult decât câștig eu ca analist TV. Sută la sută!

- Alt confort, altă presiune...
- Am cunoscut toate tipurile, toate figurile importante din fotbal care decid când pleacă vreun buget sau vreo sumă către diverse echipe.

- Și nu te mai simți confortabil lucrând cu asemenea oameni?
- La un moment dat, ieșeam la masă cu prietenii mei și spunem "Bă, cred că ar fi destul de complicat pentru mine să să ies la un prânz cu un...

- Primar?
- Cu un owner (n.r. - patron), hai să excludem primarii, și să stau de vorbă cu ei. Adică, eu mi-am dat seama cum gândesc ei și cum văd viața și fotbalul. Și eu ar trebui să stau o oră sau două cu el, să-l suport o oră sau două, să discut cu el, să-i explic niște chestii

- Nu mai ai răbdarea asta.
- Nu, nu răbdare. Uite, la AEK și la PAOK, a doua zi după meci ne vedeam la micul dejun. Prima oră discutam despre viață, despre cutare, despre o mâncare bună, despre un pahar de vin bun, despre un loc frumos de unde să mergi. Abia pe urmă începeam să intrăm în detalii. Niciodată despre "de ce ai jucat așa?", ci doar "ce se întâmplă cu X-ulescu? cum e după accidentare" etc.

- Mai relaxat și mai profesionist dialogul, asta spui de fapt. 
- Daaaa! Nu exista niciodată nicio direcție, nimic, nimic, nimic! Nu mă întreba de ce joc 4-3-3 sau de ce 4-2-3-1, de ce joc cu fundașii centrali ăia, de ce n-am o construcție, de ce dau lungă ...

- În timp ce aici există riscul ăsta.
- În timp ce aici, dacă ar exista posibilitatea, toți ar da să-și ia licență PRO. Toți ownerii!

- Adică toți cred că se pricep cel puțin la fel de bine ca antrenorii.
- Nu mă văd coborând să dau explicații, în zona aia în care trebuie să-i explici unui om de ce joci tu cu trei fundași centrali, de ce joci cu nu știu cine în bandă și de ce nu joci cu celălalt acolo sau acolo. Nu pot, nu m-aș vedea să am dialogurile astea!

- Pe scurt, nu ești croit să accepți genul ăsta de dialoguri sau de compromisuri.
- Nu pot, nu pot, nu pot! 

- Păi, nici nu te forțează nimeni. Ai un job care-ți face plăcere.
- Sunt oameni care au și-au tot schimbat echipele în ultimii ani, au câștigat 8-10-12 mii de euro pe lună, și care asta fac. Sunt construiți să poată să accepte genul ăsta de dialoguri. E greu, e complicat.

- Dar tu ...
- Eu am reușit să am niște investiții bune. Mă bucur foarte mult de ceea ce am dezvoltat în perioadă la Hanul cu Tei, unde am un salon de evenimente - London Events Hall. Am evenimente private, nunți, botezuri, gala dinner, petreceri corporate, am și o sală de conferințe super elegantă. Avemn mulți parteneri care vin regulat la locația noastră.

- Deci ai practic confortul ăsta construit din zona de business, plus parteneriatele, plus jobul tău de seară, la Digi. Și e suficient de liniștitor ca să-ți trăiești și viața în paralel. 
- Da, asta spun. Ai o liniște. Mai am niște asset-uri (n.r. active) care în orice moment pot fi valorificate, știi? Uite, de exemplu, acum am mai făcut un parteneriat cu prietenul meu, Simion Apreutese, care la un moment dat cochetase cu UTA, că e din Arad, dar trăiește la Snagov, aici. Și vom construi bloc împreună, dar pentru noi, nu să facem afaceri imobiliare. Adică e un bloc boutique, așa, cu 6 duplexuri.

- Deci te vom vedea în continuare în postura de expert TV, îți vom aștepta concluziile după meciuri și ne vom bucura de poveștile tale, așa cum am făcut-o și astăzi, împreună cu oamenii care ne-au urmărit.
- A fost un dialog liber, deschis, sincer. Plăcerea a fost de partea mea. Faceți o treabă foarte bună și cred că este nevoie de genul ăsta de emisiuni, în care ce au făcut performanță în fotbalul românesc să spună lucruri pe care foarte greu le pot spune vreodată într-o emisiune la TV. Mă bucur din suflet că am putut să fac interviul ăsta cu tine și că ai atins toate subiectele importante din viața mea.

Citește și alte interviuri de la „Profu' de Sport”

VIDEO „A fost un semn!” » Mihai Neșu, despre minunea trăită imediat după ce s-a întors de pe Muntele Athos: „S-a întâmplat ceva instantaneu”

INTERVIU Mihai Neșu, la episodul #8 din podcastul „Profu' de Sport” » Despre sport și viață, despre credință și acceptare: „Am fost foarte supărat pe Dumnezeu. Dar apoi am realizat că totul are un sens. Și acum trăiesc cea mai fericită perioadă a vieții mele”

Emil Grădinescu, la episodul #7 din podcastul „Profu' de Sport” » Despre viața de comentator, pățanii pe stadioane și controverse fără sfârșit: „Un comentator bun n-ar trebui să se teamă de tăcere. Oamenii trebuie să audă și ambianța”

Playtech: Vedeta din România care s-a pozat GOALĂ în cadă! Fotografia a scăpat pe internet, spre uimirea tuturor. FOTO DE NERATAT


Comentarii (0)

Articolul nu are încă nici un comentariu. Fii primul care comentează!

Comentează