Am meritat-o pe Simona Halep?

Cu lopețile la pândă, gata să adunăm grămezile de confetti din jurul ei sau, după caz, s-o blamăm cu sete pentru vreun „amărât” loc doi, am tratat-o deseori incorect pe campioana care, la 33 de ani, părăsește pentru totdeauna marile scene.

Dincolo de lacrimi și regrete, retragerea lui Halep lasă loc și unor lecții.

E adevărat, Simona Halep a generat speranță, cantități nebănuite de emoție pură, a înseninat duminici și a ținut lumea conectată pe continente și fusuri orare diferite. Dar asta a fost partea romantică a poveștii.

Tot ea a redimensionat un sport cu o popularitate în scădere la noi în țară, readucându-l la rang de religie. Drept dovadă, până și tragerile la sorți de dinaintea unui Slam se transformau într-un prilej de popcorn și reuniuni în fața ecranelor. „Oare ce traseu are Simo, pe ce parte de tablou e?”.

Religia denigrării

Dar, ca orice religie predispusă să segrege, din ea au luat naștere inclusiv „monștri”.

Succesul Simonei a fost, dintr-un alt unghi, scurtătura spre extremism, fanatism în opinii. Spre decredibilizarea ei, interpretarea subiectivă a deciziilor luate - multe de natură personală - ori spre defăimarea sa gratuită. În cazul lui Halep, costurile plătite pentru a atinge gloria au fost duble, poate chiar triple.

„Fenomenul Halep” a declanșat în societate polarizări inexplicabile și o epidemie fără un leac la îndemână. Binevoitorii care-și arogau victoriile de la Melbourne, Roma sau Beijing deveneau, la prima adiere de eșec, hărțuitorii ce maltratau cu invective secțiunile de comentarii de pe site-uri.

Astăzi, când la Cluj se trage cortina peste o carieră irepetabilă, e de bun augur să punem o întrebare: am meritat-o cu adevărat pe Simona Halep? Am adoptat o conduită corectă în raport cu una dintre cele mai mari personalități sportive din istoria României, cu siguranță în Top 3?

Între ură, ostilitate și critică

Evident, aureola invizibilă a marilor campioni n-are sub nicio formă menirea de a-i scuti pe aceștia de critici, remarci constructive, observații sau sancționarea eventualilor pași strâmbi, ilegali, imorali.

Hagi, 60 de ani abia împliniți, a fost taxat adesea pentru coloratele scăpari verbale izvorâte din mânie. Ilie Năstase nu mai are imunitatea din anii „sălbatici” ai tenisului, nu-i scutit să dea explicații, inclusiv de natură penală, atunci când greșește. Să nu uităm cum o investigație de presă l-a trimis în spatele gratiilor pe Gică Popescu.

Simona Halep n-a făcut nimic din toate acestea și s-a „pricopsit”, totuși, în 15 ani de carieră, cu „kilometri” de comentarii intimidante și râuri de obscenități. Registrul pe care-l vedem în subsolul site-urilor sau în ferestrele de comentarii din social-media este, într-un procent imposibil de neglijat, ostil Simonei.

Sunt aceste tendințele predominante? Explicațiile sociologilor pot elucida asta.

Sunt sau nu justificate? Să prospectăm pe subiect zilele următoare, când parfumul retragerii Simonei va fi încă proaspăt așezat pe piele.

Testul pozitiv și suspendarea dictată pentru contaminare n-au schimbat drastic tabloul, doar au adâncit o rebeliune anti-Halep existentă din „paleoliticul” ei în tenis.

Căci Simona a fost hulită din cele mai vechi timpuri: ba că s-a operat, ba că și-a protejat prioritățile sărind peste Rio sau Fed Cup, ba că a pierdut cu Cepelova, Pennetta ori Kanepi, ba că și-a concediat sau angajat pe bani mulți antrenorii. Ulterior, i s-a imputat până și căsătoria, curioșii scrutându-i cu lanterna orice pas din viața personală.

Îi cerem și Simonei să arate factura?

Să indispună atât de profund bunăstarea construită prin trudă? Halep va mai rămâne o perioadă în Top 3 bani câștigați din tenis, iar realitatea (deranjantă?) e că ei nu i se poate pune la îndoială nici măcar un cent din toată agoniseala.

Senzația e că, dincolo de rivalitățile din circuit, de propriile vulnerabilități și lupte interioare, Simona a purtat pe umeri și prejudecățile unei societăți prea băgărețe, cu tendințe bully bine înrădăcinate.

„E slabă rău pshihic”, „nu are mentalitate de campioană”, „nu are mental să câștige un Slam”, „joacă doar pentru bani și atât”... Vă sunt cunoscute etichetele? Au fost nelipsite din foaia de parcurs a Simonei aproape toată cariera. „Fantomele” nevăzute care au hăituit-o de la primul serviciu până la ultimul rever al carierei.

În fond, sunt aceleași tratamente de care au avut parte „verișoarele” Emma și Bibi. Și succesul lor a inflamat, și lor le-am inventariat cecurile de la turnee, străfundurile vieții private. Bineînțeles, și ele „și-au pierdut mințile după ce au câștigat un turneu” sau „ar trebui să mai slăbească să revină în top”.

Simona Halep nu iese din sportul care i-a văzut mărirea și decăderea pe ritmurile lui Frank Sinatra și al său „My way”, precum Năstase. E mai degrabă o odă amară, fredonată melancolic de pe un vas în pragul scufundării. Dincolo de contaminare, de antrenori, de trofee câștigate sau pierdute, de acele bătălii interminabile pe care le-a purtat pe teren, va mai rămâne o întrebare: de ce am demonizat-o pe Simona?