Articol de Marian Ursescu - Publicat luni, 05 noiembrie 2018 15:15
Constantin Pilică Popescu, tehnicianul care a adus trei titluri mondiale, a fost înmormântat ieri. E omul care a făcut și a scris Istoria Handbalului Românesc.
Când Dragoș Cojocaru, comentatorul TVR, mi-a dat vestea morții lui Constantin Pilică Popescu, una neconfirmată încă la acea oră, inima mi s-a strâns parcă și un val de căldură m-a cuprins în tot corpul. Nea Pilică? Împlinise 90 de ani pe 3 septembrie și cumva te așteptai ca sfârșitul să fie aproape, dar părerea de rău rămâne la fel de mare.
Nu am cunoscut un om care să trăiască atât de intens pentru acest sport. Tras pe linie moartă de federație, de Rapid, echipa la care antrenase ultima oară, nea Pilică a continuat să respire handbal. S-a retras între hârtiile lui, muncind pentru a strânge documente, mărturii, statistici. Omul care a făcut istoria handbalului feminin românesc, câștigând trei titluri mondiale în anii 60-70, a scris-o apoi, mulți ani mai târziu. A lăsat o moștenire inestimabilă generațiilor viitoare, generații care nu le-au văzut jucând pe Victorița Dumitrescu, pe Irina Nagy Climovski, pe Ana Botan-Stark și pe toate celelalte campioane mondiale din 1962, prima ediție a Mondialului de handbal în 7!
Câte telefoane nu primeam de la nea Pilică, în încercarea sa de a reconstitui un meci vechi, o listă cu marcatori, un turneu final. "Cine e Popa? Dar cine e Florianu? Dacă fetele astea se mărită, puneți-le un timp și numele de fată, ca să știe lumea cine sunt!", mi-a spus nea Pilică. Și avea dreptate!
Suna de multe ori și-l auzeam spunând "am uitat ce mai doream să te întreb!". Începutul de Alzheimer își făcea simțit efectul. Niciodată nea Pilică nu a uitat însă echipele pe care le-a antrenat și numele fetelor pe care le-a iubit atât de mult. Îți spunea componența pe nerăsuflate, pe posturi. Boala asta nesuferită îi luase amintirile de ieri și de azi, nu și pe cele din începuturile sale. Finalele din 1956, din 60, din 62, erau în continuare acolo, fază cu fază, secundă cu secundă.
Se spune că era zgârcit în viața de zi cu zi. Nu a fost însă niciodată zgârcit cu handbalul. I-a oferit 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an, până în ceasul morții. Se visa în continuare antrenor, conducând și pregătind cele mai bune jucătoare din lume. Istoria a început cu nea Pilică, sperăm să nu se și termine odată cu el.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
