)
Articol de Marius Mărgărit - Publicat luni, 10 noiembrie 2025 19:53 / Actualizat luni, 10 noiembrie 2025 19:53
Am ascultat în ultimele 24 de ore toate părerile și declarațiile oficiale legate de plecarea intempestivă a lui Mirel Rădoi de la Craiova. Sincer, era de așteptat, focul din Bănie mocnea de ceva timp. Totul ducea către această despărțire căzută doar aparent din senin. Un senin care începuse deja să dea spre gri după remiza cu Metaloglobus. Chiar dacă echipa zbârnâise cu Rapidul din București, în ciuda scorului, dar și cu Rapidul din Viena, cu care ar fi trebuit să facă scor.
Mi-am amintit instant de un alt moment, de data asta de la națională, cel din toamna lui 2021, când, după meciul câștigat cu Armenia, a anunțat, cu o lună înainte de partidele cu Islanda și Liechtenstein, ultimele din preliminariile pentru Mondialul 2022, ca va pleca oricum la finalul campaniei. Că FRF trebuie deja să caute alt selecționer.
Și atunci au fost semne. Mirel ieșise public să-l urecheze pe Mihai Stoichiță, reproșându-i că la Klagenfurt, la victoria cu Austria (3-2), striga indicații de se auzeau în tot stadionul. Am fost acolo, chiar se auzea tare, că era gol din cauza pandemiei. Avea dreptate Mirel. Și nu s-a întâmplat numai atunci. Simțea că-i fusese știrbită autoritatea și-l invita pe directorul tehnic FRF să-i ia locul. Public, direct.
Mereu la limită, cu orice risc
A fost mereu clar că Mirel Rădoi nu se ferește să spună ce gândește, cu orice risc. Nu-i pasă de consecințe, el vrea să decidă, dacă tot a fost numit antrenor și e mereu în pericol să plătească cu jobul. Vrea să "moară" pe mâna și mintea lui. Înțeleg asta. Îi dau lacrimile la interviuri, se ceartă cu arbitrii, cu suporterii, cu jucătorii, vrea să ia toată vina asupra lui când ceva nu merge, se ceartă și cu conducătorii. Nu cedează, chit că mai și greșește. Pe mâna lui, pe mintea lui.
Acum, Mihai Rotaru ne spune că Mirel i-ar fi transmis că e prea afectat emoțional, că nu vrea să ajungă ca Ganea! Adică să strângă de gât pe cineva. La asta se ajunsese. Sau s-ar fi putut să ajungă! E un lucru bun că Mirel și-a dat seama că ar putea să explodeze, să rupă și ultima barieră a rațiunii. Dar mă întreb, nu e prea mult, după doar o înfrângere?!
Mă uitam și pe lista cu mandatele de antrenor ale lui Mirel Rădoi la echipe de club. Nicăieri n-a stat mai mult de câteva luni. La Craiova a rezistat cel mai mult, 10 luni. Asta a doua oară, că prima dată a plecat mult mai repede. N-am uitat, spunea încă de la finalul sezonului trecut că dacă nu ia titlul în 2026, pleacă!
Și-a pus singur presiunea asta. Și uite că a cedat mult mai devreme. Ca de obicei, după cum spune statistica. Deși încă nimic nu era jucat, așa cum le spunea suporterilor și la Clinceni. Nu știu ce discuții, ce probleme erau între el și conducerea clubului. Citind printre rândurile declarațiilor oficiale, e clar că erau tensiuni și că totul era la limita imploziei.
Sincer, îmi place de antrenorul Mirel Rădoi. Nu eram mereu de acord cu ideile lui, cu fotbalul lui. Dar i-am admirat curajul, chiar și cel împotriva evidenței, că, de exemplu, la națională am putea juca cu apărarea la 40 de metri de propria poartă. Până la urmă, fotbalul i-a dovedit că se înșelase. La conferințele de presă e un deliciu. Vorbește, e viu, transmite emoție, nervi, idei. Spune lucruri. Nu bate câmpii, nu se ascunde după limbajul de lemn care sună a găunos.
Orgoliul care bate rațiunea
Dar dacă le pui pe toate laolaltă, pare că, până la urmă, chiar nu poate să facă meseria asta. Sau nu până la capăt. Uman, nu poți să duci totul la extrem, mereu, mereu. Înțeleg orgoliul, dorința aia nebună de a câștiga mereu. Păi, nici cei mai mari din lume nu pot face asta. Și Guardiola a căzut în cap cu Man City o perioadă, Slot nu reușește să mai scoată Liverpool din mlaștină de câteva etape. Dar nu au renunțat, nu renunță. Ce face Mirel parcă e prea mult. Să vrei să-ți dai demisia de 5 ori în 10 luni, deși echipa e sus, a fost 11 etape pe locul unu, e de noaptea minții.
Nu mai zic că, deși sună dur, până la urmă e o chestie de onoare. Sau, s-o spunem pe șleau, de lașitate. Cum să lași echipa așa, în mijlocul drumului, când ești acolo încă, la bătaie, cu șanse de a lupta pentru titlu?!
Nu i-am înțeles niciodată pe antrenorii care fac asta. Nici chiar pe cei care, cu câteva etape înainte de final, văzând că duc echipa la groapă, pleacă doar ca să nu aibă în CV o retrogradare. La Mirel, nici măcar nu era vorba despre așa ceva...
Dar, tot la fel de sincer, dacă e să o iau așa, ca Mirel, doar în alb și negru, nu i-aș mai angaja niciodată, cel puțin în fotbalul românesc, pe acești antrenori care renunță așa, oricând, oricum. Cu atât mai mult cu cât, în cazul lui, nu este vorba despre contract, bani sau de vreun avantaj din reziliere.
Dar nu poți să pui permanent orgoliul sau propria neputință înainte de orice. Până la urmă, niște oameni depind de tine. Au crezut în tine. Inclusiv ăia din tribune, cu tot amalgamul ăsta brownian de sentimente, care se pot schimba de la o săptămâna la alta. Dar astea sunt riscurile meseriei, Mirel! Și măcar ei ar merita niște explicații. Nu poți să cedezi așa, mereu, doar fiindcă nu te ține orgoliul la presiune, nu crezi?! Cum spuneam, poate chiar e momentul să te întrebi... chiar pot să fac asta?!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
