)
Articol de Marius Mărgărit - Publicat vineri, 27 martie 2026 13:49 / Actualizat vineri, 27 martie 2026 16:31
Acum nici două săptămâni, la Casa Fotbalului, în darea de seamă pe starea națiunii fotbalistice, Răzvan „Reales” Burleanu prezenta realizările glorioase de după al 3-lea său mandat în funcția de președinte. Bugetul a crescut exponențial, la fel și numărul competițiilor și al practicanților, nivelul de școlarizare/perfecționare al specialiștilor urcă spre cifre amețitoare.
Totul se multiplică, se digitalizează, Casa Fotbalului e un exemplu de „Așa, da!” pentru UEFA, pentru societate. Totul arată bine, proiectul e predictibil spre noi culmi, sustenabil către infinit. Concluzia? Federația duduie.
Pe iarba de la Istanbul s-a dovedit însă că fotbalul nostru bubuie. De teamă, de neputință, de lipsa unui sistem despre care tot doar vorbim. Dar unul real, nu doar pe laptop, care să producă valoare, acolo unde contează cu adevărat, pe teren.
Am pierdut nu doar o calificare, cu asta deja ne-am obișnuit ca vitele cu jugul, dar tot pierdem speranța că vom mai putea vreodată să mai recuperăm din ecartul ăsta care se tot cască între noi și lumea fotbalului important. Nu zic fotbalul mare, că uite, Kosovo și Bosnia sunt încă în cursa pentru Mondialul 2026. Și tot așa, ni se tot fac țăndări iluziile.
Până când doar cu alibiuri?!
Am pierdut la limită la Istanbul, iar asta ne face și mai rău, că ne oferă iar alibiul ăla bolnav, că am fost aproape, că am fi putut mai mult, că am avut și noi o bară, că dacă nu greșeau Man și Rațiu la faza aia... Că o să ne facem noi bine!
Că noi suntem buni, dar viața asta e rea. Că mergem înainte (înainte era mai bine), că trebuie să avem încredere. Mai grav e că ne-a bătut o Turcie care nu era deloc de speriat, decât cel mult pe hârtie, dar care, chiar și așa, aproape că ne-a asfaltat la determinare, ambiție, presing, tehnică individuală, curaj.
Unde au fost talentații noștri, băieții ăia care știu cu mingea, care sunt capabili de o preluare, un dribling, o pasă deșteaptă, adică să creeze ceva?! (erau în tribună, mâhniți să vadă ce au văzut). Să jucăm și noi ofensiv, să dominăm, să ratăm, chiar dacă și pierdem, dar măcar să ne simtă ăia, că suntem și noi pe teren, nu doar în tranșee?!
Că se ne apărăm știm, nu e mare problemă. O facem chiar și cu prețul autoanihilării unor jucători precum Man sau Mihăilă.
Cum de nu pricepem că cea mai bună apărare este, de fapt, atacul, mai ales într-o finală în care condiția minimă era să marcăm?! Am tot tocit stilul ăsta păgubos, să stăm la cutie în prima repriză, poate în prindem noi cumva și apoi să forțăm pe final, dacă reușim să ținem cumva de 0-0 până atunci. Tactică de loseri. Și cred că toți știm de ce, numai că mai nimeni nu se încumetă s-o și spună.
Și tot mergem așa, la ghici, pe o strategie de care uite că nici Mircea Lucescu nu reușește să se desprindă. Ca să fie clar, dincolo de greșeli, de permanenta și aproape enervanta sa întoarcere la trecut, selecționerul chiar merită o reverență, acum la final.
A venit la națională când nimeni nu voia sau nu putea. Din orgoliu, din dorința de a ajuta, poate cu gândul de a încerca o ieșire glorioasă din scenă. Nici nu mai contează motivul. Dar Mircea cel mare e acum doar Mircea cel bătrân.
A venit, deși eu cred că știa adevărul, că șansele sunt invers proporționale cu cifrele de la Casa Fotbalului. Nu în Divizia C a Ligii Națiunilor, ci unde contează, într-o campanie ca asta, pentru Mondial.
Normal că nea Mircea ar vrea o echipă care să fie în stare să joace, să se bată, să producă fotbal, nu doar să-l lupte la disperare, cu ofensivele adverse. Dar adevărul, ăla care doare, e că nu avem valoare! Și punct.
Pentru că dincolo de poleiala de la Casa Fotbalului, nu avem un sistem, nu producem jucători de calitate, capabili să lupte, indiferent de condiții și de adversar. Trăim episodic, din momente, ne facem curaj din accidentalele precum cele cu Elveția, Ucraina sau Austria, dar nu avem continuitate și ne încurcăm cu Bosnia sau Cipru.
Așa ne tot cârpim de atâția ani. Întărim unitatea de grup, de vestiar, de suflet, băieții vor, poate chiar vor, dar nu pot. E atâta teamă, nesiguranță și disperare când avem mingea. Îți vine să strigi: ajutoooooor! Nu se poate explica, dar chiar se simte prin toți porii și pixelii.
Sunt 28 de ani de când n-am mai fost la Mondiale și numărătoarea continuă. Sincer, nu știu până când, până unde. Vom mai prinde cândva, poate, câte un Euro, unde merge oricum juma de continent, o să mai batem din când în când o echipă mai măricică. Vom mai face câteva proiecte de fotbal pe Lună și gata.
Se va da drumul la candidaturi fără număr, vom avea cifre, bilanțuri, salarii și diurne tot mai grase, o să fie bine. Doar cu fotbalul nu prea. Dar asta e deja o poveste veche, pe care o tot spunem degeaba.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
