)
Articol de Narcis Drejan - Publicat luni, 21 iulie 2025 12:22 / Actualizat luni, 21 iulie 2025 12:27
Dan Petrescu vorbește din nou. Nu neapărat din prea multă suferință, ci dintr-un obicei de a construi scuturi invizibile în jurul propriului ego.
De fiecare dată când CFR Cluj are un meci greu – în Europa, în deplasare, pe sintetic, cu accidentați, pe ploaie, cu soare sau cu arbitri străini – discursul e același: echipa e mică, obosită, în minoritate financiară și în dezavantaj total.
Și cu toate astea, nu cedează. Pentru că Petrescu nu e un plângăcios. E un strateg al percepției.
La Lugano e iarbă de plastic
Zilele astea s-a vorbit din nou despre Lugano. Despre gazonul sintetic, despre patronul american, despre lipsa meciurilor oficiale la elvețieni și lipsa de timp la clujeni. Despre accidentările lui Abeid și Postolachi, despre incertitudinea lui Louis Munteanu, despre faptul că el, Dan, preferă zgura. O glumă, dar și un adevăr.
În fundal, se construiește o poveste: CFR-ul e Cenușăreasa, iar Lugano este un Bayern Munchen cu jucători de 400.000 euro pe lună. Realitatea? În 2025, CFR are un lot mai valoros decât Lugano și un buget care rivalizează lejer cu al oricărei echipe de top din Elveția.
Dar Petrescu are nevoie de umbrele astea. Nu pentru că se teme, ci pentru că așa controlează discursul. El nu antrenează doar 11 jucători, antrenează și contextul. Și în context, vrea să plece mereu outsider.
Apropo, fondul salarial al tuturor angajaților din club, cu fotbaliști, cu tot ce vreți, este de 7,1 milioane de euro.
Un scenariu petrescian
E greu de înțeles pentru un ochi neatent cum un antrenor poate să se plângă de efort și oboseală la fiecare pas și totuși să aibă o echipă foarte bine pregătită fizic.
E greu de înțeles cum poate cineva să spună că „n-a putut face schimbări” și totuși să aibă pe bancă jucători de peste 400.000 de euro cotă individuală. Dar asta e geometria internă a lui Dan Petrescu: paradoxală, tensionată, dar mereu eficientă.
El funcționează mai bine când lumea nu se așteaptă la nimic. Și atunci își creează singur un univers ostil. Declarațiile nu sunt simple reacții la realitate, sunt unelte. „La pauză am vorbit degeaba” e o sentință. „Mi-ar fi plăcut să joc pe zgură” e o poezie. „Nu mă împotrivesc la plecarea lui Louis” e diplomație pură.
Pe fond, omul recunoaște ce este: un conducător de armată într-un război fără zile libere. Dar uneori, în acest război, soldații nu-i mai aud comenzile. Și atunci se retrage în declarații. E singurul loc unde poate controla totul.
Discurs neschimbat de 17 ani
Dan Petrescu e același din 2008 încoace: tensionat, iritat de propria perfecțiune, convins că nimeni nu-l înțelege și sigur că doar el poate duce o echipă românească în grupele europene. Și probabil că are dreptate. Numai că, între timp, fotbalul s-a mai schimbat.
Nu totul mai merge pe urlet, pe rupt iarbă și pe suspine despre programul infernal. Poate că, la un moment dat, Petrescu va trebui să schimbe și discursul. Sau poate nu. Poate, ca orice povestitor bun, va reuși să vândă aceeași narațiune ani întregi, atâta timp cât publicul încă aplaudă.
Și dacă învinge Lugano, să nu vă mire. Va spune că a fost o minune. Că a fost noroc. Că băieții au dat tot. Că adversarii au fost superiori. Dar în seara aia, în sinea lui, Dan Petrescu va ști: a fost din nou vulpea care l-a păcălit pe urs. Doar că nu prea mai sunt urși în fotbal!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
