Articol de Andrei Crăciun - Publicat luni, 22 septembrie 2025 15:57 / Actualizat luni, 22 septembrie 2025 15:58
Marius Florea Vizante, 53 de ani, este un actor român de teatru și film, cunoscut pentru roluri marcante în producții precum „Filantropica”, „California Dreamin” și „Restul e tăcere”.
Azi joacă pe scenele bucureștene, montează spectacole proprii și se implică în proiecte culturale și educaționale. Toată lumea îi spune Vizante - și bine face. Vizante, așadar, unul dintre cei mai îndrăgiți (nu e doar un cuvânt supra-folosit) din tranziție. Ce legături are Vizante cu sportul? Are? Păi, ia să aflăm.
– Vizante drag, ia să-mi spui, te rog, tu mie (și cititorilor noștri) dacă urmărești sport. Te uiți la transmisiuni în direct (sau în reluare), mergi pe arene, ai bătut și tu stadioanele, patinoarele (pe vremea când existau)? Care e relația lui Vizante cu sportul? Îți place Bundesliga?
– Dragă Andei și dragă cititori, încă din fragedă pruncie am fost împins către sport. De pe la șapte ani am început să merg frecvent la stadion. Am văzut atletism pe Republicii, cu comentariul în direct, de la tribună, al lui Țopescu, am fost în regie, să-l văd pe Coraș și pe Hagi, am prins pucuri la Flamaropol, am dat mâna cu Năstase la arenele Progresul, am văzut vreo mie de meciuri pe Ghencea și-am savurat „plaja” de pe Arena Națională la catastrofa cu Danemarca.
Marius Florea Vizane: „Îndrăgesc sportul - el nu mă-ndrăgește pe mine!”
La zece ani jucam fotbal la pitici, la Steaua, iar după alte câteva luni eram deja portar… Cine nu știa cu varza trecea în poartă, nu? Mai apoi am trecut la copiii handbaliști ai Stelei (tot în poartă!!!). Ani mai târziu am rupt perechi de schiuri și, odată cu ele, și perechea de genunchi aferentă. Între cele două operații de ligamentoplastie am dezrădăcinat și un umăr… Pe scurt, îndrăgesc sportul – el nu mă-ndrăgește pe mine!
Azi, când au trecut ceva decenii de microbism, am zece canale de sport pe TV, deci ies mult mai rar la arenă. Cum zicea Petre Țuțea: „Eu nu urmăresc fotbalul ci fotbalitatea!”. Bundesliga? N-aș zice că o urmăresc, dar întotdeauna când zappez și dau de un meci de-pe-acolo, fie că e erste sau zweite, rămân copleșit de tribunele arhipopulate și de voioșia plină de bere a galeriilor. E și fotbal, nu zic nu, dar prefer Anglia, Spania și uneori Italia.
– Mă văd nevoit să întreb: practice? Joci șah? Tir cu arcul? Alergări ușoare? Haltere? Semi-maraton? Cum se menține Vizante într-o formă care îi îngăduie să fie prezent pe scene, pe platouri de filmare, pe colo, pe dincolo?
– Adevărul este că m-aș mișca eu mai mult dar… ăsta e materialul clientului. Recunosc că, din când în când, mă mai apucă profesionalismul și merg la sală, dar forma (semi-bună) pe care o afișez se datorează mai ales muncilor din cele două curți pe care le-ngrijesc (cea mică de-acasă și cea mare de la țară).
– Dar tânărul Vizante, cum era el din punct de vedere sportiv? Ce îi plăcea lui să facă, să vadă? Avea dânsul idoli? Și dacă da, de ce Hagi?
– Desigur, pot adăuga o lungă listă de nume pe care le îndrăgesc. În copilărie dădeam mereu mâna cu vecinul, ultracampion, din blocul vecin, Ivan. Ani mulți după aceea am descoperit și superomul Patzaichin. Îl ador! M-a fascinat cât de modest și cald era Vaștag, dar și cât de împătimit de meserie e Hagi, cât de mare a fost Dobrin (asta știu de la bătrâni și din arhive), am plâns pentru Nadia, pentru Lavinia și toate colegele ei, am avut pielea de găină pentru Brânză, pentru Simona, pentru victoria de la Sevilla, pentru turneele din Italia și America, pentru… pentru și pentru… Vreau doar să spun că-mi amintesc bine și îndrăgesc toate amintirile astea. A, tre’ să zic de David Popovici: e foarte tare! – la toate. Înoată demențial, arată mișto, vorbește bine și gândește beton! Dac-aș avea mai puțini ani, el ar fi idolul. Acu mă bazez pe amintiri…
– Vizante, rezonezi cu aceste două cuvinte: notti magiche? Italia 1990 îți spune ceva? Dar visul american din 1994?
– Aveam 17 ani – nu că-mi amintesc, încă mi se umezesc ochii când aud chitara aia de la-nceputul piesei! Acordurile alea parcă au fost scrise pentru mine. Era începutul unei vieți de… mari meciuri. Românica dădea să iasă din obscurantism, eu lepădam pielea de adolescent și mă pregăteam să devin actor. Vedeam cum civilizația cea nouă avea să ne pună între primele nații ale lumii, iar eu aveam să joc cu De Niro și Pacino (eventual pe o scenă din București, iar eu îi voi fi învățat să pronunțe corect în limba română!). 1990. Ce să-ți dorești mai mult, decât să ai o așa echipă, să joace la mondiale și să mai și începi cu o victorie împotriva URSS?! – poate să-i faci față Argentinei lui Maradona?… Sublim! 1994. A fost cam la fel, doar că peste Maradona a fost chiar Gică Hagi! Ai naibii occidentali, care ne iubeau, dar doar așa… ca o nație exotică, n-au vrut să accepte că noi suntem cei mai buni, că noi meritam balonul de aur!
– Care este figura din sport care te-a impresionat cel mai mult în anii din urmă și ce ai învățat de la respectivul/respectiva? În general, ce învățăm noi din sport, Vizante?
– Dacă am învățat ceva de la marile figuri este că ierarhiile sunt trecătoare și că doar ce rămâne peste timp are, de fapt, șansa valorii certe. Sunt atâția sportivi-oameni care merită urmăriți, sunt atâtea suflete-performeri că nu pot, oricât aș vrea, să mai dau nume. Merită să înțelegem că dorința continuă de performanță, de autocunoaștere și de autodepășire ne ține, cu adevărat, în viață. Dacă nu mai vrei nimic de la tine, ești deja dus. Acu’ chiar pricep că nu erau niște fraieri vechi toți cei care spuneau „Citius, Altius, Fortius!” sau „Mens sana in corpore sano!”. Poate suna bombastic, dar nu prea poți trăi o viață împlinită dacă nu te bucuri de tot ce-ți oferă ea. Jocul și joaca sunt la fel de importante ca seriozitatea și perseverența, ba chiar merg mult mai bine împreună. Hai, că-ncep să devin prețios! Mai bine mă opresc aici.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
