Articol de Andrei Crăiţoiu, Ovidiu Ioanițoaia - Publicat duminica, 12 aprilie 2026, 11:48 / Actualizat duminica, 12 aprilie 2026 11:48
Istoricul și profesorul universitar Adrian Cioroianu (59 de ani) a fost invitatul lui Ovidiu Ioanițoaia la emisiunea „Prietenii lui Ovidiu”, în care sportul s-a împletit cu istoria. Fostul ministru de externe a rememorat anii de glorie ai Universității Craiova, a analizat declinul sporturilor de echipă în România și a oferit o perspectivă inedită asupra marilor personaje din arena sportivă.
Dincolo de cifre și recorduri, Cioroianu analizează transformările sociale reflectate în sport: de la maidanele pline de copii ale anilor '70, la „înțepenirea” administrativă a prezentului.
Reflecțiile sale despre marii campioni, priviți ca veritabile personaje istorice, și despre datoria statului de a cultiva talentul individual subliniază o concluzie clară: sportul autentic rămâne o formă de educație și memorie colectivă, într-o lume tot mai dominată de business.
- Invitatul emisiunii din această săptămână este profesorul universitar Adrian Cioroianu.
- Domnule Ioanițoaia, pentru mine e o plăcere și un privilegiu să fiu în fața dumneavoastră.
- Ați scris și ați colaborat cu Gazeta Sporturilor.
- M-am simțit extrem de bine și cred că au fost unii dintre cei mai frumoși ani. Semnam alături de dumneavoastră, de doamna Maria Andrieș, de atâția alții... și de prietenul meu craiovean, Alin Buzărin.
- Ați fost colegi de liceu, am înțeles.
- Nu mai știu. Un băiat excelent și îl salut. Echipa dumneavoastră mereu a fost foarte bună și erați dumneavoastră. Trebuie să vă spun ceva. Acum am venit cu un taxi, pe circulația asta nebună, că la noi, indiferent cât e prețul litrului de benzină, străzile sunt pline.
- Da, sigur.
- Și taximetristul: „Dar ce căutați acolo? Ce adresă e asta?”. Zic: „Domne, merg la o întâlnire cu Ovidiu Ioanițoaia, dacă vă spune ceva”. „Ooo, cum să nu-mi spună! Ooo, salutați-l din partea mea!”. Deci aveți motive de a vi se mulțumi, cum o fac eu acum că ne invitați.
„Am făcut volei la Voința Craiova, cred că de prin clasa a șasea. Nu eram înalt”
- Cum v-a venit ideea atunci să scrieți despre sport?
- Scriam despre sport, dar era un soi de amestec de sport și istorie, de amintiri sau de, eu știu, evenimente. Vreau să mă credeți că, pentru cine iubește istoria, există și această dimensiune de istorie a sportului care este incredibil de vastă, de complexă, de plină de fapte pilduitoare. Din punctul ăsta de vedere, un istoric vânează imediat. Uite, să vă dau un exemplu: Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936. Au fost un eveniment sportiv...
- Da, da, sub patronajul lui Hitler.
- Când Hitler vede cum un alergător negru câștigă... Pentru noi e un eveniment istoric.
- Pe vremea aia apărea ziarul tipărit.
- Și asta îmi dădea și mie plăcerea de a face câte o coloană săptămânală și eram extrem de onorat când se făcea pe prima pagină o trimitere la articolul meu.
- Sport ați practicat vreodată?
- Am făcut volei la Voința Craiova, cred că de prin clasa a șasea. Nu eram înalt. Acuma, cei care se întâlnesc cu mine și nu m-au văzut decât la televizor sunt puțin surprinși: „A, dar ce sunteți mai înalt decât păreți la televizor!”.
- Cât aveți?
- Am 1,90 m. Iar în liceu, baschet.
- Deci sporturi de înălțime.
- Și fotbal pe stradă. Eu fac parte din generația de copii care jucau fotbal pe stradă sau în curtea școlii, nu vă mai spun. Și unele dintre cele mai frumoase amintiri ale mele sunt legate de activitățile astea sportive din copilărie pe care nu le-am mai văzut replicate la generația băiatului meu. Are 27 de ani, dar n-a mai apucat să joace fotbal pe stradă din diverse motive. În primul rând că nu mai erau copii, în al doilea rând că străzile sunt pline de mașini.
- Mai erau maidane pe vremea noastră, acum s-au...
- Mai erau maidane, mai erau terenuri, dar era terenul școlii, care astăzi nu știu... Umblu prin România prin diverse orașe și terenul școlii e închis sâmbăta și duminica. Întrebați-mă de ce, că n-am explicații.
- Să nu se strice, să nu se deterioreze.
- Probabil. Sau să nu se rănească copiii, habar n-am. Adică noi am devenit hiperatenți la siguranța copiilor noștri până într-acolo încât le interzicem orice formă de risc. Păi terenul școlii era în cartier de blocuri; marea majoritate a școlilor din România în anii '70, când făceam eu școală, erau în cartier de blocuri. Unde să se joace copiii sâmbăta și duminica dacă nu pe terenul școlii?
„Am fost la blestematul ăla de meci. Tata a obținut un singur bilet și mi l-a dat mie”
- Sunteți născut, dacă nu greșesc eu, în '67.
- La Craiova, în '67.
- Aveați 15 ani când Universitatea Craiova era în anii de glorie.
- M-a prins în liceu, m-a prins în liceu Craiova Maxima.
- Vă duceați la meciuri?
- Vai de capul meu! Dar n-am ratat niciunul! Adică cum să nu? Ba încă am fost și la blestematul ăla de meci cu Benfica. Ca să vă puteți imagina, taică-meu, despre care vorbesc la trecut, dar atunci n-a putut obține de la sindicat decât un singur bilet și mi l-a dat mie. Era vorba să mergem amândoi, dar cererea a fost atât de mare încât n-a putut obține decât un bilet și taică-meu mi l-a dat mie. M-am dus la 15 ani la meciul cu Benfica, cu suferința de rigoare. Dar a fost frumos. A fost frumos...
- Atunci a fost ceva de necrezut. Nu numai jumătate din Craiova și jumătate din județ era afară, dar și un sfert din țară. Erau mai mulți oameni afară, în afara stadionului.
- În fața poștei din Craiova, în ziua meciului cu Bordeaux cred, dar ăla a fost cu final fericit. E un bulevard care trece pe lângă poștă și merge spre stadion. Și un om parcase o Dacie acolo, o Dacie vopsită în alb-albastru. Mă mir că n-o oprise miliția de atunci. Dacia era vopsită cu fâșii alb-albastre și întreba: „Dar unde e stadionul?”, că vedea lumea mergând.
- Așa.
- „Păi nu vedeți coloana asta? Hai cu noi!”. Era număr de Maramureș. Deci vă dați seama? Omul ăla venise cu mașina vopsită alb-albastru să meargă la meci. A fost un fenomen care astăzi, dacă îl povestești, dă semnul unei imense... O epocă atât de romantică în sensul ei. Ei erau profesioniști într-un fel, dar pe de altă parte erau băieții noștri din cartier. Păi dacă după meciul cel dinainte de Benfica, nu mai știu dacă după Bordeaux sau...
- Kaiserslautern.
- După Fiorentina a fost primul, mi-l aduc aminte, era toamnă, am venit bucuros acasă, dăduse Balaci gol, frumos. Și în fine, dar după Kaiserslautern ne-am dus acasă la Costică Ștefănescu. Cohorte de oameni! Costică Ștefănescu locuia cu soția și țin minte că a scos pe geam copilul, care era mic. Băiat, fată, nu mai rețin, dar nu asta contează. Și el stătea în centrul Craiovei, vizavi de magazinul Mercur; în fine, sub el era o librărie, unde stătea Costică Ștefănescu. Și noi la geam acolo: „Costică Ștefănescu! Hai Craiova!”. Și a ieșit el și ne-a spus să vedem acuma cu cine vom cădea, că toți adversarii sunt puternici, dar că el ar prefera într-un fel să cădem cu Benfica, sunt latini, sunt de-ai noștri. Și uite că a avut gură aurită Costică Ștefănescu, Dumnezeu să-l odihnească.
- Care era jucătorul dumneavoastră preferat din Craiova Maxima?
- Balaci era enorm de talentat și, pe de altă parte, avea latura lui imprevizibilă. Mi-a plăcut Ștefănescu, fără îndoială, era un om de un calm extraordinar. Cămătaru cu forța lui și cu bărbăția lui. Silviu Lung. Probabil că cel mai simpatizat așa în mediul meu atunci cred că era Sorin Cârțu. Nu știu din ce motiv, dar el rămâne și acuma un om cu care mă mai întâlnesc în Craiova. Apropo, mă mai întâlnesc cu ei, vă dați seama ce plăcere îmi face. M-am întâlnit și cu Gheorghiță Geolgău într-o cofetărie acum vreo doi ani.
- Poate în cofetăria lui Cârțu.
- Nu, nu, în altă cofetărie. Cu Cârțu m-am întâlnit acum câteva săptămâni la Craiova, în cofetăria lui, dar cu Gheorghiță Geolgău în altă cofetărie. Deci vedeți că le plac cofetăriile jucătorilor.
- Mai mergeți pe la Craiova?
- Merg, că e mama mea. Trăiește mama, e la Craiova și merg relativ des.
- Dar n-ați rămas prieten cu niciunul sau apropiat?
- Eu eram un puștan, ei erau vedetele orașului. N-am fost niciodată apropiat sau prieten, n-am fost în mediul lor, dar în fine, cum mai apar la emisiuni, pot să spun că mă cunosc într-un fel și ei. Dar eu mă raportez la ei ca la niște vedete ale copilăriei mele și i-am tratat mereu ca pe niște vedete.
Sorin Cârțu și Aurică Beldeanu l-au adus acasă pe vărul său mic al lui Cioroianu
- Corect.
- Ca să nu vă spun că, domne, erau... nu că erau orașele mici, era lipsa noastră de povești, n-aveam presă care să vorbească despre așa ceva. Dar hai să vă spun, două minute vă spun o poveste care e ilustrativă pentru acei ani.
- Vă rog.
- Imaginați-vă un verișor de-al meu. Eu locuiam într-o curte mare la Craiova, cu familia surorii mamei mele, deci eram 10 persoane într-o curte. Vărul meu se duce pe lângă stadionul Central din Craiova. Era o pistă de alergări, un platou de ăsta asfaltat, și jucându-se acolo îl lovește un motociclist. Băieții care voiau să-și ia carnet de motocicliști făceau pe acolo curse, antrenamente. Băiatul ăla nepriceput îl lovește pe vărul meu, care avea probabil vreo patru, cinci, șase ani. Cine credeți că l-a adus acasă pe vărul meu?
N-a pățit nimic, din fericire, dar l-au adus că era puțin contuzionat așa pe față. Sorin Cârțu cu Beldeanu. Ne-am trezit cu ei la poartă, s-a trezit bunică-mea la poartă cu Sorin Cârțu și cu Beldeanu. „Mamaie, mamaie, hai nu-ți fă probleme, las' că e în regulă, dar uite, l-am adus noi”. Că ei erau la antrenament la Central și or fi ieșit și au văzut băiatul ăsta plângând, ăla fâstâcindu-se că-l lovise puțin cu motocicleta. Să te aducă acasă Cârțu...
Adrian Cioroianu, istoric
- Păi erau vedetele orașului.
- Erau vedetele orașului, dar vreau să vă spun că și ei erau băieții noștri, erau băieții noștri din cartier, erau craioveni. Altă epocă! Astăzi nu zic că e nici mai bine, nici mai rău, lucrurile se schimbă.
- Acum mai mergeți pe la meciuri?
- Merg, cum să nu? Bineînțeles că merg. În principiu mă duc și la Craiova de câte ori pot. Am mai fost și la meciuri ale naționalei. Nu mai am așa o pasiune în a merge la toate meciurile. An de an mi-am promis că o să cumpăr abonament la Craiova, mai mult așa dintr-un atașament, o formă de loialitate. Pe de altă parte, știu că n-aș putea să mă duc. Îmi iau abonament doar ca să-mi revăd unii prieteni, dar n-aș putea merge la toate meciurile. Și, ca să fiu foarte deschis, nici nu mai urmăresc cu o asemenea pasiune.
- Luați campionatul anul ăsta?
- Eu cred că-l luăm. Cred că ar fi și meritat. Sigur că sunt mai multe echipe care se bat, dar cred că ar fi meritat și cred că ar fi... slavă Domnului, a trecut ceva timp. Dar asta spun și britanicii, știți că englezii spun: „Domne, păi n-am mai luat Campionatul Mondial de fotbal de nu știu când”. E, uite că nu e obligatoriu dacă ai avut o tradiție în spate. Craiova eu cred că ar merita acuma și sper să nu rateze și le țin pumnii la orice meci.
- Din păcate, la Campionatul Mondial, că tot ați vorbit, nu mai ajungem nici de data asta.
- Din păcate n-ajungem. Noi trebuie să privim pădurea în ansamblu și nu copacii. Noi am căzut foarte mult la sporturi de echipă. După anii '90, încet-încet, încet-încet, încet-încet... Am rămas cu valori individuale, fără îndoială, am rămas cu sportivi buni pe sporturi individuale. Singurul domeniu pe care eu îl mai urmăresc cu plăcere, e drept că am și niște prieteni care sunt foști canotori, sunt rezultatele bune din canotaj.
- Așa este.
- Dar care, în opinia mea, au directă legătură cu ce face doamna Lipă pe acolo, că se pare că îi ține cu o mână mai de fier așa. Dar în rest, la sporturi de echipă? Mai modest. Gândiți-vă că în toată tinerețea și copilăria mea, de la rugby la handbal, nu mai vorbesc de handbal, eram super tari. Pe urmă am prins și echipa națională din perioada Craiovei, a venit Steaua ulterior, aveam o națională redutabilă până în anii '90.
- Tocmai ne-am făcut de râs la handbal, Turcia ne-a bătut.
- Din păcate a fost o cădere dramatică. La rugby mai încercăm cu rezultate... Dar nu mai strălucim la sporturi de echipă din cauza faptului că nici n-am investit în ele. Dar talentele ne fac să supraviețuim la gen Halep, gen jucători individuali, David Popovici la înot...
„Există și FCSB și Steaua, astea sunt anomaliile vremurilor noastre”
- Știți că la Craiova este conflictul ăsta între FCU și CSU, între Craiova lui Rotaru și Craiova lui Mititelu, ca să o scurtez.
- Domne, pentru mine e o durere că s-au certat. Întâmplarea face că îi cunosc și pe domnul Mititelu, și pe domnul Rotaru. Acuma, sigur că țin mai mult cu ăștia care în momentul de față par a avea ceva rezultate, în sensul...
- Păi ceilalți nici nu mai sunt, sunt dezafiliați.
- În sensul în care i se spune echipa primăriei, i se spune în fel și chip, dar...
- Craiolguța.
- Pentru mine a fost o prostie că s-au spart. Există și FCSB și Steaua, astea sunt anomaliile vremurilor noastre. Evident că țin cu ăștia așa-ziși ai primăriei, ai lui Rotaru, dar și din perspectiva faptului că au avut rezultate. Domnul Mititelu e un băiat foarte simpatic, trec deseori prin fața clubului apropo, mai ies băieți de la club, mă mai salută: „O, domnule Cioroianu, nu intrați pe la noi?”. Dar rezultatele au fost cele care au fost; până la urmă, noi ca spectatori mai dorim și rezultate, că sufletul ca sufletul.
- E greu să ții cu o echipă care din păcate nu mai există.
- Sau nu mai are prestanță.
„Marea evadare” în Canada: Marx vs. Nicolae Ceaușescu
- Am constatat că ați făcut masterat și doctorat în Canada, la Quebec.
- Am plecat din Craiova ca să fac facultatea la București, că nu era facultate de istorie la Craiova. Mie îmi plăcea istoria și ai mei, în fine, au zis: „Mă, dacă-ți place istoria, du-te la București”. Erau trei pe țară! Erau București, Iași și Cluj. Evident, București era aproape de Craiova. Și am făcut facultatea, s-a întâmplat să vină Revoluția. Doar ce începusem facultatea, a căzut Ceaușescu și am prins anii de deschidere de după '90. Au fost în egală măsură haotici, dar și foarte productivi ca idei.
- Efervescență.
- Care a făcut ca la sfârșitul facultății să am cinci propuneri de angajare. Am fost extrem de onorat, adică: Radio România, ziarul „Cotidianul” al lui Rațiu, Institutul Național de Istorie, Institutul de Studii Sud-Est Europene. Și am rămas în facultate pentru că mi-a plăcut foarte mult să predau. Și ce să vezi? Francezii au înființat o școală la București, școală doctorală la București.
- Așa.
- Veneau și bulgari, veneau și polonezi, eram și mai mulți români. La București am făcut un an și la sfârșitul acestui an am propus un subiect de doctorat. Eu rămăsesem ca asistent în facultate, dar nici măcar asistent, eram preparator. Trebuia să mă înscriu la doctorat. Și am depus un proiect de doctorat și ce să mai, gata, toată lumea mi l-a acceptat. Urma să plecăm fie în Bruxelles, fie în Quebec, fie în Paris sau în Elveția, la o facultate de limbă franceză din Elveția. Și eu voiam să plec la Paris.
- Ca tot românul.
- Hai să mergem la Paris. Vorbeam binișor franțuzește, vorbesc și acuma, dar toate universitățile erau de limbă franceză. Și în fine, ca să vă termin povestea, m-am certat cu una dintre profesoarele care au venit de la Paris, care mi-a cerut să nu-l pun pe Ceaușescu lângă Marx. Sau mai bine zis, să nu-l pun pe Marx lângă Ceaușescu. Eu aveam un titlu amărât în care spuneam care e raportul dintre mase și conducători în opera teoretică, de la Marx la Ceaușescu.
- Și?
- „Adrian, Adrian, nu-l pune pe Ceaușescu lângă Marx”. Eu zic: „Doamnă, dar nu-l pun, dar zic, Ceaușescu zicea că are volume publicate, are 32 de volume de articole, cuvântări. Zic, el spunea că e marxist. Zic, știu că nu e de vină Marx pentru Ceaușescu, dar Ceaușescu spunea că e marxist”. „Nu, nu, Adrian, Adrian, nu-l pune pe Ceaușescu lângă Marx”. Tot tineretul postcomunist eram destul de cu monarhia, cu partidele de opoziție. Zic, ce-mi face profesoara asta? Și m-am dus la decana mea, la doamna Zoe Petre, Dumnezeu s-o odihnească.
- Ce s-a întâmplat?
- Zic: „Ia uite, doamnă, zic, m-am certat cu doamna Rose-Marie Lagrave”. „Păi ce vrei, dragă? Zice, tu nu știi că ei sunt de stânga acolo la Paris? Vrei să te duci la Paris, trebuie să știi că ei sunt mai la stânga, sunt mai socialiști așa”. „Aoleu, păi zic, plec cu ideile mele și mă întorc cu ale lor”. Lucrarea mea fusese acceptată și la această universitate, Laval, din Quebec, despre care nu știam mare lucru. Și atunci, cu rebeliunea la 25 de ani sau cât aveam eu, zic: „Ia uite, frate, mă cert cu asta pe Marx și pe Ceaușescu. Zic, ia să mă duc eu în Canada să văd Canada”.
- Și-așa ați ajuns în Canada.
- Șapte ani. Am început și un masterat acolo, că ei au spus: „Bine, dar voi ce masterat aveți în România?”. Că ați făcut un an, la ei deja era sistemul de doi ani. „Mai faceți aici un an de masterat”. Am mai făcut un an, după care, pe urmă, am început doctoratul. Și în fine, atunci nu erai grăbit ca acuma să termini în trei ani. Și practic, cu masterat cu tot, șapte ani am făcut dute-vino, din 1995 până în 2002. Și am terminat doctoratul în 2002.
„Nu vreau să vorbesc de domnul Burleanu sau de alții, dar...”
- Spuneți-mi, vă rog...
- Acolo n-am văzut fotbal la televizor, ci doar hochei și fotbal american. Universitatea Laval avea echipă și de hochei, și de fotbal american și ne dădea bilete la prețuri foarte mici. Și mă duceam. N-am înțeles nimic din fotbalul american, dar hocheiul mi-a plăcut.
- Ați fost ministru de externe, europarlamentar, parlamentar, directorul bibliotecii. Unde a fost cel mai frumos?
- Singurul lucru fără de care n-aș putea trăi ar fi profesoratul. Deci meseria mea e de profesor. Și e marele orgoliu al vieții mele că am ajuns în Universitatea București într-o perioadă...
- Ați fost decan.
- Am fost decan al facultății, bineînțeles. Și mă rog, membru în Consiliul de Administrație, în Senatul universității, astea vin de la sine. Dar asta a fost meseria mea. În rest, mie mi-a și plăcut într-un fel să experimentez mereu. Nu m-am simțit bine să stau foarte mult într-un loc în afara învățământului. Adică, când văd că sunt oameni... E ministrul Lavrov al Rusiei, cred că de vreo 20 de ani e ministru, nu e structura mea. Din motivul ăsta eu nu înțeleg cum se ajunge la noi... Nu vreau să vorbesc de domnul Burleanu sau de alții, dar avem rectori în România care fac un mandat, al doilea mandat, al treilea mandat, al patrulea mandat...
- Păi dacă puterea place.
- De acord, dar la mine a fost nu atât gustul puterii, că totdeauna lucrând cu studenții, asta m-a ținut la firul ierbii. Că eu eram ministru, dar mă duceam când puteam, când nu eram plecat din țară, eu îmi făceam orele. Eu îmi făceam orele la facultate ca ministru! Sau ca senator, sau ca europarlamentar. M-au ajutat și colegii, e adevărat, astfel încât eram europarlamentar la Bruxelles, dar aveam orele joia și vinerea concentrate și mă duceam. Asta mă ținea, că pentru studenți nu eram europarlamentar sau ministru. Și asta te cobora puțin pe firul ierbii să nu ți se urce la cap. Asta cred că mi-a plăcut cel mai mult.
Aveam un laptop și scriam prin aeroporturi, prin avion. Eu și acuma scriu în tren, în avion, în mașină scriu conducând altcineva, bineînțeles. Am scris cu mare plăcere la Gazeta Sporturilor, la Dilema. Plus că a mai fost ceva: mi-a plăcut să fac lucrurile astea la o vârstă în care încă ai forță. Eram ministru la 40 de ani, exact ca generația bunicilor mei cărora le plăcea să facă treaba dimineața
Adrian Cioroianu, istoric
„Am recurs la ultima speranță numită totuși Mircea Lucescu...”
- Ați fost în Guvernul Tăriceanu, nu?
- Da. Bunicului meu îi plăcea să facă lucrurile dimineața. Țăranii din satul bunicului meu, satul părinților mei e spre Dunăre de la Craiova, Negoi se cheamă, în jurul Băileștiului. Îi vedeam că dimineața erau hiperactivi. După prânz, după masa de prânz, trebuia siestă. Mai ieșeau ceva după-amiază, mai udau, mai îngrijeau animalele. Evident, perioada asta care a fost foarte prolifică din punct de vedere intelectual pentru mine, cinci ani jumătate ambasador la Paris. Nu e cel mai rău lucru din lume să fii ambasador la Paris, la UNESCO. Deci un mediu supercultural, toți ambasadorii erau foști miniștri de cultură, scriitori mari ai unor țări, oameni de cultură.
- O lume selectă!
- Ambasadorul Armeniei cine credeți că era? Era Charles Aznavour. Armenia îl pusese pe Charles Aznavour ambasador la UNESCO. A fost o plăcere! Dar nici asta nu cred că mi-ar fi plăcut la infinit așa. Adică cel mai mult mi-a lipsit cât am fost la Paris, mi-a lipsit, culmea, contactul cu studenții din țară. Pe vremea aia nu făceam cursurile online. Eu mi-am înghețat cursurile cinci ani jumătate, n-am mai predat, și asta mi-a lipsit.
- Ați pomenit numele de Burleanu. Ce părere aveți?
- El e un tip, pare ultrasimpatic. Nu-l cunosc, nu l-am întâlnit niciodată. Problema e că nu mai știu dacă e 2013, 2014 când a venit la conducere.
- Martie 2014 a venit.
- Deci sunt deja 12 ani.
- Când a promis că mai mult de două mandate nu e normal.
- Mie asta nu mi se pare în regulă. Repet, n-am nimic cu domnia sa, sunt convins că e un om foarte de treabă. Dar deja cred că intrăm cu toții într-o rutină după un anumit interval de timp. Și ca să nu mai spun și lucrul care ne doare cel mai mult: că dacă ar fi rezultate am spune: „Ține-l, Doamne, gata, îl ținem acolo dacă ar fi fost rezultate să cădem pe spate în perioada asta”.
- Corect, aveți dreptate.
- Dar uite că, din păcate, n-am prea avut rezultate și ne gândim cu toții la echipa națională. Cred că asta e elementul care uneori te face: „Măi, oare o schimbare din când în când nu e necesară?”. În fine, nu judec eu din afară, că n-am fost în lumea asta a managementului sportiv niciodată. Dar, iertați-mă, maniera în care noi am recurs la ultima speranță numită totuși Mircea Lucescu...
- Da.
- Ce minuni să mai facă și omul ăsta? A fost un antrenor foarte bun, a avut rezultate foarte bune. Dar am apelat la el în disperare de cauză. Or, uite că nimeni nu poate să facă minuni, a lucrat cu băieții pe care i-a avut. Dar eu nu mă gândesc la vina lui Lucescu, cât mă gândesc la înțepenirea asta de la nivelul unei federații de fotbal în care, domne, mai livrează și ceva. OK, au trecut două mandate...
„Am fost acolo în condițiile nu că era Ceaușescu genial, ci că alții n-au participat”
- Dacă vezi că nu merge, încearcă să schimbi.
- Deci să nu se supere pe mine oamenii ăștia de fotbal că n-am nicio competență, dar observ din afară și, repet, mi se pare în egală măsură periculos și dacă vorbim de universități. Domne, dacă ai rezultate, OK, lasă-l acolo, nu știu. Dacă vezi primarii care stau 20 de ani și comunele lor sunt vai de mama lor, atunci îți dai seama că e o nepotrivire. Dacă ar fi înfloritoare ai spune: „Bravo, merită”. Dacă unul face lucruri minunate, poate să stea cât vrea.
- De sintagma că sportul e cel mai bun ambasador al unei țări, ce părere aveți?
- Este în parte adevărată, fără îndoială. Noi am renunțat la ea. În egală măsură poți să spui că sportul e un ambasador, arta e un ambasador, cineaștii pot să spună că filmul românesc a fost un bun ambasador. Fabricanții de la Dacia Mioveni pot să spună: „Domne, Dacia noastră e cel mai bun ambasador”. Ana Aslan putea să spună: „Gerovitalul nostru e cel mai bun ambasador”.
- Evident.
- Dar asta câtă vreme ai rezultate. Apropo, când am plecat eu ca europarlamentar vedeam, domne, coloane, coloane, coloane de Dacia Duster, intrau în Germania, intrau în Franța. Mă bucuram, zic: „Ia uite, frate, transporturi de Dacia Duster pentru piața occidentală”. A funcționat pentru că era bun raportul calitate-preț la Dacia Duster. Nici acum nu stă rău. La fel e și cu sportul. Sportul e un bun ambasador, dar dacă aduce rezultate. Or noi vorbim deja despre Olimpiada aia în care am fost pe locul 2 în '84 la Los Angeles....
- În condițiile în care n-a fost URSS, n-a fost RDG, că altfel...
- Da, da, fără îndoială. Păi despre asta... Păi altfel nu înțelege nimeni nimic, dar eu trebuie să le spun: „Stai puțin, că am fost pe locul 2, dar am fost în condițiile nu că era Ceaușescu genial, ci că alții n-au participat”. România a primit și bani pentru participare, dar asta ne-o poate spune un istoric al Comitetului Olimpic Român. Când se va scrie istoria Comitetului Olimpic Român, vom vedea dacă am primit sau nu bani în '84 să mergem la Los Angeles.
- Nu știu dacă bani, dar avantaje am primit, favoruri.
- Categoric și deja e capitol de istorie. Atunci era o formă de ambasador sportul că obțineam rezultate, că dacă am fi fost ciuca bătăilor nu mai erai niciun fel de ambasador.
„A fost un geniu! A fost nu numai un istoric, ci un personaj incredibil”
- Nu v-a tentat niciodată să scrieți o istorie a sportului?
- Să știți că am foști studenți... chiar recent am fost la un doctorat absolut impresionant al unui tânăr istoric. A făcut o lucrare de doctorat despre tranziția de la monarhie la republică, anii '40 în sportul românesc. O teză de doctorat admirabilă, sper s-o publice. Pe mine nu m-a tentat; ar fi interesant în egală măsură, dar sunt atâtea proiecte încât imaginați-vă că până și teza mea de doctorat, în momentul de față, e publicată doar în franceză.
- Câte cărți ați scris?
- Sunt în jur de 20.
- Inclusiv manuale de istorie, nu?
- Nu, doar un singur manual am scris cu ani în urmă, practic când a început epoca manualelor alternative.
- A fost o polemică întreagă atunci.
- Da. Oricum, cum se întâmplă, fiind polemică, cel mai mult s-a vândut manualul în cauză, atacat, care era al unor colegi din Cluj. Noi la București am scos alt manual, al nostru era de tip mai clasic așa, cu mai mult text, mai puține poze. Și al nostru s-a vândut și el bine, dar nu ca cel de la Cluj. Dar eu le-am luat partea pentru că noi dintotdeauna am avut manuale alternative. Să știți că și Iorga, și Andrei Oțetea, toți scriau manuale, dar mai erau și altele pe piață. La noi ideea de manual unic a venit odată cu regimul comunist, să ne înțelegem.
- Nicolae Iorga a fost un mare istoric sau a rămas asta pentru că l-au omorât legionarii?
- În opinia mea, a fost un geniu! A fost nu numai un istoric, ci un personaj incredibil, cu o putere de muncă... Și perioada lui politică merită analizată. Omul, din punctul meu de vedere, era atins de geniu. Chiar și în politică a făcut lucruri interesante, chiar dacă-l tratăm anecdotic. Și cei care i-au citit teatrul spun că nu era rău, chiar dacă nu era jucat în epocă pentru că era invidiat. A fost foarte bun, mare istoric.
- Când era mai bine: când statul ajuta sportul sau astăzi, cu povestea privatizării?
- Eu sunt de acord cu privatizarea, sunt un liberal în concepție, chiar dacă din 2009 nu mai sunt în PNL, după o ceartă cu Crin Antonescu și Ludovic Orban, după ce-au înlocuit echipa Tăriceanu. Statul trebuie să ajute! Ce faci dacă statul nu-ți asigură o bază de selecție? Pentru că la noi problema e selecția. Avem talente, nu am niciun fel de îndoială, dar selecția nu mai funcționează. Statul trebuie să sprijine pentru a avea un sport național.
„Am învățat să înot la un ștrand din Craiova, unde-l vedeam și pe Silviu Lung”
- Care e sportul dumneavoastră preferat?
- Chiar nu știu să vă spun. Mă uit cu plăcere la volei, chiar dacă nu mai contăm, dar și la fotbal. Mă uit și joc tenis, iar vara nu mă depărtez prea mult de apă. Fac înot. A rămas o mare plăcere de copil. Am învățat să înot la niște cursuri de stat, în timpul comunismului toate erau de stat. La un ștrand din Craiova, unde-l vedeam și pe Silviu Lung. Ne băga cu capul în apă, se juca cu noi la 22 și ceva de ani, noi eram în clasa a doua, a treia. Ăsta e și acum sportul preferat pentru mine. Nu sunt cu vânătoarea, ci cu pescuitul.
- Toate filmele astea istorice, gen Sergiu Nicolaescu, legate de comisari, de comuniști, cât adevăr au în ele? Sau cât sunt doctrinare, ca să zic așa?
- Filmele astea și-au făcut rolul foarte bine în epoca lor. Și multe dintre ele au fost și bine făcute. Nu mai e vina lui Sergiu Nicolaescu faptul că tinerii de azi se uită la aceleași filme. Noi n-am făcut altele. Ascultați, dumneavoastră credeți că filmele istorice britanice sau turcești sau americane sau franțuzești nu au o morală pe care vor să ți-o transmită? Uitați-vă la serialele britanice despre Casa Regală. Credeți că sunt făcute așa: „Hai să ne jucăm de-a Regina”? Nu, au un mesaj. Filmele lui Sergiu Nicolaescu dădeau un mesaj în spiritul acelei epoci. Noi trebuie să facem unele azi, care să dea mesajele în spiritul epocii noastre, dar nu le facem.
- Dar era un mesaj corect ăla?
- Corect în sensul în care, evident, ieșea bine comunistul care era jucat de Amza Pellea. Păi cum să nu-ți placă de Amza Pellea? Te mai gândeai că ăsta e agentul rușilor, al Armatei Roșii? Nu, era Amza Pellea. Uite, bă, ce de treabă sunt comuniștii în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Evident că erau făcute în sprijinul ideii; din punctul ăsta de vedere sunt false, că au servit un regim care n-a fost benefic. Dar filmele în sine n-au fost rău făcute. Comediile BD, nu există român să nu se uite în continuare la comediile alea.
- Corect, și alea sunt din epocă.
- Și alea erau pentru Miliție, ca să umanizeze Miliția, dar erau bine făcute. Eu cred că datoria noastră astăzi nu e neapărat să ne războim cu Sergiu Nicolaescu. Ce câștigăm din a-l înjura sau a-l glorifica? Datoria noastră astăzi este să facem filmele epocii noastre, în care să dăm tineretului mesajul pe care noi îl vrem. „Domne, uite de ce e bună libertatea, de ce e bună Europa, de ce e bine să știi o limbă străină”.
- Da.
- Suntem un popor înzestrat. Mi-a spus un diplomat spaniol că un român cu educație medie sau submedie, în două luni de zile în Spania se înțelege. Nu trebuie să aibă educație de acasă. Asta ne arată că nu suntem lipsiți de capacități; în țările latine ne descurcăm foarte bine.
„Ștefan cel Mare a fost atât de abil încât niciodată n-a avut doi dușmani în același timp”
- Un profesor turc mi-a spus că istoria noastră e una dintre cele mai mincinoase pe care le-a citit. „Pentru că voi, românii, niciodată în istorie nu i-ați fi putut bate pe turci, care aveau armată mult mai numeroasă decât populația Moldovei și a Țării Românești luate împreună”. Care e adevărul?
- O să vi se pară bizar ce vă spun, dar să știți că avea dreptate și el, avem dreptate și noi. Istoria nu-i o știință. Istoria nu-i o știință gen matematica, chimia sau fizica. Istoria e o disciplină educativă. Predai istoria ca să obții un rezultat în mintea copilului. Noi când spunem că Mihai Viteazul i-a învins pe turci, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, e total adevărat. La scară largă, evident că n-aveam nicio șansă să ne opunem Imperiului Otoman.
- Adică noi veneam să alimentăm o cetate și voi ne pândeați și omorați câteva mii.
- Ceva în genul ăsta, dar noi predăm istoria pentru crearea unei identități naționale; turcii, la fel, predau istoria ca să-și întrețină o memorie imperială. Turcii au o memorie imperială și acuma. Ce face președintele Erdogan e întreținerea unei memorii imperiale. Or noi ne cream identitatea în felul ăsta, cu istoria. Avea dreptate omul. Și apropo, să știți că adevărul e în felul următor.
- Vă rog.
- Noi, popoarele din Balcani, mai ales românii... că noi, vedeți, noi n-am fost sub ocupație turcească propriu-zisă niciodată, asta e important. Dar noi îi hărțuiam pe turci și uneori îi înfrângeam; în multe cazuri, ei atunci erau distrași pe alte fronturi. Bunăoară, când aveau probleme la granița cu Iranul. Să știți că ei au avut multe conflicte cu ceea ce astăzi numim Iran.
- Că de altfel Trump zice că l-a câștigat, în timp ce ăia bombardează pe rupte.
- Aici e o discuție în sine, dar nu cred că avem noi timp să mai discutăm și de Trump, că ne-ar da peste cap ziua. Și noi când îi hărțuiam pe turci, ei poate erau prinși în altă parte, când îi atacau polonezii. Uitați-vă la politica de alianțe a lui Ștefan cel Mare. Ștefan cel Mare a fost atât de abil încât niciodată n-a avut doi dușmani în același timp. S-a luptat cu toți vecinii lui, dar niciodată n-a avut doi dușmani în același timp. Asta înseamnă politică și asta înseamnă diplomație.
- Ca diplomat, e normal ca UEFA să ne oblige să jucăm fotbal cu Kosovo, un stat pe care noi nu-l recunoaștem oficial?
- Din punctul lor de vedere nu se bat cap în cap, pentru că majoritatea țărilor din UEFA au recunoscut Kosovo. Noi, în Europa, suntem un grup de cinci țări care n-am recunoscut Kosovo. Mă refer în Uniunea Europeană: e România, Grecia, Spania, Slovacia și Cipru, parcă. Or, în condițiile astea, noi putem să refuzăm să jucăm, dar rupem angajamentul nostru cu UEFA. Dacă am fi căpățânoși, am refuza să jucăm, dar ce-am câștiga aici?
- Atunci ne-ar scoate din competiții probabil.
- Evident, plus că decizia de a recunoaște sau de a nu recunoaște Kosovo e una politică. Are de-a face cu sportul neapărat? Nu neapărat.
- Deci e un compromis pe care trebuie să-l acceptăm.
- Ăsta e motivul pentru care... de ce ne uităm noi cu amuzament sau cu neînțelegere la un arab care nu vrea să dea mâna? O arăboaică care nu vrea să dea mâna cu o israeliancă, sportive fiind? Nu e OK! Adică una e sportul, alta e politica, ce facem? A fost o tenismenă din Ucraina care n-a vrut să dea mâna cu o tenismenă din Rusia.
- Corect, da.
- Dar n-a fost... nu i-a cerut Federația Ucraineană de Tenis. Fata a participat, a jucat meciul, nu mai știu rezultatul, dar nu contează, dar că n-a dat mâna la sfârșit e una. Deci noi și Kosovo, chiar dacă nu i-am recunoscut, la fotbal am fost adversari, poate vom mai fi.
„Noi trebuie să înțelegem și politicul, și sportul ca fiind într-o eternă tranziție”
- Se poate spune că sportul reprezintă imaginea unei țări?
- Categoric. Ăsta e motivul pentru care eu cred că ar trebui să fim ceva mai grijulii și din acest motiv, deși concepția mea liberală o țin cât de strâns pot, dar eu cred că aici statul ar trebui să finanțeze ceva mai mult activitatea sportivă, pentru că este imaginea unei țări, totuși.
- Aveți dreptate.
- Și avem precedente, adică n-are rost să ne mințim, dar unele dintre cele mai frumoase capitole ale istoriei la noi sunt legate nu de regimul comunist, ci de faptul că a fost un Țiriac, a fost o Nadia, a fost un Hagi.
- Ilie Năstase, Patzaichin, Lipă, pe care ați pomenit-o.
- Toate fetele minunate din gimnastică, băieții minunați din handbal și așa mai departe. Ne bucuram și ne bucurăm și în continuare când vezi steagul ridicându-se. Locul 1, 2, 3, nu contează, dar să-l vezi pe podium.
- Deci pot fi sportivii de frunte socotiți personaje istorice?
- Da, n-am nicio rezervă în a spune că sunt personaje istorice. Adică sunt oameni excepționali, dai țării tale ceva ce nu poate oricine să dea. Sunt diplomați ai țării tale, sunt figuri ale țării tale, sunt personaje istorice din punctul ăsta de vedere.
- Dacă ar fi să alegeți unul singur dintre toți ca personaj istoric sportiv, pe cine...
- E, aici chiar m-ați blocat. Nu știu...
- Păi da, aia și urmăream. Dați-mi trei nume.
- Merită o analiză foarte serioasă. Probabil că, per ansamblu, dacă s-ar face vreodată o istorie a secolului XX în sportul românesc, probabil că Nadia ar ieși categoric în frunte și, din punctul ăsta de vedere, nu cred că e vreun dubiu. Nadia, dacă-mi cereți un personaj, cred că este emblema sportului românesc la sfârșitul secolului XX. Evident că mai sunt mulți alții de o valoare comparabilă în sporturile lor. Nu vreau să-l supărăm pe domnul Ilie Năstase, care a fost genial, cred că a fost genial în sport. Sau fotbaliștii noștri, sau voleibaliștii noștri, sau handbaliștii noștri.
- Ce credeți că se va reține peste o sută de ani din sportul de astăzi? E el autentic sau e mai mult comercial astăzi? Mai mult business?
- Nu putem spune că e autentic. Dacă noi zicem că ce era pe vremea noastră era autenticitate, copiii noștri nu vor înțelege mare lucru. Noi trebuie să înțelegem și politicul, și sportul ca fiind într-o eternă tranziție.
AI UN PONT? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
Ministrul Cătălin Predoiu, decizie istorică: „Vom numi viitorul stadion «Dinamo - Mircea Lucescu»”
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
