Andrei Vochin analizează Grecia, fostul şi viitorul adversar al României: "Ne-a întristat, ne plictiseşte, ne strică Mondialul, dar ne dă de gîndit"

Pe la două jumate dimineaţa mă întrebam cu ce-oi fi greşit eu ca la un Mondial atît de frumos, cu o sumedenie de meciuri  superbe, cu o medie ce bate la 3 goluri pe meci, de parcă ar fi o Bundesliga planetară, să fiu nevoit profesional să privesc la una dintre puţinele echipe urîte ce-au aterizat în Brazilia. Imediat am realizat că sînt subiectiv. Nervos pentru că ei, insipizii ăştia, ne-au ţinut pe noi acasă şi, pe deasupra, într-o manieră în care nu ne-au lăsat impresia că am mai avea vreo şansă. Dar în acelaşi timp preocupat pentru că tot ei ne vor fi adversari în campania de calificare pentru Euro, care va debuta în toamnă.

Mă rog, nu chiar aceiaşi, pentru că unii probabil, cazul eliminatului Katsouranis, vor ieşi definitiv din scenă. La fel Karagounis şi cine-o mai exista încă din marea echipă a lui Otto Rehhagel, care plictisea la fel de mult, dar cîştiga titlul european în Portugalia, bătînd ţara gazdă şi la sosire, şi la plecare. 

Şi acum, dacă tot îmi dispăruse somnul, am rămas pe canapea încă vreo jumătate de oră în faţă cu un ceai şi două dileme. Ambele legate de viitor. Cel al Greciei şi implicit al nostru, precum şi cel al fotbalului, care, de asemenea, ne priveşte. 

Elenii vor schimba nu doar cîţiva fotbalişti, ci, mai important, un antrenor. Înţeleg că locul lui Fernando Santos va fi preluat de italianul Ranieri. N-ar fi chiar o veste rea. Don Claudio ne e prieten. El l-a adus pe Mutu la Chelsea, el a lucrat cu Chivu la Inter. Dar, mai important, a stat pe banca Valenciei la marea victorie a Stelei din Cupa UEFA. Carevasăzică ne merge bine cu el. Dincolo de faptul divers şi de ironia inclusă, stilul mai relaxat al tehnicianului ne poate fi de folos. Că tare nu ne plac ăştia care iubesc jocul ermetic mai mult decît o putem face noi. 

A doua chestiune ţine de filosofia generală a fotbalului anului 2014. Acest Mondial ne arată că unii pot face rezultate şi jucînd spectaculos. Că nu se mai schematizează doar faza de apărare, ci se lucrează la greu pentru antrenarea jocului în ultimii 25 de metri. Cu "amănuntul" că majoritatea echipelor au în componenţă şi un număr suficient de mare de jucători de clasă. În toate compartimentele, nu numai în atac. Ei, şi acum vine întrebarea de baraj cu care am plecat spre culcare. Şi ce faci dacă nu-i ai? Rişti să faci show şi să termini competiţia după două meciuri sau strici nopţile microbiştilor, ca Grecia, dar, cu un punctişor, păstrezi şansa marii surprize pentru ultima etapă? Aşa cum o făceam noi, oho ce timpuri!, la Europeanul din 2000.