EXCLUSIV Andreea Prisăcariu, interviu exploziv: „Nu există prietenie în tenis. Femeile sunt foarte rele! Invidie, prostie! N-au vrut să reușesc” + amenințări din mafia pariurilor

- Andreea Prisăcariu este invitata emisiunii. Andreea, ce faci, cum ești, cu ce te ocupi în această perioadă?
- Sunt bine, mulțumesc. Turnee, perioada de vară e superîncărcată pentru noi. După calendarul ăsta nou apărut, cam săptămână de săptămână sunt turnee de jucat, dar mă descurc. Acum a fost o perioadă de jucat în țară, urmează să plec în Italia, după aia în Austria și după aia iar am în țară mai multe turnee.

- Cum te descurci pe căldura asta?
- Suntem antrenate. Pentru noi, e o obișnuință, pentru că și iarna pot să zic că joc în țări călduroase. Dar, bineînțeles, aici se simte un pic mai altfel clima. Drept dovadă, în Italia sunt mai puține grade, dar e umiditatea mai mare, așa că tot e dificil de jucat.

- Ne întoarcem în timp, cum te-ai apucat de tenis?
- Poveste clasică. Pe scurt, făceam mai multe sporturi, eram un copil care era plin de energie și am ales pur și simplu tenisul. Am făcut și karate, și înot. După aia, în liceu, am cochetat și cu voleiul, handbalul, tot ce ținea de mișcare, pentru că odată ce joci tenis, ai motricitate bună și în restul corpului și poți să zici că te adaptezi repede la absolut orice.

„Cel mai mișto lucru pe care poți să-l faci să te antrenezi e să joci la perete”

- Și cum ai știut că tenisul este ce trebuie pentru tine?
- În primul rând, îmi plăcea să fiu pe teren, după aia automat am început cu rezultate foarte bune la o vârstă mică. Câștigam, câștigam și mi s-a părut că am talent și după aia s-a și dovedit în timp chestia asta și am rămas pe ce știam să fac eu cel mai bine.

- La ce vârstă te-ai apucat tu?
- La 4 ani.

- Nu erai prea mică?
- Da, dar pentru strâns mingi și să te simți bine, să alergi, să râzi ca orice alt copil a fost o idee fenomenală la vremea respectivă.

- Îți mai amintești impactul cu tenisul? Ce te-a impresionat?
- Eu eram obsedată să strâng mingi și aici, lăsând la o parte faptul că trebuie să lovești cu racheta mingea, mie îmi plăcea să strâng mingile. Stăteam foarte mult pe teren și stăteam și la cei mai mari care jucau și le strângeam mingile. Asta la vârsta de 4 ani. După aia, jucând la perete, pentru că cel mai mișto lucru pe care poți să-l faci să te antrenezi, mai ales în perioada aia, să-ți faci mâna bună, în juniorat, e să joci la perete. Am avut o antrenare care a știut chestia asta, așa că 3 ani jumate am fost efectiv doar la perete.

- Care au fost oamenii-cheie atunci, la începutul tău? Cine te-a îndrumat și sprijinit?
- Am avut o antrenoare cu tehnică bună, care mi-a pus racheta în mână într-o manieră drăguță, să zic așa. Pentru că uneori tehnica, dacă ne uităm la mai multe jucătoare, poate să fie ori mai urâtă, ori mai frumoasă. Eu am avut noroc ca dânsa să-mi facă tehnică foarte frumoasă.

- Despre cine vorbim?
- Doamna Oana Hâncu. Am rămas cu tehnica aia frumoasă și drept dovadă m-a ajutat foarte mult și în carieră, pentru că una e să ai o tehnică reușită și să te antrenezi în continuare și alta e să fie nevoie să faci mici schimbări și așa mai departe.

- Corect.
- Ea a fost un om-cheie la vârsta respectivă. După aia, fiecare antrenor a avut un rol foarte important în viața mea. Și antrenoarea de la 9 la 11 ani, după aia un antrenor longeviv de la 11 ani până la 22, adică eu nu prea am schimbat antrenorii. Când am văzut că merge ceva și voiam să fac echipă, am rămas cu persoana respectivă.

- Am înțeles.
- Bineînțeles, părinții pe primul plan, pentru că fără ei nu puteam să realizez acest sport în niciun fel. Ei au fost și sponsori, și prieteni, și cei care au avut cea mai mare încredere de fiecare dată. Și echipa predomină, adică și antrenoarea cu care sunt acum, Raluca Joițoiu, pe lângă faptul că e și cea mai bună prietenă a mea, este și o antrenoare cu care eu am chimie.

- Părinții ce au spus în drumul tău în tenis? Cum e relația dintre voi?
- Nu pot să zic că vin foarte mult la meciuri. Vin cu ocazii speciale, dacă joc acasă în București, bineînțeles. Au și ei serviciu, au programul lor. Am plecat oricum de la o vârstă fragedă de acasă. Deja de la 8 ani eram pe drumuri.

- Oho.
- Am fost obișnuită să joc fără ei, foarte mult timp. Dar sunt cu ei pe FaceTime în fiecare zi. Adică știu de mine, știu când joc, dacă e pe video, dacă nu e pe video și așa mai departe. Pot să spun că s-au legat foarte bine să mă obișnuiesc așa. Dar, da, în continuare ei investesc în mine și la vârsta asta, pentru că eu încă nu ies pe plus. Este realitatea cruntă, da.

Andreea Prisăcariu: „Băutul, fumatul, chestii pe care nu le suport! Nici să ies foarte mult în oraș”

- Tu ești născută și crescută în Iași, nu?
- Născută în Iași, crescută în Iași până la vârsta de 11 ani și jumătate. După aia mutată în București, dar mă duc acasă cât de des pot. Ei se duc mai des decât mine.

- Și te-ai mutat în București la 11 ani pentru tenis. Care a fost povestea atunci?
- Tot foarte clasică: nu mai aveam cu cine să joc în Iași, am câștigat tot ce se putea câștiga în partea aia a Moldovei, așa că am decis să trec la nivelul următor. Aici erau mult mai multe fete și erau antrenamentele altfel, aveam alte beneficii, alte facilități și a fost nevoie de această schimbare.

- Cum era copilul Andreea Prisăcariu?
- Foarte amuzantă, râdea încontinuu, îi plăcea foarte mult să fie pe teren. Eram foarte caraghioasă așa, multe glume, dar în același timp și când era să fiu serioasă, puteam să fiu serioasă, adică erau două laturi de-ale mele. Cu foarte, foarte multă energie, la modul că îmi plăcea încontinuu să stau pe teren și am stat foarte multe ore pe teren. În perioada de 10-16, 17 ani e super important să stai cât mai mult pe teren.

- Și în perioada aceea când erai micuță, făceai și boacăne?
- Absolut, absolut, am făcut destule.

- Ai una care poate fi povestită?
- Bine, chestii de-astea minore, îmi plăcea să fac boacăne, mai ales la antrenorul meu de atunci, făceam foarte multe glume cu el. Mă ascundeam de el, îl lăsam să mă caute, ore în șir, după aia veneam pur și simplu și îl speriam. Pe teren dacă mă certa, să spunem, imediat îi băgam un râs din ăla super amuzant și îl făceam și pe el să râdă, ca să detensioneze situația. Așa am găsit mereu lucruri să fac, pentru că sunt o persoană care e foarte fericită de fel.

- Dar în afara terenului de tenis le puneai probleme părinților tăi?
- N-au avut probleme cu mine. M-au lăsat mereu să fac ce vreau, am avut libertate, am fost binecuvântată cu niște părinți incredibili, dar nu, chiar n-am fost genul nici de copil, nici de adolescentă cu cluburi, cu d-astea... N-au avut probleme cu mine. Absolut, de niciun fel!

- Un lucru pozitiv.
- Plus că am trăit și în disciplina sportului, adică pentru mine băutul, fumatul, astea erau niște chestii pe care nici nu le suportam, nici nu le suport acum. Bine, că am prietene care fac asta, asta e partea a doua, dar niciodată n-au avut tragere înspre chestia asta. Nici să ies foarte mult în oraș, eram mai mult eu cu sportul și atât.

„Mă simt foarte în siguranță în biserică! Cred că poți să-L găsești pe Dumnezeu oriunde”

- Ai avut idol sau urmăreai pe cineva în mod deosebit atunci când erai mică?
- Da, și nu s-au schimbat. Am rămas cu Novak Djokovic de mică până în prezent. Tot pe el îl urmăresc. De la fete îmi place Sabalenka. Când eram mică, eram cu Serena Williams până se retragă. Și cam ei trei.

- De Djokovic de ce îți place în mod deosebit?
- Îmi place foarte mult că e o fire autentică, vorbește foarte deschis. În primul rând, e un creștin adevărat, sunt și eu super credincioasă, pe partea asta mă regăsesc foarte mult. Este și spiritual pe lângă chestia asta.

- Da.
- Și nu prea sunt foarte multe cuvinte de spus, decât că e un campion, adică nimeni nu poate să-i schimbe titlul ăsta. E și o persoană incredibilă, ajută foarte multă lume, mai ales copiii, vrea să-i crească. Știu că investește în foarte mulți, asta știu sută la sută. Adică, nu știu, e mai mult decât un sportiv, este și o persoană incredibilă!

- Deci consideri că te asemeni cumva cu el, din anumite puncte de vedere?
- Bineînțeles, că sunt și eu inimoasă și așa. Am ajutat și eu de fiecare dată cât am putut și cum am putut, dar nu am exact fondurile să ajut cum ajută el. Dar da, pot să zic că mă asemăn pe chestia asta, că îmi pasă foarte mult. Și sunt o persoană care se descurcă super bine cu copiii. Adică eu m-aș vedea să fiu o antrenoare în viitor.

- Ai amintit de credință. Ce rol are religia în viața ta?
- În primul rând, nu aș folosi neapărat cuvântul ăsta. Este o mare diferență și e un subiect un pic mai sensibil între religie și spiritualitate. Respect biserica, îmi place să merg la biserică, mă simt foarte în siguranță în biserică. Am un preot senzațional la Iași, care este preotul meu de familie și îl respect enorm și îl iubesc.

- Dar...
- Mă duc la el, efectiv pentru împărtășanii, spovedanii, tot ce trebuie. Dar nu sunt aia care să meargă "Mamă, în fiecare duminică trebuie să fiu acolo!". Adică dacă se nimerește să fiu în Croația și să vreau să merg la biserică, intru și în aia catolică, n-am vreo problemă. Important este să fii tu cu Dumnezeu, iar eu cred că poți să-L găsești pe Dumnezeu oriunde. Așa văd eu chestia asta. Dacă ești conectată tu cu tine, ești conectată și la sursă automat.

+40 FOTO

- Ce rol crezi că are Dumnezeu în cariera ta? Înainte de meciuri, te închini sau ai un ritual în sensul acesta?
- Absolut, absolut. Viața mea de zi cu zi este un ritual, sinceră să fiu, pentru că nu am anumite momente când spun: "Mamă, pășesc acum pe teren și să stau să mă rog acum". Mereu gândurile mele sunt așezate, gândesc foarte clar. Dacă vreau să mă rog specific, bineînțeles că mă rog specific. Poate vreau sau simt nevoia să scriu în jurnal într-o zi sau... Diferă de la zi la zi, dar ideea rămâne aceeași. Nu știu, e chestia asta de a realiza că nu ești niciodată singur. Asta înseamnă, practic, să fii conectat cu Dumnezeu.

- Ai acest obicei să scrii în jurnal?
- Bineînțeles. Îmi analizez foarte mult și jocurile și fiecare meci în parte, adică nu e doar un jurnal pentru emoțiile mele și gândurile mele sau ce se petrece în viața mea, cât efectiv și jurnal strict pe tenis. Și de analiză e nevoie în acest sport, ca să poți să realizezi ce faci bine, ce faci rău.

„Sunt persoane care n-au vrut să reușesc. Era mai bine dacă nu jucam la Fed Cup!”

- La 11 ani ai venit în București, dar n-ai venit direct la Dinamo. Cum a fost parcursul tău?
- Am fost legitimată la Ploiești, pentru că în România trebuie să fii legitimată la un club, nu trebuie neapărat să fii acolo. Iar eu aveam o prietenă-antrenoare acolo care mi-era foarte dragă și am jucat pentru Ploiești. Apoi m-am mutat la fostul meu antrenor la Daimon Club și abia după aia a fost trecerea la Dinamo. Bine, eram atunci dinamovistă, în perioada aia, pentru că era antrenorul meu. El m-a crescut în partea asta de Dinamo, abia după aia s-a realizat transferul, cred că prin 2017 sau 2018.

- Și cum a fost pentru tine trecerea la Dinamo? Un club cu tradiție.
- Nu a fost niciun fel de presiune pentru că, așa cum am zis, sunt o persoană super deschisă, eu intram pe teren să-mi fac treaba. Oricum nu avea Dinamo o investiție sau ceva în mine să spun "Mamă, joc pentru Dinamo, reprezint Dinamo!". Aia o făceam eu extra că simțeam eu. Deci, practic, v-am zis, e obligatoriu să aparții unui club. Că te duci și cu inima într-acolo, a fost alegerea mea. Bine, cât a durat, a durat. Eu mi-am făcut treaba pentru ei, le-am câștigat aproape fiecare Națională care a fost pe echipe, nu e niciun regret acolo.

- Ai în palmares șase titluri la simplu și zece la dublu.
- Ceva pe acolo, nu le-am numărat niciodată, sincer.

- Cum e pentru tine? Ești mulțumită cu ce ai reușit până acum sau simți că puteai mai mult?
- Puteam mai mult, absolut! Numai că, așa cum se întâmplă la orice sportiv, aveam perioade în viață în care ori sunt oameni care ne pun piedică, ori ne punem noi singuri piedică. Adică sunt sigură că în unele meciuri puteam să fac mai mult și poate dacă le câștigam, după aia jucam din adrenalină și mai treceam încă un tur, două. Sau poate se puneau mai multe puncte și urcam mai mult în clasament. Dar încerc să mă împac cu ideea că am făcut ce am știut eu mai bine la vremea respectivă și că în fiecare zi trebuie să mă dezvolt și să învăț să fiu o persoană mai bună.

- Simți că ți-ai pus și tu piedică și că ai primit, cumva, piedici și din exterior?
- Bineînțeles, bineînțeles. Mi-am pus și eu piedică și am primit destule și din exterior.

- Ce înseamnă din exterior? La ce te referi?
- Persoane care n-au vrut să reușesc. Le și știu.

- Bănuiesc că nu vrei să intri în detalii...
- Nume nu are sens să dau, pentru că nu e treaba mea, eu i-am iertat. Ideea e simplă. La un moment dat, veștile astea circulă super repede, afli oricum. Adică nu e niciun secret, e perfect normal. Nu e ca și când am fost eu unica la care s-a întâmplat asta, dar pot să spun că a fost un pic mai dură treaba la mine decât la altele.

- Dar care crezi că ar fi motivul din spate?
- Dacă nu joci după bunul lor plac, probabil se întâmplă chestia asta, mă gândesc. Iar eu mereu am fost o persoană mai vocală. Și am ales să fiu mai prietenoasă, am ales să discut, să spun tot ce aveam în minte și probabil chestia asta a afectat anumiți oameni.

- Cea mai bună poziționare a ta la simplu a fost locul 304. În ultima perioadă ai căzut în clasament. Ce crezi că s-a întâmplat?
- Din 2022 am trecut printr-o perioadă mai trista a vieții mele din punct de vedere mental. Pur și simplu nu mai aveam încredere în mine. S-au întâmplat mai multe chestii după Fed Cup. Era o idee superbună dacă nu jucam deloc acolo și nu acceptam să mă duc. Eu am mai spus chestia asta de foarte multe ori. Regret acea decizie! Locul meu nu era acolo și nu pentru că nu meritam, ci pentru că nu mă regăseam în acel grup. Cred că de acolo am început să mă duc un pic în jos. De câteva săptămâni sunt mai bine și am urcat, încet, încet.

- Cum îți propui să revii la poziția aceea și chiar să ajungi și mai sus?
- Evident că vreau mai sus, da. În primul rând să nu mă mai gândesc la clasament. Ăsta e primul pas care mi se pare, din punct de vedere psihologic, superdeștept. Dacă nu te gândești la puncte, la presiunea de clasament și așa mai departe, poți să realizezi mult mai multe și pur și simplu să ai încredere doar în muncă. Că munca nu minte niciodată la finalul zilei.

„Am scris o carte despre viața mea, totul super răstălmăcit, alandala”

- La nivelul la care ești tu acum, se poate trăi din tenis?
- Nu. Scurt și la obiect, nu! Sută la sută, nu!

- Ce ar însemna să poți trăi din tenis? Cam unde ar trebui să te situezi?
- Top 150 la simplu, să fii sigură că prinzi calificările la fiecare Grand Slam. Cam acolo poți să fii realizată.

- Și cum se poate susține un jucător de tenis?
- Prin multe investiții, adică sponsorizările corecte ar fi, nu știu, vine cineva te ajută să îți cumpere măcar biletele de avion. Sau poate să îți plătească și biletele de avion, și cazarea acolo. Să îți dea rachete, haine, măcar să te scoată pe o anumită parte. Ai nevoie și de costumații, ai nevoie de bilete, ai nevoie să mănânci acolo, ai nevoie de hotel. Că nu toate turneele sunt cu ospitalitate și ospitalitatea vine dacă ești direct pe tabloul principal. Dacă joci calificări, trebuie să plătești tu. Și mai ales dacă ai nevoie și de antrenor, acolo deja se complică treaba pentru că totul e dublu după aia.

- Și trebuie să-i amintim și pe părinți aici...
- Săracii, care ei fac asta, da. Ei bagă mâna adânc în buzunare, din păcate. Iar eu îi ajut cu ce pot. Sunt uneori săptămâni în care ies și eu pe plus. Depinde, cum a fost acum în România, dacă găsești o cazare care e cât de cât OK și faci, nu știu, de la sferturi în sus, o semifinală, poți să reușești să plătești hotelul și să rămâi și cu ceva în buzunar.

- Mi-ai spus că ai fost îndrăgostită de tenis încă de la început, dar în parcursul tău te-ai gândit vreo secundă ce ai fi făcut dacă nu era tenisul?
- Da, eu am avut mereu tragere înspre limba și literatura română. Îmi plăcea să citesc, să scriu. Sigur mergeam pe partea aia de comunicare, relații publice, jurnalism, mă duceam înspre acolo. Dar nu în partea de presă, nu sunt fană. Respect oamenii care fac, ăia care sunt ca lumea, dar nu sunt fană. Dar pe partea de scris, sută la sută. Mă simt artistă, așa, la suflet.

- Te-ai fi gândit să scrii o carte?
- Sută la sută. Fac deja asta. Este gata, eu doar o traduc acum. Am scris-o în engleză.

+40 FOTO

- Despre ce este?
- E fix viața mea, totul super răstălmăcit, alandala, ca să nu priceapă nimeni exact ideea evenimentelor, să nu le pun cronologic. Ca să fie un pic mai greu să-ți dai seama. E vorba despre persoane, adică sunt scrisori sub formă de jurnal.

- Deci nu e o autobiografie?
- Într-un fel, mai vorbesc și cu mine. Acolo o să-și dea seama lumea când vorbesc cu mine sau când vorbesc cu cineva anume. Da, e interesant, nu știu, zic eu. Dar mai e de muncit la ea, mai durează.

- Cam când estimezi că o vom avea și noi în mână?
- Este foarte dificil de spus pentru că eu și joc în paralel și chestia asta necesită timp și, sinceră să fiu, nu m-am mai ocupat de două săptămâni de ea deja. Pot să spun că deja am pus totul pe tabletă și pe un stick vreo 100 și ceva de pagini. Mai e de adăugat.

„Nu înțeleg de ce toată lumea se aștepta la altceva?! 12-0 cu Swiatek...”

- Care este cea mai dificilă adversară pe care ai întâlnit-o până acum?
- Swiatek, logic. Cred că nu are sens să zic pe altcineva pentru că a fost și lider mondial. Am prins-o și când era lider mondial. Cu ea s-a simțit tenisul foarte aspru și rapid. Acolo a fost ceva super de simțit, pentru că meciul ăla, într-adevăr, a fost o lecție super bună. Să ai ocazia să joci cu numărul 1 mondial nu poate oricine. Și mi s-a părut chiar un moment fain.

- Este vorba despre meciul de la Fed Cup. Cu ce ai rămas după acel meci?
- În primul rând, am văzut ce se joacă acolo, sus, și îți deschide ochii la ce trebuie să lucrezi și tu. La mai multă forță explozivă la mișcarea în teren, la încrederea în sine, pentru că fiecare lovitura a ei era cu o încredere de două sute la sută. Concentrarea pe care o avea... Era super obsedată ca absolut fiecare lovitură să fie cât mai perfectă. Și să vezi o campioană așa de aproape mi se pare fascinant.

- A fost atunci și debutul tău la Fed Cup. Ai spus că uitându-te în urmă ai fi preferat să nu accepți convocarea. Din cauza rezultatului cu Swiatek sau au fost și alte lucruri?
- Nu, au fost alte lucruri. Rezultatul nu a avut nimic de a face. Rezultatul a fost perfect normal. Eu nu înțeleg de ce toată lumea se aștepta la altceva. Nu e ca și când am fost singura care a pierdut 12-0 la ea. Tocmai ce cu o săptămână înainte pierduse și Pliskova 12-0 cu ea. Miki Buzărnescu a luat doar un game. Adică ce mi-e un game, ce mi-e că e la zero?! Chiar n-am înțeles diferența! Pur și simplu m-am bucurat de experiența în sine. Că scorul câtuși de puțin nu m-a interesat. Oricum am intrat și am jucat cât am putut eu de bine.

- Și atunci ai atras atenția și prin discursul tău amuzant. Cei de la WTA au spus că ar trebui să ai un show stand-up comedy de Netflix. Cum ai primit tu acea reacție?
- A venit natural. Mie mi s-a zis oricum dinainte, am primit o informație că trebuia să fac lumea să râdă, așa că asta am făcut. Am ascultat, practic, iar de cei din afara țării chiar am fost apreciată, ceea ce a fost super drăguț.

- Și o să vedem la un moment dat un stand-up comedy show by Andreea Prisăcariu?
- Sincer, e greu de zis, dar, cine știe?, poate mă voi trezi să fac și chestia asta, nu știu. Trebuie să ai un număr superbine calculat.

- Ai spus că nu ți-a plăcut chiar așa mult experiența de acolo. Dar te-ai mai întoarce în anumite condiții?
- Habar n-am, că momentan nu văd să se schimbe ceva. Așa că răspunsul la momentul actual e nu.

- Ai niște motive bine conturare?
- Da, nu mi se pare profesionistă situația, pur și simplu. Eu am reprezentat România destul în toți anii ăia. Am adus numai locul 1, locul 2, la Europene, la Mondiale, locul 3. N-a mai făcut nimeni asta. Nu știu. Eu zic că m-am descurcat bine în toată perioada junioratului meu. Nu meritam ce s-a întâmplat atunci, dar dacă s-a întâmplat e super OK și asta. E de învățat.

Andreea Prisăcariu: „Nu există prietenie la tenis. Femeile sunt foarte rele! Ego, invidie, prostie”

- Care a fost adversara care te-a impresionat din punct de vedere uman?
- Bună întrebare! Timea Babos este o jucătoare foarte bună de dublu. E Top 50, dacă nu mă înșel, a fost Top 40 și la simplu. M-a surprins plăcut că a fost o persoană simplă care a fost dispusă să vorbească cu mine. Eu eram pe locul 500-600 și ceva și ea era 100 și ceva. Eu o vedeam ca fiind vedetă. Chiar mi-a împărtășit câteva sfaturi de viață și am apreciat-o enorm. Și, bineînțeles, Ons Jabeur. Am avut onoarea să o cunosc în Tunisia. Și ea m-a ajutat foarte mult.

- Cum?
- Am avut o comunicare super frumoasă în seara respectivă. Chiar o campioană în afara terenului! Acum mi-a părut rău să citesc că a luat o pauză de la tenis, sper să se reîntoarcă. Și chiar am vorbit cu ea pe mental health, adică ce aveam eu nevoie la momentul ăla când chiar jucam superprost, să aud de la ea, a făcut o mare diferență.

- Dar există prietenii între jucătoarele de tenis?
- E un răspuns... Nu știu, aș zice că nu, am spus de fiecare dată că nu, dar sunt mici excepții. Eu am întâlnit o excepție, am o prietenă în tenis de la care nu simt niciun strop de invidie, Arlinda Rushiti o cheamă. Tena Lukas, la fel, o croată, mi-e bună amică, dar în același timp e o limită acolo. Adică nu e genul ăla de prietenie "Bă, pun mâna pe telefon, o sun noaptea și îmi rezolvă orice". E genul ăla de "Ne înțelegem una pe alta, știm că sportul e greu, așa că hai să nu fim rele între noi". Pentru că femeile sunt foarte rele în acest sport și nu doar în acest sport, în general.

- De ce sunt femeile rele între ele?
- Ego, invidie, prostie! Cam astea trei sunt singurele chestii pe care aș putea să le văd.

- Din România, cu cine te înțelegi cel mai bine?
- Sunt amică și mă antrenez destul de des cu Irina Fetecău, e o persoană super sweet, drăguță, ne știm de foarte mult timp. Îmi place foarte mult și tatăl ei, e un scriitor desăvârșit. Nu s-a certat în viața ei cu nimeni, așa e Irina, și îmi place foarte mult să facă antrenamente cu ea, e foarte muncitoare și ne respectăm una pe cealaltă. Mai departe, nu suntem amice sau ceva, dar îmi place foarte mult la Sorana (n.r. Cîrstea), că mereu îmi răspunde la bună ziua, ceea ce foarte multe nu fac. Dar Sorana e mereu cu "Bună, pa, baftă!, Ce faci?". Sorana e top.

- Asta ține de politețe, până la urmă...
- Absolut, dar multe nu o au.

„E corupția în sine care dezamăgește! A fost ceva tragic ce s-a întâmplat”

- Apropo de Irina Fetecău, ea a fost suspendată pentru dopaj. Ce părere ai tu despre toată treaba asta cu dopingul? Există posibilitatea să te dopezi din greșeală?
- Absolut! Ce a fost la ea a fost ceva tragic ce s-a întâmplat! A luat ceva contaminat și cred cu desăvârșire că a fost așa, pentru că ea e o persoană foarte corectă, nu avea oricum de ce să facă așa ceva. A fost, săraca, chinuită și cu genunchiul atât de mult timp, abia își revenise.

- Da.
- Nu era nici pe un loc să zici că "mamă, imediat s-a pompat și a ajuns Top 100". Nu, era și ea undeva pe 600, își revenea încet, încet, abia dacă începea să joace și ea mai multe turnee și să se simtă din nou bine pe teren, fără dureri. Și să ți se întâmple asta mi se pare strigător la cer.

- Dar...
- Și să mai fii și tratat așa, când alții au greșit-o mult mai rău și nu s-a întâmplat nimic, prin simplul fapt că au niște nume și că sunt locul 1 mondial, că nici nu am de ce să dau nume pentru că se știe. Mi se pare, oricum, ceva rău de tot. E corupția în sine care dezamăgește!

- Adică nu putem să comparăm cu cazul Simonei Halep...
- Absolut, sunt două chestii total diferite, în opinia mea, da.

- Situația Simonei Halep cum ai văzut-o? Mai ales că au ținut-o atât timp prin procese...
- Faptul că au ținut-o atât de mult prin tribunale și așa mai departe a fost tot o mare dezamăgire. Cât despre alte chestii, nu știu.

- Ce părere ai despre Simona Halep ca sportivă?
- Sportivă foarte bună, un fost lider mondial, a bătut recorduri pentru România. Foarte muncitoare.

- Este o inspirație pentru tine, pentru tinerii jucători de tenis?
- Știți cum e? Prin simplul fapt că a fost cea mai bună de la noi, e mereu întrebarea dacă ea a fost o sursă de inspirație. Eu, personal, ca stil, am fost pe Sorana, că de-aia am și vorbit de ea. Nu mă regăsesc în stilul de joc al Simonei, așa că nu pot să spun că tenisul se pupă. De-aia îmi place mai mult Sorana. Ca stil de joc. Să nu se scoată din context!

- Și o urmărești în mod deosebit pe Sorana? Îi analizezi jocul, meciurile?
- Am avut perioada când am făcut și chestia asta cu ea. Îmi plăcea foarte mult că indiferent de scor, indiferent de ce se întâmplă, ea dădea în fiecare minge, pentru că ăsta e jocul, să dea în minge. Și e asumarea asta pe care o are meci de meci.

„Respect pentru galeria lui Dinamo! Pentru conducere să fie în sănătatea lor acolo”

- În vara anului trecut, ai făcut o schimbare majoră. Ai plecat de la Dinamo și ai ajuns la Steaua, cu o mică pauză în care ai fost la alt club.
- La Arc Pro, unde mi-erau antrenorii la vremea respectivă.

- Și cum a fost trecerea de la Dinamo la Steaua? Având în vedere faptul că tu ești dinamovistă, așa cum ai spus în nenumărate rânduri.
- Am fost! Sunt stelistă.

- Hai să le luăm pe rând! Cum a fost această schimbare?
- A fost o trecere grea și ușoară, pentru că eu am vrut să fac trecerea asta. Antrenoarea mea, într-adevăr, e la Steaua. Deci automat putea să urmeze chestia asta de la sine înțeles. Dar ea nu m-a forțat sau ceva de genul ăsta, chiar de la mine a venit schimbarea.

- De ce?
- Pentru că Steaua are anumite facilități care sunt super bune pentru mine ca jucătoare. Cum ar fi terenurile de tenis, sală, acces la sală când ai nevoie, bazin, refacere, fizio. Adică chestiile astea sunt acolo, iar la Dinamo nu se permitea așa ceva. Asta în primul rând, pentru că, bineînțeles, nu poți să ai o schimbare de inimă peste noapte.

- Corect.
- În același timp, s-au întâmplat și foarte multe lucruri la Dinamo în care nu o să intru, dar ideea e că nu era un spațiu safe pentru mine.

- Am spus că a fost o schimbare majoră pentru tine tocmai pentru că erai și membră DDB, mergeai la meciurile de fotbal ale lui Dinamo și erai înfocată.
- Oamenii care mă știu din galerie și pe care i-am și anunțat dinainte au înțeles perfect situația, mi-au și dat dreptate mulți dintre ei și cine trebuia să știe știa ce s-a întâmplat.

- OK.
- Eu am respect pentru galerie în continuare, am spus asta de nenumărate ori, niciodată nu o să se schimbe chestia aia, cunosc niște oameni incredibili. Dar treaba cu a-mi deschide inima și către Steaua a venit tot așa, treptat. Mi-am dorit foarte mult să câștig Naționalele pentru Steaua și am și făcut chestia asta, chiar am bătut-o și pe Dinamo. Era oricum fiecare pe fiecare, nici nu știu dacă au ajuns până în semifinale ei, dar ideea e că mi-am făcut treaba super bine din prima. Chiar am jucat cu o motivație incredibilă să-i bat și am făcut asta cu fetele mele. Am început cu dreptul și după aia am fost automat și la meciuri și mă atrage spiritul ăsta de echipă. Plus că-mi place și fotbalul și automat m-am dus să mă uit la meciuri la fotbal.

- A fost o satisfacție în plus atunci când ai învins Dinamo la Naționale?
- Bineînțeles, a fost chiar o motivație în plus. Eu mi-am câștigat meciul 12-0, adică în 35 de minute am ieșit de pe teren. Nici n-aveam cu cine să stau la discuții, pentru că nu au jucători. Pentru că așa pe listă, da, să ai vedete e foarte important. Dar dacă n-au venit să joace, au jucat cu niște fete despre care nu știe nimeni și pur și simplu ne-am făcut treaba super bine. Foarte bine pentru noi. Un titlu contează mereu.

- Și acum ai spus că mergi la meciurile Stelei. La Dinamo nu mai mergi deloc?
- Ar fi și culmea, unde să mă mai duc? Nu, dar nici nu-mi trebuie, e OK. Mă duc când pot, mă bucur de spectacol. Până la urmă, Steaua e lângă numele meu, adică reprezint Steaua, e totul super OK. Ce a fost a fost, respectul a rămas pentru galerie, repet. Pentru conducere, deja e altă poveste, să fie în sănătatea lor acolo!

+40 FOTO

- Dar cum ai luat atunci decizia de a te implica și financiar la Dinamo în perioada în care echipa de fotbal era într-o situație mai delicată?
- Tot pentru galerie, că erau oamenii super OK acolo. Pentru că, na, fotbaliștii și în perioada aia... Nu prea mai era respect așa pentru numele Dinamo în sine. Și mai mult era de galerie, pentru că îmi plăcea foarte mult că se implicau oamenii aceia și-și doreau foarte mult să fie prosperitate în club și așa mai departe și a venit de la mine chestia asta. A fost simplă povestea.

- Dragostea pentru Dinamo ți-a insuflat-o antrenorul tău. Cum a început totul?
- Când m-a dus pe stadion. A fost random, total. M-am dus pe stadion și de la 12 ani, ducându-mă pe stadion, am rămas așa.

- Și ai devenit fanatică, mergeai în galerie, ai fost foarte implicată.
- Cu PCH-ul în perioada aia, dar nu fanatică. La modul că urmăream. Nu m-am dus la fiecare meci. Că eu sunt cu treaba mea, plecam oricum foarte mult și așa mai departe. Dar tot așa, pentru spectacol. Era o atmosferă frumoasă.

- Și acum mai urmărești fotbalul din Liga 1?
- Da. De plăcere, așa.

- Ai un fotbalist preferat?
- Am avut. S-a retras acum. Mie îmi plăcea Cristi Săpunaru așa ca atitudine, era un luptător, un lider. Asta îmi plăcea.

- Și din străinătate urmărești o anumită echipă sau un anumit fotbalist?
- Da, mă uit la mai multe echipe. Îmi plac AC Milan, Manchester City, Real Madrid, Partizan Belgrad... Chiar îmi place să mă uit!

- Alte sporturi mai urmărești?
- La handbal îmi mai plăcea să mă uit, la orice meci, nu contează. Am mai fost la noi la polo. Uneori, dar foarte rar. La televizor nu mă uit că nu prea îmi dau seama de la televizor. Trebuie să fii live ca să vezi ca lumea la polo din cauza piscinei. Rugby, când au mai jucat "stejarii" m-am dus și m-am uitat pentru România.

Andreea Prisăcariu: „Să fii rebel nu înseamnă să ai tatuaje. Eu sunt o persoană foarte chill”

- Te deranjează că se scrie mai mult despre controverse decât despre Andreea Prisăcariu sportiva?
- Ei atâta pot. Se iau de ce pot. Și oricum și dacă aș câștiga un turneu, pe prima pagină cam tot poze în costum de baie apar. Și da, o să îmi scoateți ochii că, vezi, Doamne!, eu le-am postat. Da, eu le-am postat. Dar le-am postat când eram la mare, în vacanță. Nu le-am postat când țineam cupa și eram în costum de baie.

- Da, dar...
- Adică ce-i viața personală e viața personală și așa mai departe. Că nu sunt singura care a postat poze în costum de baie. Toate am postat. Și nu vorbesc doar de la noi din țară, cât în general. Sabalenka ce să mai zică? Sabalenka e peste tot, efectiv, pe fiecare rețea de socializare. Îmi place enorm de mult de ea. Bine, într-adevăr, e și numărul 1 mondial.

- Corect.
- Ajungi să spui replica aia că ea poate să facă ce vrea, că de-aia e locul 1 mondial. Dar de aici pleacă chestiile astea, că trebuie să fii cineva ca să poți să-ți permiți să ai o viață. Nu, pot să am o viață și că sunt locul 700 și că sunt 300! Pot să mi-o trăiesc, corect? Eu pe premisa asta am plecat.

- Te-ai ales și cu porecla "rebela tenisului românesc".
- Asta e o prostie. M-a văzut presa rebelă că am și eu tatuaje. Să fii rebel nu înseamnă să ai tatuaje. Eu sunt o persoană foarte chill. Cine mă cunoaște știe. Sunt cuminte. Da, într-adevăr, sunt o persoană plină de viață, îmi place să râd și așa mai departe, dar asta nu mă face rebelă. Adică asta a venit, pur și simplu, de la anumiți oameni care n-aveau ce face și au zis să îmi dea și mie o poreclă de asta, să sune mai interesant. Și e rebela în sus, rebela în jos. Pe mine mă cheamă Andreea Prisăcariu, nu rebela tenisului.

- Deci te-a deranjat?
- La început, da. Acum nu mă mai interesează.

- Tu cum te-ai descrie?
- Că sunt o jucătoare de tenis. Înainte de toate, sunt o persoană. Pentru că sunt mai mult decât o jucătoare de tenis. Dar mie îmi place să mă văd ca o jucătoare de tenis. Și da, este și fetița Andreea, că mai e și copilul interior care mai iese la suprafață în anumite momente, când mă simt siguranță și cu încredere. Pot să fiu și serioasă, pot să fiu și mai glumeață. Am mai multe personalități și cred că cu toții le avem, sinceră să fiu.

- Probabil că lumea te-a văzut rebelă tocmai pentru că ai ieșit cumva din tiparul unei jucătoare de tenis, pentru că ai fost mai vocală, ai fost mai glumeață, calități completate și de tatuaje.
- Știu foarte multe jucătoare care sunt glumețe în interviuri și totuși nu s-a ajuns la așa ceva. Jessica Pegula, efectiv, a avut foarte multe interviuri în care venea cu berea la interviu și a făcut val o zi maximum și după aia s-a uitat. Adică de-aia zic că unele chestii, mai ales la noi în țară, sunt super exagerate. Și după aia rămâi cu o etichetă, iar oamenii care nu te cunosc ajung să citească niște porcării care nu sunt adevărate.

+40 FOTO

- Și după aceea mă gândesc că primești și mesaje. Cum te-au afectat?
- Mesaj care nu sunt minunate... M-au afectat când eram mai mică. După aia m-am obișnuit cu ideea că am înțeles că nu pot să controlez ce fac alții, așa că în continuare merg pe premisă asta și mă focusez pe mesajele pozitive. Pentru că sunt și mesaje pozitive. Foarte multe din afară.

„Oameni care vor să facă bani ușor au impresia că noi suntem responsabile că sunt ei mizerabili”

- Ai lucrat tu cu tine mental să poți să treci peste critici?
- Absolut, absolut. Am lucrat foarte mult pe mental.

- Lucrai la un moment dat cu Andreea Hanca, soția lui Sergiu, de la Petrolul.
- De mult de tot. Acum am un mental coach, o altă doamnă, Cristina o cheamă, dar cu Andreea s-a terminat totul destul de rapid. Câteva luni și de mult. A fost o tentativă, iar ea nu e mental coach, e life coach, dacă nu mă înșel. Nu știu care e diferența, dar știu că asta scria în biografia ei.

- Cum te ajută un mental coach, de fapt?
- În primul rând, eu am avut un mental coach nu pe sport, ci pe viața personală. Pentru că am realizat că dacă sunt eu OK cu mine ca persoană în afară, sunt OK și pe teren. Și, practic, te ajută prin întrebările pe care ți le pune să-ți pui tu ordine în idei și în cap. E ca și când faci curat în dulap la haine. Știi exact unde e fiecare, unde își are locul și după aia ești OK și în siguranță, și calmă, și liniștită, și tot.

- Concret, ce înseamnă o pregătire în sensul acesta?
- Înseamnă jurnal. Să scrii foarte mult, să-ți pui ideile pe foaie ca să le vezi, să fii conștientă de ele. Înseamnă vizualizare, înseamnă citit multe cărți, înseamnă să fii tu cu tine. Să ai și tu timpul tău cu tine, să te deschizi la multe chestii la care înainte nu erai deschisă. Să te deschizi către oamenii apropiați, să știi să comunici mai bine. Practic, e shadow work, îi spun eu. Când stai tu cu demonii tăi și aveți o discuție și după aia ajungeți la un țel comun.

- Și referitor la acele mesaje "minunate", ți-a rămas unul în minte atât de negativ încât te-a dărâmat sau a rămas acolo cu tine?
- N-aș putea să folosesc cuvintele că suntem la TV. Dar asta primim cam toate, mai ales după meciuri pierdute. E ceva ce pariorii oricum fac.

- Ai spus la un moment dat că ai fost chiar și amenințată de către pariori.
- Absolut. Dar nu doar eu, toate!

- Cum a fost atunci să vezi primul mesaj de genul ăsta? Te-ai speriat?
- Nu, că știam că sunt doar vorbe, adică până la urmă ești în siguranță. Bineînțeles, ferească Dumnezeu să se întâmple ceva, să nu fie doar vorbe! Dar ideea e că e foarte multă frustrare la ei acolo, nici n-am cum să îi descriu. Oameni care vor să facă bani ușor și de aia aleg să facă ceea ce fac și au impresia că noi suntem responsabile pentru faptul că sunt ei mizerabili.

- Dar cum e? Ei te ceartă pe tine că ai pierdut un meci pe care ei au pariat că tu vei câștiga?
- Da, absolut. Sau "Îți rup picioarele, mâinile!" și așa mai departe.

- Asta a fost cea mai rea amenințare pe care ai primit-o?
- Nu. Altele. Nu pot fi spuse...

Andreea Prisăcariu: „Mamă, ăsta se sinucide aici și eu citesc mesajul ăsta! Am avut parte de bullying”

- Ai primit vreodată de la un necunoscut un mesaj deosebit, frumos, care te-a impresionat, te-a mirat și ți-a rămas la suflet?
- Da. A fost un copil în urma cu ceva timp. Un băiețel de 13 ani, la vremea aia, super depresiv din ce-am înțeles eu din mesajul ăla, și mi-a spus că prin interviurile mele l-am făcut să râdă. Că-i place atât de mult tenisul încât se apucă și el, că era foarte plinuț. Avea din ăla anonim, deci nu puteam să văd cum arată. Că-i foarte plinuț și se simțea foarte rău din cauza asta. Se lua toată lumea de el la școală și că își dorea să nu mai existe și eu aici mă speriasem.

- Corect...
- Mă gândeam: "Mamă, ăsta se sinucide aici și eu citesc mesajul ăsta!". Și mi-a zis că sunt motivul pentru care el merge mai departe. Am mai vorbit cu el câteva săptămâni, i-am zis chestii pozitive zi de zi și după aia am văzut că și-a postat prima poză la momentul respectiv. Dăduse și câteva kilograme jos că a început să mănânce mai corect și deja eram în extaz total, eram ceva gen: "Mamă, incredibil, ce drăguț! Așa ceva eu n-am văzut".

- Ai fost și tu ca un mental coach pentru acel băiețel.
- Într-un fel, da, și am făcut-o cu plăcere, adică la vârsta aia să te simți așa singur și să ajungi să scrii practic unei persoane necunoscute... La fel de bine puteam să nu-i răspund sau să nu văd mesajul. Și s-a nimerit să-l văd. Și mă bucur foarte mult că am făcut-o.

- Tu ai avut parte de bullying la școală?
- Am avut, da, că plecam prea mult. Jucam foarte multe turnee și automat colegii au făcut un grup anti Prisăcariu. Nu mai știu în ce clasă eram, a cincea, a șasea și a fost nevoie de doamna dirigintă să intervină. Pentru că nu voiau să-mi dea temele, nu voiau să-mi dea lecțiile, să le transcriu, nimic, absolut nimic, de la nimeni din clasă! Prin simplul fapt că aveau impresia că eu, de fapt, mint, că mă duc în vacanțe, nu mă duc să joc. Deci s-a întâmplat și asta. Altfel de bullying n-am avut.

- Și, mental, ai trecut peste asta pentru că s-a implicat doamna dirigintă și a rezolvat problema sau...?
- Nu s-a rezolvat problema, am schimbat școala. Și după aia m-am dus la liceu sportiv și, acolo, bineînțeles că nu a mai fost nicio problemă, pentru că toți eram cu treburi și nu mai erau probleme de genul ăsta. Eu am terminat "Racoviță".

- Pui la suflet mesajele negative, bullyingul?
- Înainte. Toate înainte. Acum, bineînțeles că-ți mai rămân în minte sau poate te șochează pe moment, dar după aia treci altfel prin chestia asta, pentru că realizezi că atâta pot ei. Și când atât poate un om, treci peste. Și ierți și uiți. Sau dacă nu uiți, ierți și e tot aia.

- Mai și plângi, Andreea?
- Mai plâng când e nevoie, da.

- Când e nevoie?
- Uneori ții prea mult, știi? Și după aia trebuie să dai afară. Că eu așa mai fac uneori, n-apuc să plâng pur și simplu. Că dintr-un turneu în altul plec, zbor, imediat. Adică nici să jelesc un meci pierdut nu am timp. Și, probabil, când mă prind așa, da, mă mai ia și pe mine.

+40 FOTO

- Și care ar fi motivele pentru care plângi?
- Mai întâi mă enervez și după aia plâng. Plâng de nervi. La modul propriu, da!

- Am înțeles.
- Cam astea sunt motivele. Dacă știu că puteam să fac ceva mai bine, dacă știu că "mamă, de ce n-am făcut să apăs accelerația mai bine acolo, sau pe dreapta aia, sau pe antrenamentul ăla..." și așa mai departe. În mare parte cam de la tenis vin motivele mele să plâng. Și, da, am mai plâns când am mai pierdut pe cineva drag, bineînțeles, ca orice om, că trecem prin asta. E deja ciclul vieții și încep să înțeleg chestia asta. Dar, în mare parte, eu tot vreau, așa, să apar superdură. Adică să-mi țin totul în mine. Ceea ce nu zic că-i sănătos, dar când sunt singură, mă descarc.

- Deci ai și o latură sensibilă.
- Am, am, da!

„Nu sunt o feministă de-aia nebună! M-am lovit de misoginism în toate formele posibile”

- În ultima perioadă, te-ai lovit de misoginism?
- Absolut.

- Sub ce formă?
- Toate formele posibile. Nici nu știu să vă dau un exemplu efectiv. Sunt mici chestii care se pot întâmpla zi de zi și să simți dublul standard că ești femeie. Dar să ne înțelegem: nu sunt o feministă de-aia nebună! Mie îmi place ca bărbatul să fie bărbat și femeia, femeie. Și când zic asta mă refer la modul că bărbatul trebuie să fie masculin și să țină toată situația la un loc și să ai și tu partea aia de vulnerabilitate, să te lași să fii sensibilă, și așa mai departe.

- OK.
- Eu nu intru în partea asta, dar strict pe sport, dacă e să vorbim, da, suntem foarte mult comparate cu băieții. Că la noi n-ar fi atât de frumos tenisul, că nu jucăm atât de mult. Că și la Grand Slam-uri noi jucăm două din trei, ei joacă trei din cinci, adică sunt mai multe chestii. Și da, înțeleg că ei duc mai mult.

- E normal.
- Fizic sunt clădiți altfel, ceea ce e normal. Dar asta nu face tenisul feminin mai plictisitor. Și noi avem secretele noastre în sport, și noi avem munca noastră, și noi stăm o grămadă pe teren! Adică nu e cine muncește mai mult. Eu nu înțeleg de ce ar trebui să fie o competiție în chestia asta.

- Ai da toată faima creată din controverse pe un trofeu la o competiție majoră?
- Da, clar!. Clar aș face schimbul ăsta! Nici n-aș sta să mă gândesc de două ori.

- Deci pentru tine să fii în centrul atenției nu contează?
- Eu nu joc tenis pentru faimă în primul rând. Joc pentru că îmi place, la mine a rămas plăcerea în picioare și îmi place să mă simt bine pe teren și îmi place mai ales sezonul de zgură. Îmi place să fie cald afară, îmi place să simt că mor de la căldură, că joc, că mă chinui.

- Perfect.
- Adică e senzația aia de "mamă, sunt fiartă, dar eu continui să muncesc în treaba mea acolo!". Pentru asta eu joc. Și adrenalina aia și cum îți simți inima când e un 6-6 în tiebreak. Eu pentru asta joc. Nici măcar banii. Banii vin dacă joci bine, vin oricum, automat. Nu-i problemă.

+40 FOTO

- Aici ai dreptate.
- Dar faima, până la urmă, la ce-ți trebuie? A, ai putea, dacă ai fi deștept, să folosești faima într-un mod inteligent. Da, se poate, cum face Djoko. Da, poate să ajute mai multă lume, poate să deschidă capul mai multor persoane, poate să influențeze. Da, la asta pot să înțeleg rolul de faimă. Dar la altceva? Să vină, să mi se facă mie poze sau să pozez nu știu ce sau așa, nu prea văd sensul. Bineînțeles, trebuie făcut și ăla la un moment dat, că doar și el pozează, trebuie să faci publicitate și așa mai departe. Dar să nu fie ăla lucrul principal.

- Și tu ai pozat în tricoul lui Dinamo și nu te-a "iertat" lumea. Și ai pozat destul de sexy.
- Da, dar demult de tot. Acum sunt pozată în tricoul Stelei.

- Ai ținut socoteala tatuajelor? Știi câte ai?
- 39.

- Și ai un top sau ai unul care este preferatul tău?
- Nu, pentru că toate au un sens pentru mine. Înseamnă foarte mult, toate sunt făcute cu cap și le-am făcut pentru sufletul meu. Deci de aia nu ar fi corect să zic că am unul favorit.

- Dar primul când a fost făcut?
- La 17 ani.

- Și părinții tăi ce au spus?
- Au venit cu mine și m-au ținut de mânuță.

- Atât de deschiși au fost?
- Absolut! Eu cu tata avem același tatuaj.

- Și mama ta nu este geloasă?
- Nu, că nu vrea ea cu ace, cu de-asta, nu-i place, îi e frică.

- Părinții tăi cum văd toată publicitatea asta de care ai parte?
- Au suferit și ei împreună cu mine. Pentru că ce simte copilul automat părinții am înțeles că simt chiar înzecit. Așa că au suferit și ei cu mine. Am trecut prin foarte multe împreună, am învățat împreună și sunt în continuare stâlpul meu.

- Ai acordat numeroase interviuri de-a lungul timpului. Ce nu ai fost niciodată întrebată și ți-ai fi dorit?
- Ce mă face cea mai fericită.

- Andreea, ce te face cea mai fericită?
- Să fac un copil fericit.

- Cum s-a întâmplat cu acel băiețel despre care ne-ai povestit.
- Da. Și nu neapărat, și prin tenis. Eu mereu la fiecare turneu fac Kids Day, mă ofer singură. Mă duc la directorul de turneu și îi zic că vreau să fac Kids Day cu copiii de mingi. Și mă duc și stau și joc cu ei.

- Și ce înseamnă pentru tine?
- Îmi place foarte mult să-i vad că se bucură de chestia asta, pentru că și mie mi-ar fi plăcut la vârsta lor să am să am oportunitatea asta. Și mi se pare drăguț.

„Trei femei care mă inspiră? Maria Tănase, Serena Williams, Romy Schneider”

- Recent, ți-ai asumat relația cu fotbalistul Adrian Ilie. Nu ți-a fost teamă de un nou val de mesaje, de critici?
- Nu, pentru că ne-am asumat amândoi, ne înțelegem unul pe altul, am intrat în asta împreună și suntem foarte relaxați.

- Bănuiesc că v-ați cunoscut la Steaua.
- Demult. Noi ne știm de mult deja.

- Ce înseamnă să fii iubită de fotbalist?
- Pentru mine nu s-a schimbat personalitatea sau ceva de genul ăsta, pentru că și el urmărește tenis acum și învață pentru mine ce înseamnă tenisul, ceea ce e normal. Și, la fel, și eu mă interesez de fotbalul lui, pentru că îmi și place. Și am fost la meciuri la el și se simte frumos să fii acolo. Să-l privești, să-ți dorești să fie cea mai bună versiune a lui, mi se pare frumos. Mai ales că suntem doi sportivi, deja ne înțelegem reciproc. E superimportantă chestia asta, că avem program încărcat amândoi.

- Te-ai gândit ce vei face după retragere?
- Mai am de jucat lejer 5, 6, 7, 8 ani, cât mă țin balamalele, dar sută la sută aș vrea să rămân pe antrenorat după aia și să combin cu scrisul.

- În final, Andreea, spune-ne, te rog, trei femei care te-au inspirat în viață și în carieră!
- Maria Tănase, Serena Williams, Romy Schneider.