Articol de Cătălin Oprişan - Publicat marti, 26 aprilie 2011 00:00 / Actualizat marti, 26 aprilie 2011 16:51
300 km pătraţi interzişi oricărei activitâţi umane. Un oraş cu 49.000 de oameni abandonat. 254 de morţi, 600.000 de oameni afectaţi de radiaţii. Cernobîl, 26 aprilie 1986!
"Dragi tovarăşi, noul stadion va fi la fel de important ca noul reactor!" Vasili Kizima, şeful construcţiilor din Pripiat, scoate burta în faţă. E mîndru. La 25 de ani de la fondarea oraşului, cele două obiective sunt aproape gata. Pe o pancarta scrie "1970 - 1985". "Trebuie să avem grijă de copilaşii noştri, viitorul de mîine. Media de vîrstă aici e de 26 de ani, iar din 50.000 de oameni, 15.000 sunt tineri..."
Pe 26 aprilie 1986, soldaţii au spus că au văzut pe cer ceva "fumos, ca un foc albastru". Atît de frumos, încât, pînă în prînz, 1.000 de camioane cu număr de Kiev au transportat, la "loc sigur", cei 50.000 de oameni.
"Pe drum, tovarăşul colonel ne-a spus că s-a produs un accident în marea Uniune Sovietică. Că nu era grav, că puteam să jucăm partida de fotbal pe care o aveam în spatele şcolii, dar că ar fi bine să nu plonjăm, să nu luăm contact cu pămîntul...Ne-am mai zis că suntem tineri, sănătoşi şi frumoşi, că am crescut bine şi că ar trebui să luăm doar pastilele alea cu iod. După ce le-am înghiţit, mi-am adus aminte că am văzut un film cu nazişti care se omorau cu pastile cu iod şi am crezut că tovarăşul colonel ne va ucide şi pe noi, pentru că ne comunicase secretul cu accidentul. I-am comunicat şi Janikăi, colega de autobuz, de ce mă temeam eu"...
Trei copaci au crescut în vestiar!
Djata, un puşti de 11 ani, portar în echipa şcolii din Pripiat, n-a apucat să mai vadă, niciodată, stadionul cel nou. Era aproape gata, panglica trebuia tăiată pe 1 mai 1986, Ziua Internatională a Oamenilor Muncii. "Arena veche era...veche. Avea teren cu gazon şi pistă cu ciment, dar...Abia aşteptam inaugurarea".
Djata nu s-a mai întors, niciodată, în Pripiat - Cernobîl. A văzut doar poze cu trei copaci crescuţi, asa, de nicăieri, în mijlocul vestiarului unde, daca s-ar fi ţinut de fotbal, s-ar fi putut echipa; a citit că parcul de distracţii, cu roata aceea mare, în care ar fi trebuit să se dea, a devenit simbolul inert al oraşului; a aflat că pe gazon au parcat cîteva tancuri folosite la "deziradiere"; şi că în spatele uneia dintre porţi odihnesc, şi azi, mii de măşti de gaze nefolosite...
Ivanov. Vitali Ivanov. Născut în 1965. Şi-a pierdut tatal la trei ani. “Fără el, luam bătaie de la toţi băieţii, zilnic. Aşa că a trebuit să mă protejez”. S-a apucat de judo. În 1985 i-a cîntat imnul URSS. Nici azi nu ştie cum atunci nu i-a sărit inima din piept, de emoţie. “Tovarăşe Ivanov, cu mîndrie vă declar Maestru al Sportului din Marea Uniune Sovietică”, a sunat textul şi…pac!, medalia pe piept. Cînd a auzit alarma, şi-a dat seama că e ceva în neregulă. Era sportiv, bun de muncă, aşa că o sâptâmînâ a “arat”, singur, un kilometru pătrat. I-a ajutat pe oameni să se urce în autobuze, pe biciclete, în trenuri, să care ce-au găsit, la repezeală, prin case. Auzise doar că s-a petrecut ceva la reactor. Fusese numit “asistent evacuare”, nu avea vreme să se plîngă de oboseală. Apoi…Apoi a primit iarăşi medalii. De această dată pentru merite în afara tatamiului. Una la fiecare boală primită “cadou”: greaţă, dureri de cap, usturimi în gît, ameţeli. “N-ai nimic!”, a auzit la fiecare control, dar l-au pensionat la 21 de ani! Primele poze cu sala de sport în care se antrena le-a văzut în 1991, după şase ani. A închis ochii şi a plîns. Doamne, parcă pe acolo trecuse taifunul! N-a vrut să fie legumă şi, din 1994, antrenează nişte “pitici” la Doneţk. Îi schimbă sîngele des, dar el rîde. “De fiecare dată sunt alt om, nu?”
Tavitenko. Natalia Tavitenco. Era noapte. Asta îşi aminteşte. Avea 23 de ani. Era pofesoară de înot la bazinul din Pripiat. “Piscina olimpică”, aşa cum îi plăcea ei să o alinte. Făcuse sport de performanţă, avusese şansa de a angaja la “Azure”, ştrandul din centru, dar îi plăcuse să lucreze cu cei mici, să le arate cum se face un “fluture” şi cum se poate respira sub apă. “În creierul nopţii a sunat telefonul. În aer se simţea ceva ciudat, ca un abur. Trei zile a tot ajutat la evacuare. Cum i-au zis? A, da, îşi aduce aminte. “Lichidator”, dar cu sensul pozitiv. Copiii ei, vreo 100 la număr plîngeau, cu păpuşile în braţe. La patru luni după, a primit medalii şi strîngeri de mînă. Plus seringi pentru injecţii, medicamente pentru durerile de cap, un fel de gel pentru iritaţiile de pe mîini…Cînd priveşte pozele cu ceea ce era Bazinul, plînge. Doamne, parcă pe aici a trecut taifunul!
Reactorul patru
Pe 26 aprilie 1986, la ora locala 01:23, reactorul numărul patru al Centralei Atomoelectrice de la Cernobîl, botezat după părintele comunismului, a explodat. Briuhanov, directorul, avea să trimită o telegramă scurtă, ce începea cu mesajul: “Lenin a crăpat!”. Asta era tot!
Vezi o Galerie Foto din Boston.com!
sursa foto: www.georgenicolae.ro
