)
Articol de Alin Buzărin - Publicat luni, 14 iulie 2025 15:47 / Actualizat luni, 14 iulie 2025 16:25
Organizatoric, finala Campionatului Mondial al Cluburilor a însemnat apoteoza burlescului întregii competiții. Fotbalistic, ne-a dovedit că PSG încă nu e atât de mare pe cât se crede.
Un președinte de stat bucurându-se pe podiumul învingătorilor alături de o echipă de fotbal dintr-o altă țară nu oferă nicidecum o imagine a sfintei și izbăvitoarei globalizări și nici a Planetei fără frontiere, ci pictează un kitsch.
Nu, Donald Trump n-avea ce să caute acolo, printre învingători, chiar dacă se declară mare fan Chelsea! Aducea trofeul, împreună cu jumătatea sa fizică și spirituală, Gianni Infantino, apoi se retrăgea, lăsându-i pe campioni să sărbătorească.
Confiscarea prim-planului
Văzând întâmplările după-amiezii de pe Coasta de Est te întrebi dacă nu cumva primele două goluri ale zdrobitorului Chelsea - PSG 3-0 le-a marcat Palmer sau dacă în tricoul albastru cu numărul 10 nu se insinuase trupul locatarului de la Casa Albă?
În fond, amândoi sunt blonzi, înalți și, firește, geniali. Am asistat la o confiscare feudală a prim-planului, un moment demn de Kim Ir Sen, Ceaușescu, Hitler (Olimpiada din 1936), Stalin și Mobutu (meciul pentru centură de la Kinshasa, 1974, între Cassius Clay și Foreman) la un loc.
Poate că Mao Zedong ar fi avut rețineri în a țopăi împreună cu învingătorii, dacă ideea de Mondialul Cluburilor ar fi apărut cu vreo șase decenii mai devreme, iar finala s-ar fi disputat la Peking.
Americănisme
Plus Coldplay și alți „cântăcioși” (e termenul lui Răzvan Boanchiș, necesită citare) care la pauza meciului s-au produs undeva la cucurigul arenei. Fotbalul acesta, soccerul, cum îi spun americanii, are alte obiceiuri. Nu e ca football-ul americanilor.
Dacă, de exemplu, vine Taylor Swift la meci, ea șade cuminte în tribună, își soarbe din ochii gingași quarterback-ul cu care împarte plapuma conjugală, nu dă buzna la microfon la pauză.
Acest americănism al pauzei se suprapune peste altele, furtuni, căldură, ore imposibile, și ne pune serios pe gânduri dacă până la World Cup-ul de peste un an atotputernicul Uncle Sam va fi în stare să repare toate aceste iritante neajunsuri.
PSG, imaginea pe negativ
Când Big Donald confiscă brutal evenimentul, fotbalul coboară în plan secund. Chiar și din acel ungher semiobscur în care a fost pedepsit meciul în sine să se retragă, se naște întrebarea dacă PSG e chiar echipa aceea mare, imensă, grandioasă, extraterestră care începuserăm să credem că este?
După 5-0 cu Inter, 4-0 cu Miami, 4-0 cu Atletico și 4-0 cu Real, acest 0-3 pedepsește întronizarea prematură a parizienilor în jilțul de onoare al fotbalului planetar.
Înainte de meci, Chelsea nu părea să aibă vreo șansă, singura dilemă era dacă atunci când va fi măturată de taifunul de pe Parc des Princes, resturile vor fi așezate sau nu pe făraș.
Cum azi e 14 Iulie, se credea că parada de pe Champs-Elysees va fi și despre PSG, lipsea doar ștampila finală de pe certificatul de cea mai mare echipă a lumii.
Condițiile obligatorii ale măreției
Dar iată că fotbalul, indiferent dacă e prezidat sau nu de Trump, are vocația pedepsirii infatuării. PSG e o echipă extraordinară, dar încă nu are acea măreție a supercampionilor.
Care, chiar și atunci când pierd, nu-și trag adversarii de păr (Neves a fost norocos că l-a întâlnit pe Cucurella, a avut de ce să-l apuce!) și nici nu se îmbrâncesc ca derbedeii, în frunte cu antrenorul. Toate acestea indică lipsa măreției parizienilor, dincolo de scor.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
