IL LUCE. MAESTRUL Un om-cheie din cariera lui Mircea Lucescu face dezvăluiri tari despre ofertele primite de „Il Luce”: „Da, au fost discuții cu PSG”

În lumea fotbalului mare, adevăratele decizii nu se iau în conferințe de presă sau pe marginea terenului, ci în camere de hotel, unde o privire spune mai mult decât o ofertă scrisă. Așa a început relația dintre Zaporojanu și „Il Luce”. De la Istanbul până la Donețk, de la Sankt Petersburg la Kiev, drumul antrenorului s-a scris nu doar cu victorii și trofee, ci și cu ezitări și dificultăți.

Rinat Ahmetov l-a așteptat acasă, cu sarmale și mămăligă, pentru a-i forța semnătura, însă replica „Ce vrei să fac, să mă împușc?!” a decis totul.

Într-un interviu-confesiune pentru Gazeta Sporturilor, agentul din Republica Moldova deschide dosarul invizibil al lui Mircea Lucescu, fără retorică, fără mitologie, cu luciditate și emoție în doze egale.

Totul sună ca o poveste de frontieră. Lucescu între două lumi: Istanbulul care-l idolatriza și Donețkul implorând. Zenitul care voia să evapore banii oligarhilor și PSG-ul redactând oferta. Dinamo Kiev cu baza transformată în adăpost și bătrânul Surkis care, la 100 de ani, i-a cerut: „Fii tatăl fiilor mei!”.

Zaporojanu evocă episoade dintr-un film care nu s-a turnat niciodată, încheiat cu întoarcerea spre casă. La Ipotești, în satul lui Eminescu, Lucescu a coborât din mașină, privind dealul, și a rostit simplu: „De aici vin!”. Nu ca o revendicare, ci ca o recunoaștere tăcută, aproape ritualică.

Arcadie Zaporojanu, dezvăluiri de la negocierile dintre Mircea Lucescu cu Șahtior Donețk: „L-am disperat pe Rinat Ahmetov”

- Domnule Zaporojanu, dumneavoastră sunteți un colaborator vechi al domnului Lucescu. Îl cunoașteți foarte bine. Ne puteți spune cum l-ați cunoscut? Vă amintiți prima întâlnire cu el?
- Decembrie, rece, frig, la București. Dumnealui a venit la solicitarea noastră de la Istanbul. Antrena pe atunci Galatasaray. Pe lista lui Rinat Akhmetov erau trei antrenori străini pe care și-i dorea, după epopeea antrenorilor ucraineni care nu cuceriseră niciun titlu în Ucraina. În această listă era și Mircea Lucescu.

- Vă amintiți cine erau ceilalți doi?
- Da, erau Nevio Scala și Christoph Daum. Am venit aici via Chișinău cu mașina, împreună cu vicepreședintele lui Șahtior Donețk, Victor Procopencu. Ne-am cazat la Intercontinental. Mircea a venit de la Istanbul. Acolo a avut loc prima întâlnire. Dumnealui nu a dat curs imediat invitației de colaborare cu Șahtar, dar a lăsat ușa întredeschisă pentru o posibilă revenire. Era proaspăt câștigător al Supercupei UEFA cu Galatasaray. Era normal să nu părăsească acea echipă pentru una aproape necunoscută pe arena europeană, cum era atunci Șahtior Donețk.

- În aceste condiții ați făcut cunoștință. Fiind vorbitor de română, ați facilitat negocierile dintre părți. A durat mult?
- Nu. A fost doar o discuție de intenții. Nu au fost negocieri. La acel moment au participat Mircea Lucescu și Giovanni Becali.

- După atâția ani, dacă ar fi să ajungeți la o concluzie, ce v-a impresionat cel mai mult la el ca om, în afara fotbalului?
- Sensibilitatea și empatia dânsului. Indiferent că era vorba de un caz nefericit văzut pe stradă sau de un fotbalist cu o problemă în familie, găsea mereu cuvintele potrivite sau chiar sursele financiare ca să ajute. Indiferent că era vorba de un om necăjit pe care nu-l cunoștea sau de un discipol ori un apropiat din lumea fotbalului.

- Dacă ar fi să-l caracterizați în trei cuvinte, care ar fi acelea?
- Curaj, rezistență și bunătate. Toate au fost mereu alături de el, în sufletul lui și în toate acțiunile sale.

- Credeți că aceste trei aspecte i-au definit personalitatea?
- Da. De când l-am cunoscut, din decembrie 2001, până azi, practic aproape un sfert de secol, eu le consider definitorii. Restul sunt multe alte calități, cunoscute de o lume întreagă, dar acestea trei sunt esențiale.

+33 FOTO

- Credeți că oamenii ca dumneavoastră, care au rezistat în timp și au făcut performanță, se nasc cu o aură sau o construiesc în timp?
- Nu, și-a construit-o sigur. Dumnealui are o aură, dar și-a construit-o, a cizelat-o. Prin ea a apropiat oamenii de el, a obținut succese, a realizat multe lucruri atât profesional, cât și în plan personal. Cu siguranță, și-a construit-o. Pilonii acestei aure sunt - și mă voi repeta - curajul, rezistența și bunătatea lui.

- A existat un moment anume când v-ați dat seama că nu lucrați cu un simplu antrenor, ci cu un personaj?
- Din start era clar. Primele tratative ale lui Mircea Lucescu cu Șahtior Donețk, în 2003, au arătat asta. Pe 31 mai, când era antrenor la Beşiktaş, devenise proaspăt campion al echipei, iar eu am ajuns împreună cu Rinat Ahmetov la Istanbul. Am negociat la hotelul Cıragan Kempinski, pe malul Bosforului. Deși contractul era pregătit, pus pe masă, Mircea Lucescu a insistat să nu fie deschis. Stăteam la masă în trei, într-o atmosferă foarte discretă, pentru că turcii l-ar fi depistat rapid. Era ziua sărbătoririi câștigării campionatului. Suporterii Beşiktaşului opriseră circulația în Istanbul cu un drapel alb-negru de 2 km lungime. Ceremonia de înmânare a medaliilor urma să aibă loc la ora 13, iar noi ne-am întâlnit la 7 dimineața. Am negociat, dar la insistența lui nea Mircea, nu am deschis contractul, nu am discutat cifrele stipulate, spre disperarea lui Rinat Ahmetov. Dânsul doar a întrebat despre academie: ce bază are, pe ce stadion se joacă. Adică lucruri care nu țineau de interesul personal, ci de a înțelege cât de mult se dorește performanța acolo, care este fundamentul acelei performanțe. Nu era interesat doar de bani, cum se insista, cu deschiderea contractului la pagina 2, la pagina 3... Așa s-a încheiat discuția, din care cineva a plecat dezamăgit, iar nea Mircea a rămas încă un an la Beşiktaş, dar cu promisiunea că, peste un an, dacă se va dori reluarea discuțiilor, va da curs invitației spre Șahtior Donețk. A avut și flerul de a duce tratativele într-un mod aparte. Mergând de la aeroport spre Cıragan Kempinski, locul tratativelor, nea Mircea a întrebat dacă Rinat Ahmetov mai fusese la Istanbul. Când a aflat că era pentru prima dată, a spus că deviem puțin de la traseu, că avem timp. Și a mers pe strada unde se află Moscheea Albastră și Sfânta Sofia. A dorit să ieșim din mașină și a spus că Rinat Ahmetov, fiind musulman, iar noi ortodocși, această stradă reprezintă simbolic conviețuirea și colaborarea între două religii. Prin asta, Dumnezeu deja transmitea un mesaj puternic: că vom lucra împreună. Dânsul, cu siguranță, știa că atunci nu va accepta oferta lui Șahtior Donețk. Dorea să mai rămână la Beşiktaş în Turcia, pentru a juca în Liga Campionilor. După mulți ani, Beşiktaş redevenise campioană, iar el voia să se bucure de roadele muncii sale. Rinat Ahmetov l-a înțeles, de aceea am și revenit ulterior.

Ahmetov a pus presiune: „Ce vrei să fac, să mă împușc?”

- Aveți o întâmplare, cu dumnealui la Șahtior, care v-a marcat? Pe care o aveți profund în minte?
- Nu, au fost mai multe. Pot să zic una, mai hazlie. Cele serioase au fost destule, unele cu tensiuni, altele mai liniștite. Dar asta s-a petrecut în 2004, când mergeam spre Șahtior Donețk. Dumnealui era în Italia, într-o perioadă mai liberă, și s-a dus să-l viziteze pe patronul de la Brescia (n.r. - Luigi Corioni), unde antrenase șase ani. Acesta era grav bolnav, fusese diagnosticat cu o boală incurabilă, și Mircea a mers acolo împreună cu doamna Neli. Rinat Ahmetov tot întreba unde este Mircea, ce face, când ajunge, dacă vine sau nu, pentru că se contura deja un contract, o colaborare, dar încă nu era sigur. Când a aflat că este în Italia, mi-a spus: „Îl fură italienii înapoi din Turcia! Mâine vine avionul la prima oră la Chișinău, zbori și-l aduci aici. Facem prezentarea ca să excludem orice surpriză.”. Am colaborat în taină cu doamna Neli, care mi-a fost aliat. Dânșii, de la Brescia, au ajuns la Verona și le-am spus că mergem „în vizită”, pur și simplu, la Donețk. Când au urcat în avion, eu i-am așteptat, am urcat și eu, iar în cele două ore de zbor cu charterul am încercat să-l conving pe nea Mircea că, de fapt, mâine, 18 mai 2004, la ora 13, va avea loc prezentarea sa ca antrenor principal la Șahtior Donețk. A fost o situație nostimă, hazlie, dar și tensionată, tragicomică, aș zice. În cercul nostru restrâns de trei oameni s-a discutat calm. A doua zi, totul s-a întâmplat: 24 de ore de tratative, acasă la Ahmetov. Nea Mircea chiar a invocat momentul: „Păi sunt la costum, dar nici măcar cravată n-am pentru prezentare!”. I-a zis: „Uite, am trei cravate. Alegeți, toate cam albastre, care merg cu costumul.” Și așa a fost la prezentare, cu una dintre ele. Ne-am simțit foarte bine, acasă la Ahmetov. Dimineața, pe 18, am mers desculți prin iarbă, prin curtea lui, am mâncat la terasă. A fost un peisaj cald, care l-a făcut pe nea Mircea să cedeze. El voia să-și ducă mandatul până la capăt cu Beșiktaș. Nu că nu voia să vină la Șahtior, voia, dar dorea și să încheie mandatul, să vorbească el personal cu președintele clubului turc, însă lucrurile au evoluat altfel: în noaptea de 17 mai, a scris cererea de demisie și, pe atunci, a trimis-o prin fax. A doua zi, la ora 13, a fost anunțat oficial ca noul antrenor. Acea dată, 18 mai, la ora 13, a rămas pentru toată viața.

- Ați avut și momente tensionate cu dumnealui, trăite în perioada aceasta? Nu neapărat interne, în club, poate și din cauza unui factor extern.
- Da, chiar și atunci când mergeam deja de la aeroport, a fost un moment mai ieșit din comun. Mașina lui Rinat Ahmetov ne-a așteptat și am mers direct acasă la el, unde masa era plină de bucate. Au făcut și sarmale în stil românesc, au încercat și o mămăliguță, nu știu cât le-a reușit, istoria nu mai amintește (râde). Dar acolo a fost, poate, cel mai tensionat moment. Ne așteptau doar Rinat Ahmetov și Victor Procopencu, vicepreședintele, care fusese cu mine și la prima discuție. Prima întrebare, când am intrat noi trei - eu, doamna Neli și nea Mircea: „Semnează? E de acord?”, în limba rusă. Eu, probabil, eram mai alb decât peretele, expresia feței mele spunea totul. Rinat a întrebat din nou, iar eu am bâiguit că nu sunt sigur dacă avem răspunsul pentru prezentarea programată a doua zi, la ora 13. Atunci, dânsul a aruncat o frază - poate nu în mod serios, dar greu de digerat în acel moment: „Ce vrei să fac, să mă împușc? Eu trebuie să mă țin de cuvânt. Mâine, la ora 13, el trebuie să fie prezentat. Toată presa e convocată. Ce vrei să fac?”. Am început cu stângăcia mea românească să-i explic gravitatea situației. M-a înțeles, sunt sigur că m-a înțeles, pentru că a doua zi a avut loc prezentarea.

573de meciuri a stat Mircea Lucescu pe banca lui Șahtior Donețk. La Dinamo Kiev, are un bilanț de 118 partide, în timp ce la Zenit a prins doar 41.

2,3 milioane de eurose estimează a fi fost salariul anual al lui Mircea Lucescu la Șahtior Donețk în 2013. La Zenit, remunerația ar fi crescut cu 700.000 de euro. Tot cu 3 milioane de euro îl plăteau și frații Surkis la Dinamo Kiev

- După episodul Șahtior, a urmat cel de la Dinamo Kiev. Acolo a fost o perioadă mai dificilă, cel puțin la început, prin prisma rivalității. A existat un moment dur, galeria l-a contestat până aproape de finalul mandatului. Cum a trăit acea perioadă?
- Între Beşiktaş și Galatasaray rivalitatea a fost destul de puternică, după cum spunea și dumnealui. A fost tensionat și acolo, doar că el considera că acolo, turcii, chiar dacă sunt aprinși și pasionali, la un moment dat l-au înțeles: că își face treaba, că este profesionist și apreciat de ambele cluburi. După Galatasaray a mers la Beşiktaş, unde a câștigat trofee. Nu înțelegea de ce la Kiev, acea mână de oameni - nu erau mulți, dar erau nucleul galeriei ultra - nu voiau să înțeleagă că el a venit să obțină rezultate. Această tensiune ne-a lăsat un gust amar nouă, celor care eram alături de nea Mircea, și și-a pus amprenta asupra echipei. Totuși, în primul an la Dinamo Kiev, am câștigat campionatul, Cupa și Supercupa - începând cu Supercupa. Când unii nu s-au liniștit, nu a mai fost treaba noastră. Rezultatele bune au fost obținute: calificarea în grupele Ligii Campionilor prin preliminarii, nu direct, deși eram campioni. A fost campion de două ori acolo. A pus, să zic așa, coroana pe fruntea lui nea Mircea și în cazul lui Dinamo Kiev, coroana succeselor.

- În același timp, din ce îmi amintesc, au fost dezamăgiți și fanii Șahtiorului. Țin minte despre evenimentul cu acea statuie a dumnealui. A fost dărâmată?
- Nu, nu a fost dărâmată, pur și simplu nu a mai fost instalată. Eu nici nu cred că, la acel moment, era binevenit ca această statuie să fie instalată la Kiev.

- De ce?
- Pentru că dumnealui nici nu ajunsese încă la Kiev, iar de la Șahtior era deja plecat de șase ani, din 2014. Era vara lui 2020 și echipa disputa meciurile la Kiev sau la Lvov. La acel moment, Mircea Lucescu nu avea încă o legătură profundă cu fotbalul din Kiev. Oricât de ucraineană era considerată Șahtior, locul acelui monument era, probabil, la Donețk, oraș ocupat atunci de forțele ruse. A fost, mai degrabă, un gest de imagine, faptul că s-au dezis de ideea de a instala monumentul în fața stadionului Olimpic. După ce Mircea Lucescu a câștigat cu Dinamo Kiev toate trofeele într-un singur an, a dus echipa în grupele Ligii Campionilor și a redresat situația financiară a clubului, dacă ar fi existat un acord între Șahtior și Dinamo Kiev, poate că acea statuie ar fi ajuns în fața stadionului Olimpic. Acolo este deja statuia lui Lobanovski, dar putea fi și una a lui Mircea Lucescu. A fost un gest interpretat ca un reproș: câțiva din conducerea lui Șahtior i-au reproșat lui Mircea Lucescu că a acceptat oferta lui Dinamo Kiev.

„Vă rog să preluați Dinamo Kiev, ca de la tată la tată”

- Și acum, domnule Arcadie, arc peste timp, dacă ar fi să ajungeți la o concluzie, Șahtior sau Dinamo Kiev, care dintre ele ocupă locul principal în inima domnului Mircea Lucescu?
- Eu cred că, din câte cunosc, ambele, și Șahtior, și Dinamo Kiev sunt în inima lui. Consecvența unei ordini în sufletul lui, dacă există, nu o cunosc. Probabil nici nu există o ierarhie.

- De ce?
- Pentru că abordările au fost diferite. La Șahtior a fost invitat de Rinat Ahmetov ca să preia echipa. A fost primit ca un zeu al fotbalului, a instaurat reguli noi, un model de fotbal modern - de la vestiar până la conducerea clubului. A construit o structură și o filozofie de joc în 12 ani. A fost ascultat ca un dascăl care știe totul despre fotbal. La Dinamo Kiev, însă, era și rămâne filozofia lui Valerii Lobanovski - bazată pe alte principii, pe forță, nu pe posesie. Mircea Lucescu a fost invitat acolo ca un salvator. Așa a fost perceput și de frații Surkis, Igor și Grigori, care l-au chemat să scoată Dinamo Kiev din impas - sportiv și financiar. A reușit: a calificat echipa în Liga Campionilor, iar în primul sezon a generat 40 de milioane de euro, apoi 38 în al doilea, doar din participarea în grupe. Fiind pandemie, iar ulterior izbucnind războiul, acei bani au fost esențiali pentru Dinamo. Igor Surkis a menționat de multe ori în interviuri acest lucru. Este acolo o adevărată dinastie: Grigori Surkis a fost primul președinte, apoi Igor, dar împreună conduc în continuare clubul. La acel moment, aveau încă în viață pe tatăl lor, Mihail, în vârstă de 100 de ani, care a participat la negocierile pentru aducerea lui nea Mircea. El a fost, poate, decisiv.

- De ce spuneți asta?
- Discuțiile au avut loc în plină pandemie, în vara lui 2020, când nici nu se putea călători ușor. Negocierile se purtau uneori la Chișinău, alteori la Kiev. În discuția decisivă, acasă la Surkis, a apărut acel punct-cheie care l-a convins pe nea Mircea să accepte Dinamo Kiev. Avea rețineri, nu dubii, dar știa în ce situație critică se afla clubul. Curajul și rezistența, calități care l-au definit, l-au făcut să accepte. Și nu doar să accepte, ci să obțină și succesul. Să revenim la momentul cu tatăl fraților Surkis. A intrat în sala în care stăteam deja la masă. Într-un fel, aveam răspunsul - mai mult „da” decât „nu” - dar intrarea tatălui lor, Mihail, la vârsta de 100 de ani, a fost marcantă. A cerut un pahar de vin roșu și un coniac și a spus: „L-ați adus aici ca pe tatăl vostru. Eu, chiar dacă am îndurat multe de la dumneavoastră, mister Lucescu, cât ați fost la Șahtior Donețk, sunt mândru că sunteți în casa noastră. Nu sunteți un oaspete, sunteți în casa copiilor mei. Vă rog să preluați Dinamo Kiev, ca de la tată la tată. Și, dacă eu voi pleca, cum vine rândul fiecăruia, să fiți tată pentru ei în continuare.” Și, din păcate, așa s-a întâmplat. Dumnealui s-a stins. N-a mai apucat să vadă cum s-au câștigat campionatul și Cupa, dar a fost martor la victoria din Supercupă. Mircea Lucescu, în familia Surkis - atunci, acum și probabil mult timp de-acum înainte - este privit ca un membru al familiei. Ca un tată. Cu bune și cu mai puțin bune. Un tată mai dojenește, mai laudă, dar rămâne tată. Așa a fost și relația lui cu Igor Surkis. Abordările au fost complet diferite față de relația cu Rinat Ahmetov. Tocmai de aceea nu cred că Ahmetov și Surkis ocupă locuri ierarhizate în sufletul lui. Ambii sunt acolo.

- Aminteați de regulile pe care le-a impus la Dinamo Kiev. Care erau acestea?
- În vestiar au fost mai multe reguli impuse la Șahtior. Acolo, Mircea venea după nouă ani în Italia și o experiență vastă. Șahtior era pe atunci doar o echipă din spațiul ex-sovietic, care încerca să pătrundă în Europa. El a adus un model nou, profesional, occidental. La Dinamo Kiev nu au fost schimbări majore. Era un schimb de generații. Echipa nu mai jucase în grupele Ligii Campionilor de patru ani, iar în Europa League evoluțiile erau doar satisfăcătoare. Nea Mircea a rezolvat problemele de lot, a adus jucători tineri din Academie - nu transferuri, ci promovări interne. Astfel, echipa a primit un nou suflu. Acești tineri, cum era și Sydorchuk, dar și generația mai experimentată, îl ascultau cu gura căscată. Fie că era antrenament, lecție tactică sau discuție individuală, îl ascultau ca pe un zeu. El era, pentru unii, tată, pentru alții deja bunic. Zabarnyi, de exemplu, a fost adus la echipă la 17 ani, nu atinsese încă lotul primei echipe, iar după doi ani și jumătate s-a transferat în Anglia, fiind pe lista marilor echipe europene. Au fost și alți 5-6 jucători tineri care l-au văzut pe Mircea Lucescu nu doar ca „Mister” cu literă mare, ci cu toate literele majuscule. Un zeu al fotbalului. Îl ascultau și încercau să pună în practică tot ce le cerea.

Interese obscure la Zenit Sankt Petersburg

- Referitor la aventura de la Zenit, era un mediu prea diferit față de cel din Ucraina?
- Mult prea diferit ar fi prea mult spus, dar da, era o diferență semnificativă. La Șahtior Donețk, Mircea lucra la un club privat, cu o entitate privată — Rinat Ahmetov. Avea bani mulți, dar era un om cu suflet, căruia îi plăcea să lucreze cu Mircea. Nea Mircea încerca să optimizeze cheltuielile. În multe situații l-a convins pe Rinat Ahmetov să nu cumpere jucători foarte scumpi, ci să aducă tineri pe care să-i crească și să le dea valoare. Uneori reușea, alteori mai puțin. Dar lui Ahmetov îi plăcea asta: că Mircea Lucescu era și manager, și antrenor, și gospodar. Avea un suflet calculat - „hai să nu cheltuim inutil”. La Zenit Sankt Petersburg, probabil a înțeles mai târziu sau prea târziu, acolo se dorea altceva. Ei voiau să cheltuiască bani. Nu-i interesa să facă economii, să optimizeze. Aveau propriile interese, probabil. Când am plecat, după un an de colaborare, și a venit Mancini, au fost cumpărați cinci argentinieni pentru 72 de milioane de euro. În perioada lui Nea Mircea, s-au cheltuit doar câteva milioane, poate între 3 și 8 milioane. Cu acceptul lui, s-a vândut Hulk, marele Hulk, în China, pentru 55 de milioane de euro. Mircea putea insista: „Lăsați-mi-l și mie, să fac rezultate!”. Dar n-a făcut-o. S-au vândut pe bani mulți și nu s-a cumpărat aproape nimic. Clubul oferea cu o mână, dar parcă refuza cu cealaltă. Nu pot să spun exact de ce era acea contradicție. Uneori insistau să cheltuie, dar aduceau jucători care nu meritau banii - unii din Italia, din Croația - 26 de milioane, 22 de milioane, și nu confirmau. Nea Mircea le spunea: „Lăsați-mă să-l iau eu pe Semionov, fundașul central de la Terek Groznîi, îl fac eu mare”. Răspunsul conducerii: „Nu ne putem înțelege cu cei de la Groznîi”. Dar insistau să ia jucători de la Juventus sau Braga... Pe asemenea sume, cei de la Șahtior sau de la Dinamo Kiev, Surkis, cu siguranță, ar fi apreciat o abordare ca a lui nea Mircea - și au și făcut-o. La Zenit însă acest mod de lucru a fost interpretat greșit. Și cred că asta a fost un punct care a dus la încheierea prematură a colaborării. A fost o contradicție semnificativă, dacă nu totală. Mai e ceva ce am observat. Atunci când am promovat candidatura lui Mircea Lucescu în fața conducerii lui Zenit, tratativele începuseră cu un an înainte, în ultimul său an de contract la Șahtior. Puteau fi finalizate dacă nu i s-ar fi propus prelungirea la Donețk, ceea ce s-a întâmplat. Eu am dus tratativele, nea Mircea fiind ocupat. Doar la o discuție a participat el. În rest, le-am purtat eu. Și am simțit, din partea unor oameni din conducerea lui Zenit, o reținere: nu doar față de Mircea Lucescu, ci față de ideea ca un antrenor român să conducă echipa. Era și contextul politic: anul Brexitului, când Marea Britanie ieșea din Uniunea Europeană. Era un șoc pentru Europa. Așa au privit și ei venirea lui Lucescu, ca pe un șoc. Ei erau obișnuiți cu italieni, olandezi. Și au adus și înainte, și după. Dar niciunul n-a avut mai multe rezultate decât Mircea. A fost o combinație de factori care a dus la acea colaborare scurtă cu Zenit.

- În opinia dumneavoastră, care ar fi cel mai subestimat aspect al carierei domnului Mircea Lucescu?
- Iată, la întrebarea asta, pe moment... chiar nu am răspuns.

- Există ceva ce ar trebui să aprecieze mai mult opinia publică?
- Nu. Poate doar ideea de a aduce monumentul, care se află încă la Kiev, în curtea lui Șahtior Donețk, și de a-l instala în fața stadionului nou al lui Dinamo București. Cred că ar fi o surpriză pentru nea Mircea. Dumnealui nu știe de ideea aceasta - dacă o va auzi, nu va mai fi un secret, dar va fi un semn de recunoștință din partea celor două cluburi din Ucraina, Șahtior și Dinamo Kiev. Să o aducem și să o instalăm la București ar fi o formă de recunoștință din partea fotbalului - ucrainean, românesc, poate chiar european - față de omul și antrenorul Mircea Lucescu. Dacă vom reuși, cred că îl va emoționa profund. Ar fi un semn că oamenii pot fi solidari chiar și în vremuri de război. A fost un război psihologic, în sensul rivalității dintre Dinamo Kiev și Șahtior, mai exact dintre Șahtior și Mircea, pentru că exista dorința ca Dinamo să nu câștige prea multe trofee. Dar în timp, lucrurile s-au mai estompat. Eu am mers deja cu această inițiativă către cele două cluburi din Ucraina și sunt aproape sigur că voi găsi înțelegere. Înțelegerea ulterioară trebuie găsită la București. Să dea Domnul să fie construit cât mai repede stadionul lui Dinamo București, ca să avem unde să o instalăm!

- Este un tip dur în raport cu colaboratorii săi?
- Dur... nu. Nu l-am văzut dur nici la Șahtior Donețk, nici la Dinamo Kiev, nici la Zenit. Faptul că, de exemplu, Sergei Semak - care, după plecarea noastră, a fost secundul lui Mircea, apoi și al lui Mancini, conduce Zenit de vreo șapte ani, nu mai urmăresc fotbalul rusesc - dovedește că Mircea l-a acceptat și pe el. În afară de stafful adus din România și Republica Moldova - Alexandru Spiridon, Emil Caras și alții - i-a implicat și pe antrenorii locali, cu dăruire, în procesul de pregătire și în viața staff-ului. Pentru că și staff-ul unei echipe are viața lui: cu bune, cu rele, cu momente grele și momente frumoase. Nu, dur nu l-am văzut niciodată. Tot timpul a prevalat bunătatea lui. Poate a greșit, poate unii colaboratori n-au fost cei mai buni, indiferent cum s-au numit, dar nu i-a tratat cu duritate. Am văzut alți antrenori duri cu oamenii de lângă ei, dar nu și pe Lucescu. La Mircea, lucrul ăsta nu pot spune.

- Ce îl doare mai tare pe Mircea Lucescu: o înfrângere sau o dezamăgire umană?
- O dezamăgire umană, cu siguranță. Și cunosc asemenea cazuri, dar nu sunt pentru spațiul public.

- Cum e Mircea Lucescu în afara terenului? Ce pasiuni are?
- În primul rând, lectura. Citește chiar și în autocar. Au fost multe momente când îl vedeam citind, mai ales în perioada pandemiei și a războiului, când nu zburau avioane și toate deplasările se făceau pe distanțe lungi, în Ucraina, Polonia sau România. Călătoream câte șapte ore, cu mici pauze, și el citea aproape tot timpul. Ajungeam la bază la două noaptea și el încă citea. Am și fotografii din acele momente. Îi spuneam: „Nea Mircea, poate mergem, că toți au urcat...”, iar el răspundea: „Încă o pagină, stai, termin aici.”. În plus, era pasionat de anticariat. Și în toate deplasările - fie cu Șahtior, Zenit sau Dinamo Kiev - în orașele în care jucam meciuri europene, el insista să facem excursii. Dorea ca jucătorii să afle ceva nou, nu doar hotel, stadion și aeroport. Să viziteze un muzeu, să facă un tur ghidat al orașului. Iar el se bucura sincer de asta. Nu era un hobby, dar simțea că oferă lumină jucătorilor - lumină intelectuală, educație. Și primea plăcere din asta, ca dintr-un hobby adevărat. Hobby-ul lui rămâne lectura și colecționarea de opere de artă, obiecte de anticariat, pictură.

Nu s-a temut de război: „Nu plecăm nicăieri, noi rămânem aici!”

- Există vreun gest sau un moment care v-a emoționat și pe care îl considerați definitoriu pentru personalitatea lui?
- Da, a fost un moment când a început războiul, în februarie 2022. Era ora 5 dimineața, toată lumea dormea. Ne-am adunat în restaurant, la bază. Stăteam acolo, toți. Revin la ideea de curaj. El a zis: „Noi nu plecăm nicăieri. Noi rămânem aici.”. Noi, staff-ul, eram prezenți. Fotbaliștii erau acasă, nu era cantonament. În câteva ore au început să se adune și ei, fiecare încerca să-și dea seama ce e de făcut. Dar Nea Mircea a fost clar: „Nu putem pleca lăsând acești oameni în urmă. Noi cu ei am obținut succes. Noi cu ei am trăit aici, sub același acoperiș. Nu-i putem lăsa în această situație, rămânem să dăm un semnal: suntem cu voi. Nu fugim. Înțeleg, aveți copii acasă. Și eu am copii, nepoți, strănepoți. Dacă vreți, plecați! Eu rămân aici! Vom decide în următoarele ore, în zilele ce urmează”. Când fotbaliștii de la Dinamo Kiev au auzit că Lucescu nu a plecat, au început să-și aducă și familiile. În primele două nopți, toți locuiau acolo. Sydorchuk și-a adus toți cei trei copii și soția. Au pus saltele pe jos, fiecare în camera lui. Au venit cu toții, pentru că Mircea Lucescu era văzut ca un scut antirachetă. Era convingerea că, atât timp cât el e acolo, nu se va întâmpla nimic rău. Îngerii - sau cum să le spunem - au intrat în acțiune. Echipa nu putea pleca, erau jucători sub regim militar, nu puteau ieși imediat din țară. Au fost mutați în zona Lvovului, în Carpați, cu familiile, la un hotel. Noi, după trei zile, ne-am refugiat spre România. Dar nu a fost vorba doar de empatie. A fost curaj, înțelepciune - cum să procedezi într-o situație limită. Orașul era blocat, lumea acționa instinctiv, nu rațional. Fiecare mergea unde vedea că fug ceilalți. Într-adevăr, a treia zi, când am plecat, pe șoseaua pe care am ieșit din Kiev au ajuns blindate și tancuri rusești. Noi am plecat la 7 dimineața, iar pe la 9 erau deja acolo. Am văzut apoi imaginile video. Cei de acasă îmi trimiteau: „Uite, pe unde ați trecut - spre podul care merge spre Odesa - deja a trecut un tanc peste o mașină”. A fost o imagine puternică. Poate îmi rămâne vie pentru că e recentă, poate și pentru că războiul continuă. Dar am fost marcat pozitiv de atitudinea lui Mircea. Chiar dacă motivul - războiul - nu era unul înălțător. În jur era haos, dar nimeni nu își dorea să fie un erou. Trebuia doar să reacționezi corect, să nu intri în panică și să-i ajuți pe cei din jur. Asta a făcut Mircea și m-a impresionat profund. Inclusiv pentru frații Surkis a fost o lecție. Ei au sunat și ne-au spus: „Poate ar trebui să plecați. Nu aveți cu ce ajuta aici, nu putem să vă dăm arme să apărați baza lui Dinamo. Poate e mai bine să plecați.”. Dar n-am plecat. Iar ei au plecat abia după ce am plecat noi. Staff-ul și echipa s-au refugiat în Transcarpatia, cu familiile.

Mircea Lucescu și momentul de la Ipotești

- Povestiți-ne puțin cum a fost drumul spre România în timpul războiului. Ați simțit că e finalul aventurii din Ucraina atunci?
- Nu. Nu ne-am gândit. A durat 17 ore doar până la Prut, până am ajuns la vama Sculeni-Galați. De obicei, drumul se făcea în 8 ore, nu în 17. A fost greu, dar nu am simțit că este sfârșitul. Mai emotiv dintre noi era Ognen Vukojevic, unul dintre secunzi. Era în mașină cu Nea Mircea, cu Emil și cu mine. La un moment dat a și plâns în timpul drumului: „Gata, nu o să-l mai văd pe cutare, nu o să-l mai văd pe celălalt, de la Dinamo, de la Kiev, s-a terminat totul”. El era mai sensibil, mai emotiv. Noi, ceilalți, păstram un calm aparent. Iar când Nea Mircea ne-a vorbit în limba română, parcă ne-a transmis mai multă încredere: că totul va fi bine, că vom reveni. „Trebuie să susținem fotbalul din România, fotbalul din Ucraina va trăi prin noi. Noi nu plecăm, chiar dacă acum ne refugiem. Nu plecăm de la Dinamo”. Și faptul că, ulterior, în timpul războiului, nea Mircea a avut cel puțin trei oferte de la Fenerbahce - care a încercat să profite de incertitudinea situației - arată cât de dorit era. Se punea întrebarea: va mai fi campionat în Ucraina sau nu? Dar de fiecare dată, Nea Mircea a spus: „Nu. Acum nu plec”. Au fost oferte: în martie 2022, apoi vara lui 2022 și încă una în vara lui 2023. Au fost mereu cu mâna pe puls, gata să-l ia. Și au mai existat și alte discuții cu alte echipe. Dar Fenerbahce era tentația majoră. Ar fi completat tripleta lui Mircea în Turcia, după Galatasaray și Beşiktaş. Totuși, a rezistat. Nu putea pleca, nu putea lăsa în urmă oameni aflați într-o situație atât de complicată, cu o țară atacată, jefuită, distrusă.

- Și când ați intrat în România...
- Ah, da. Un lucru mai puțin cunoscut sau aproape necunoscut publicului. Nici eu nu l-aș fi știut, dacă nu s-ar fi întâmplat acea situație. Într-unul dintre drumurile spre Lvov, unde Dinamo Kiev era în cantonament, am mers cu mașina din România. La un moment dat am traversat Botoșani, apoi am intrat în comuna Ipotești. Nea Mircea a zis: „Oprim aici.” Atunci am aflat ceva inedit. A spus: „Aici sunt strămoșii mei, bunicii de pe linie paternă. Eu sunt din neam de răzeși. Sunt de aici, de la Ipotești. Cine știe unde a fost casa lor?”. Am coborât din mașină la intrarea în comună, ne-am uitat în jur. Nea Mircea amintea crâmpeie pe care le povestise tatăl său despre aceste locuri. A fost un moment emoționant, cu atât mai mult cu cât Ipoteștiul este satul lui Eminescu. Până atunci, pentru mine, Ipotești însemna Eminescu, așa cum e pentru tot neamul românesc. După acel moment, am zis: Eminescu - Lucescu. Fiecare, în felul lui. Poezia - fotbalul. Fotbalul fiind și el o poezie a sufletelor noastre.

Discuții cu Nasser Al-Khelaifi de la PSG. Oferte de la Lyon, Marseille și Porto

- Există ceva ce îl enervează foarte tare în afara terenului?
- Trădarea. De multe ori, în fotbal, din păcate, apare trădarea, chiar din partea oamenilor din fotbal. Asta îl doare cel mai tare.

- Are cu adevărat o obsesie?
- Nu.

- Nu neapărat în sens negativ.
- Ah, nu în sens negativ? Este, dacă pot spune așa, un patriot incurabil. Adică, acolo unde a putut — sau cel puțin din 2004, de când colaborăm activ, de peste 20 de ani - Nea Mircea, pe toate meridianele globului, a promovat România. A spus mereu: „Eu sunt din România.” A scos în evidență, în diverse discuții, lucruri importante: „Noi l-am avut pe Brâncuși” - nu doar despre fotbal, ci și despre cultură. Dumnealui, având ponderea pe care o are în fotbalul mondial, când povestește despre România, lucrurile sunt percepute altfel. Poate fi numit cu adevărat un ambasador al României — nu doar în fotbal, ci în general.

- Despre Mircea Lucescu există și critici, persoane care spun că nu a antrenat niciodată o echipă europeană de top după mandatul scurt de la Inter. A fost vreun club mare din Europa care l-a ofertat recent și a refuzat? Se spunea de PSG.
- Nu pot să spun că a avut o ofertă concretă pe masă și a refuzat-o. Poate nu ar fi corect. Dar au fost cluburi importante, precum Porto, Olympique Lyon, Olympique Marseille - cluburi cu care s-a discutat. Da, la un moment dat, a discutat și cu Nasser Al-Khelaifi de la PSG, dar nu știu dacă s-a ajuns până la nivelul unei oferte ferme. Discuțiile au fost, în orice caz, în ultimii trei ani.

- Ce nu s-a spus niciodată despre Mircea Lucescu și ar trebui să se afle?
- Ce s-a întâmplat la Ipotești. Acel moment inedit. Și faptul că Dumnealui iubește și respectă românii de pretutindeni. L-am văzut luând în brațe copii cu tricolorul fluturând, indiferent pe unde a fost. Este o mândrie să fii alături de el. Și sunt mândru, mândru că, în timp, l-am cunoscut, am colaborat, am legat o prietenie cu familia Lucescu.

- I-ați fost atâția ani aproape, de unde are această capacitate de a învăța limbi străine?
- Asta este, cu siguranță, nativ. Să cunoști opt limbi străine nu e pentru oricine. Nu, nu e. Trebuie să ai o capacitate specială. Eu cred că vine și din moștenirea strămoșilor lui de la Ipotești, poate și ei știau limbi, cine știe? Dar e clar că nu e ceva ce avem toți.

- Dacă ar trebui să spuneți o singură propoziție la finalul documentarului despre domnul Mircea Lucescu, ce ați spune despre dumnealui, pentru public?
- Dinastia antrenorilor Lucescu, mândria fotbalului românesc.