Articol de Daniel Nanu - Publicat luni, 08 februarie 2010 00:00
Emeric Ienei trăieşte la fel de echilibrat cum vorbeşte. La aproape 73 de ani, n-are griji financiare şi e cel mai respectat om din oraşul cu 200.000 de locuitori
"Vă întrerup o secundă". Moderatorul tv îi cere scuze invitatului emisiunii. "Îl avem la telefon pe domnul Emeric Ienei. Bună seara, domnule Ienei". "Bună sieaara...". Din studioul vreunei redacţii locale sau din fotoliul de acasă, omul care a adus fotbalului românesc Cupa Campionilor răspunde cu aceeaşi eleganţă. Microbiştii îl simt prin fereastra ecranului.
"Gazeta" a mers la Oradea să-l viziteze pe Emeric Ienei cu două luni şi un pic înainte să împlinească 73 de ani. Aşa grăieşte buletinul. Realitatea contrazice banalul act de identitate. Pe podurile care traversează Crişul merge semeţ un bărbat care arată cu cel puţin un deceniu mai tînăr. E antrenorul de la Sevilla.
"Am nostalgia altui Bucureşti"
"Nu vă place Bucureştiul?". "Dimpotrivă, chiar îi simt lipsa de multe ori". "Atunci, de ce Oradea?". "Păi, aici am casa. Din 1978. Un prim-secretar iubitor de fotbal mi-a repartizat-o cînd am antrenat-o pe FC Bihor. Nu e vreo vilă, e o casă normală, o s-o vezi". "Cînd aţi antrenat Steaua, unde locuiaţi?". "La «Haiducului»". Mirarea ziaristului e mare. "Adică la hotel?". "Da, acolo, cu mulţi fotbalişti. Bine, eu aveam un apartament, cît putea fi de mare un apartament la «Haiducului». Locuinţa mea însă a fost cea de la Oradea. Abia după Revoluţie am cumpărat o casă, undeva pe lîngă fostul stadion «23 August». Acolo stau acum fiica mea, cu ginerele şi cu nepoţelul".
"Aşadar, nu vă e dor de Bucureşti". "Mă deranjează aglomeraţia de acum. Am nostalgia Bucureştiului, dar a altui Bucureşti. Cînd am venit eu în Capitală, erau 800.000 de locuitori. Vreo 250.000 erau unguri, cei mai mulţi după Budapesta din vreun alt oraş al Europei. Vorbesc de anii '50 - '60. Acum sînt peste trei milioane de oameni acolo, nu? Aşa că îmi ajunge Oradea".
"Pentru frumoasa Veridiana..."
Plimbare prin centrul oraşului. Popas la un chioşc de ziare ascuns printre schelele care machiază faţada unei clădiri. "Bună ziua, nea Vasile. Dă-mi şi mie ziarele". Nea Vasile îi opreşte lui Emeric Ienei ziarele de pe vremea în care "Gazeta" era "Sportul", iar primele pagini ale jurnalelor nu se deschideau cu Mutu sau cu Moni Columbeanu, ci cu discursuri şi imagini retuşate ale lui Ceauşescu.
"Ceai verde, domnul Ienei, nu?", întreabă, deşi n-ar mai fi nevoie, una din fetele care servesc în cafeneaua preferată a antrenorului de la Sevilla. Aici, în fiecare dimineaţa, Nea Imi face revista presei. "Aşa, în diagonală, de citit, le citesc acasă". Trecătorii îl salută prin geamurile mari ale localului. O tînără se apropie, timidă. "Nu vă supăraţi, sînteţi domnul Emeric Ienei?". "Exact". "Îmi daţi şi mie un autograf?". "Cu plăcere, cum te numeşti?". "Veridiana", vine, ceva mai curajos, răspunsul. Nea Imi caligrafiază atent, cu scris îngrijit, de parcă ar fi fost arhitect, nu antrenor de fotbal: "Pentru frumoasa Veridiana, cu simpatie...".
Banc cu unguri
Traversăm oraşul spre clădirea Primăriei. "Uite, acolo e restaurantul Transilvania, iar dincolo, Astoria. Ştii bancul?". "Nu". "Cică erau doi români care chefuiau din tinereţe la Transilvania, locul lor preferat. Vine unul într-o zi: «Măi Ioane, ai auzit că ungurii vor să ocupe Transilvania?»". "«Dă-i, mă, încolo, s-o ocupe! Ne mutăm peste drum, la Astoria!»".
Liniştea, respectul
În 1970, Emeric Ienei s-a căsătorit cu Ileana Gyulai, campioană mondială la floretă şi medaliată cu bronz la Olimpiada din Mexic 1968. "Am o pensie de 2.300 de lei. M-am pensionat la începutul anilor '90, cu gradul de colonel. Ulterior, m-au făcut general în rezervă, dar fără să se «simtă» la pensie. Nu mă plîng. Am un cont în bancă, nu mare, dar liniştitor. Soţia mea are şi rentă viageră din sport, 3.000 de lei lunar. Rentele s-au introdus în 1997, cînd eram eu secretar de stat la minister. Dar în decembrie anul trecut s-au dat doar pe jumătate, iar pe ianuarie nu s-a dat nimic. Sînt bani pentru alte lucruri, dar nu şi o brumă de fonduri pentru cei care au adus glorie acestei ţări", spune cătrănit.
"N-am cîştigat nici 10 la sută din cît aş fi putut cîştiga. Dar nu spun asta cu regret. Respectul oamenilor valorează pentru mine mai mult decît orice". Acesta e nea Imi. Poate singurul antrenor din ţară aplaudat cu sinceritate de orice microbist, indiferent de echipa cu care ţine.
"Aş fi putut antrena mai mult, dar n-am avut sistemul de relaţii pe care Mircea Lucescu a ştiu să şi-l dezvolte"
Emeric Ienei trăieşte la fel de echilibrat cum vorbeşte. La aproape 73 de ani, n-are griji financiare şi e cel mai respectat om din oraşul cu 200.000 de locuitori
"Vă întrerup o secundă". Moderatorul tv îi cere scuze invitatului emisiunii. "Îl avem la telefon pe domnul Emeric Ienei. Bună seara, domnule Ienei". "Bună sieaara...". Din studioul vreunei redacţii locale sau din fotoliul de acasă, omul care a adus fotbalului românesc Cupa Campionilor răspunde cu aceeaşi eleganţă. Microbiştii îl simt prin fereastra ecranului.
"Gazeta" a mers la Oradea să-l viziteze pe Emeric Ienei cu două luni şi un pic înainte să împlinească 73 de ani. Aşa grăieşte buletinul. Realitatea contrazice banalul act de identitate. Pe podurile care traversează Crişul merge semeţ un bărbat care arată cu cel puţin un deceniu mai tînăr. E antrenorul de la Sevilla.
"Am nostalgia altui Bucureşti"
"Nu vă place Bucureştiul?". "Dimpotrivă, chiar îi simt lipsa de multe ori". "Atunci, de ce Oradea?". "Păi, aici am casa. Din 1978. Un prim-secretar iubitor de fotbal mi-a repartizat-o cînd am antrenat-o pe FC Bihor. Nu e vreo vilă, e o casă normală, o s-o vezi". "Cînd aţi antrenat Steaua, unde locuiaţi?". "La «Haiducului»". Mirarea ziaristului e mare. "Adică la hotel?". "Da, acolo, cu mulţi fotbalişti. Bine, eu aveam un apartament, cît putea fi de mare un apartament la «Haiducului». Locuinţa mea însă a fost cea de la Oradea. Abia după Revoluţie am cumpărat o casă, undeva pe lîngă fostul stadion «23 August». Acolo stau acum fiica mea, cu ginerele şi cu nepoţelul".
"Aşadar, nu vă e dor de Bucureşti". "Mă deranjează aglomeraţia de acum. Am nostalgia Bucureştiului, dar a altui Bucureşti. Cînd am venit eu în Capitală, erau 800.000 de locuitori. Vreo 250.000 erau unguri, cei mai mulţi după Budapesta din vreun alt oraş al Europei. Vorbesc de anii '50 - '60. Acum sînt peste trei milioane de oameni acolo, nu? Aşa că îmi ajunge Oradea".
"Pentru frumoasa Veridiana..."
Plimbare prin centrul oraşului. Popas la un chioşc de ziare ascuns printre schelele care machiază faţada unei clădiri. "Bună ziua, nea Vasile. Dă-mi şi mie ziarele". Nea Vasile îi opreşte lui Emeric Ienei ziarele de pe vremea în care "Gazeta" era "Sportul", iar primele pagini ale jurnalelor nu se deschideau cu Mutu sau cu Moni Columbeanu, ci cu discursuri şi imagini retuşate ale lui Ceauşescu.
"Ceai verde, domnul Ienei, nu?", întreabă, deşi n-ar mai fi nevoie, una din fetele care servesc în cafeneaua preferată a antrenorului de la Sevilla. Aici, în fiecare dimineaţa, Nea Imi face revista presei. "Aşa, în diagonală, de citit, le citesc acasă". Trecătorii îl salută prin geamurile mari ale localului. O tînără se apropie, timidă. "Nu vă supăraţi, sînteţi domnul Emeric Ienei?". "Exact". "Îmi daţi şi mie un autograf?". "Cu plăcere, cum te numeşti?". "Veridiana", vine, ceva mai curajos, răspunsul. Nea Imi caligrafiază atent, cu scris îngrijit, de parcă ar fi fost arhitect, nu antrenor de fotbal: "Pentru frumoasa Veridiana, cu simpatie...".
Banc cu unguri
Traversăm oraşul spre clădirea Primăriei. "Uite, acolo e restaurantul Transilvania, iar dincolo, Astoria. Ştii bancul?". "Nu". "Cică erau doi români care chefuiau din tinereţe la Transilvania, locul lor preferat. Vine unul într-o zi: «Măi Ioane, ai auzit că ungurii vor să ocupe Transilvania?»". "«Dă-i, mă, încolo, s-o ocupe! Ne mutăm peste drum, la Astoria!»".
Liniştea, respectul
În 1970, Emeric Ienei s-a căsătorit cu Ileana Gyulai, campioană mondială la floretă şi medaliată cu bronz la Olimpiada din Mexic 1968. "Am o pensie de 2.300 de lei. M-am pensionat la începutul anilor '90, cu gradul de colonel. Ulterior, m-au făcut general în rezervă, dar fără să se «simtă» la pensie. Nu mă plîng. Am un cont în bancă, nu mare, dar liniştitor. Soţia mea are şi rentă viageră din sport, 3.000 de lei lunar. Rentele s-au introdus în 1997, cînd eram eu secretar de stat la minister. Dar în decembrie anul trecut s-au dat doar pe jumătate, iar pe ianuarie nu s-a dat nimic. Sînt bani pentru alte lucruri, dar nu şi o brumă de fonduri pentru cei care au adus glorie acestei ţări", spune cătrănit.
"N-am cîştigat nici 10 la sută din cît aş fi putut cîştiga. Dar nu spun asta cu regret. Respectul oamenilor valorează pentru mine mai mult decît orice". Acesta e nea Imi. Poate singurul antrenor din ţară aplaudat cu sinceritate de orice microbist, indiferent de echipa cu care ţine.
"Aş fi putut antrena mai mult, dar n-am avut sistemul de relaţii pe care Mircea Lucescu a ştiu să şi-l dezvolte"
