Articol de Remus Dinu - Publicat marti, 05 mai 2026, 13:59 / Actualizat marti, 05 mai 2026 14:00
Schimbarea de identitate plănuită de Dinamo i-a dat peste cap de-a binelea pe suporterii „câinilor”, pe cale să declanșeze o revoltă în toată regula din cauza noii sigle lansate ieri de Andrei Nicolescu. Ovidiu Hrin, un cunoscut grafician din România, care a explicat pe îndelete, printr-o scrisoare trimisă reporterului GSP, ce probleme are noua emblemă aleasă de bucureșteni.
Ovidiu Hrin este expert în design grafic, tipografie și caligrafie, activ în Timișoara și internațional, cu experiență de peste 25 de ani în branding și sisteme complexe de de comunicare vizuală, fiind considerat unul dintre cei mai premiați graficieni din România.
GSP.ro a apelat la expertiza acestuia pentru a scana de la A la Z sigla contestată de marea majoritate a suporterilor dinamoviști. A luat Dinamo o decizie pripită sau doleanțele fanilor sunt exagerate? Ce obiecții a avut de făcut după ce a trecut prin filtrul său campania de rebranduire a roș-albilor?
Pe scurt, artistul e de părere că:
Noua siglă are incoerențe vizuale și pare neînchegată, având elemente care nu funcționează bine împreună;
„D”-ul caligrafic nu este corect construit: linia nu are ritm coerent;
Proporțiile sunt dezechilibrate: diagonala e prea subțire, curba prea grea, iar bucla din stânga e slab definită;
Ansamblul pare incoerent: fiecare element are alt stil/direcție, fără o unitate grafică clară.
Graficianul Ovidiu Hrin spune ce probleme a găsit la noua siglă a lui Dinamo: „Undeva, pe traseu, lucrurile au început să scârțâie”
Hrin a răspuns nedumeririlor enunțate de Gazetă printr-un text amplu, pe care-l redăm integral mai jos:
«Fútbol is life.» Mantra rostită cu dezarmantă sinceritate de către Dani Rojas, atacantul fictiv din Ted Lasso, a devenit între timp ceva mai mult decât o «memă».
Pentru cei care iubesc cu adevărat acest joc, fotbalul nu este doar un sport, este un raison d'être. Iar toate lucrurile care țin de viață - copilăria, stadionul, cartierul, tatăl/bunicul care te-au dus prima dată în peluză, tricoul rămas într-un sertar timp de douăzeci de ani, fularul cumpărat din primii tăi bănuți - toate astea nu se pot desena tehnic, la masa de lucru a unei agenții.
Chiar acum, scriind aceste rânduri, încă simt mirosul stadionului istoric «Dan Păltinișanu» din Timișoara unde mă ducea tata. Sunt convins de faptul că fiecare dintre noi au trăit, mirosit, auzit toate aceste senzații pe stadionul orașului propriu. Toate aceste firimituri mnemonice - ele cresc în timp, ele se moștenesc (fără să le poată planifica nimeni). Ele ajung să aibă o însemnătate pe care nicicare dintre noi nu o poate enunța într-un brief. Trebuie să reușești să o simți.
De aceea, ceea ce s-a întâmplat săptămâna aceasta cu sigla lui Dinamo București nu este o simplă schimbare de identitate vizuală. Este un test public despre ce înțelege o instituție culturală - pentru că da, un club de fotbal cu o istorie de 78 de ani este o instituție culturală - despre cum își îngrijește moștenirea.
Scriu asta nu ca să atac, ci ca să ofer un cadru de înțelegere. Pentru că este una dintre cele mai instructive situații din peisajul nostru public din ultimii 20 de ani. «înveți, din toate».
Pe 4 mai 2026, conducerea clubului Dinamo a prezentat noua siglă. Din 1 iulie, dispare varianta cu cei doi câini roșii care, între timp, au devenit aproape sinonimi cu clubul. Motivul e pragmatic: sigla veche nu mai poate fi folosită pentru că marca aparține altcuiva. Deci, simplu spus, trebuia schimbată. Până aici, nimic de discutat.
Doar că, undeva pe traseu, lucrurile au început să scârțâie. Pentru că în 2022-2023 s-a făcut un exercițiu de consultare publică. Suporterii au votat, s-a ales o variantă. Doar că varianta aceea nu e cea pe care o vedem acum. În locul ei, a apărut un „D” caligrafic reinterpretat, scos din zona simbolurilor vechi ale clubului și împins în prezent.
Reacțiile au fost rapide și destul de tăioase. Suporteri, foști jucători - inclusiv Cornel Dinu - au ieșit și au spus că ceva nu e în regulă. Nu neapărat pentru că sigla e bună sau proastă, ci pentru că nu pare să fie a lor”.
Siglele Dinamo, dacă le pui una lângă alta, spun o poveste mai coerentă decât pare la prima vedere.
«D»-ul de început, variantele cu influențe din zona estică aduc în față puternica inspirație caligrafică a clubului Dinamo Kiev din 1927, perioada mai rigidă din anii ’70, desenul din anii ’90 - poate naiv, dar direct - apoi apariția câinelui și, în final, sigla din 2004.
Sigla din 2004 nu era o minune de finețe grafică. Dar avea o claritate și o forță pe care le înțelegeai, le «simțeai» imediat. Și, poate mai important, a stat suficient timp pe tricouri, încât să se prindă sens. A devenit a oamenilor, a suporterilor, nu doar a clubului.
Asta e partea complicată: odată ce o siglă ajunge acolo, nu mai e «doar’» un desen.
„Întreg desenul îți lasă senzația că fiecare element știe ce ar vrea să fie, dar nu prea știe ce caută lângă celelalte”
Ce încearcă să fie sigla nouă?
Noua variantă merge pe un „D” caligrafic, tras dintr-un singur gest, care ar trebui să ducă cu gândul la scrisul de mână și la o anumită idee de tradiție reactivată. Doar că gestul ăsta nu e chiar dus până la capăt.
În caligrafie, lucrurile sunt destul de clare: linia respiră, se îngroașă și se subțiază, are un ritm - un ductus. Aici, diagonala e prea firavă, curba din dreapta e prea grea și uniformă, bucla din stânga e cam pierdută în toată povestea, iar finalul literei pare că se oprește înainte să spună ceva clar.
E genul acela de desen care pare caligrafic de la distanță, dar dacă te apropii un pic, îți dai seama că nu prea stă în picioare.
Câinele integrat în negativ poate fi geneza unei idei corecte, dar proporțiile nu sunt chiar ținute în frâu. Steaua galbenă pare pusă ulterior, ca un reminder că trebuie să fie acolo, iar textul „Dinamo. Același. Mai departe.” vine dintr-o zonă tipografică complet diferită, fără prea multă legătură cu restul.
Întreg desenul îți lasă senzația că fiecare element știe ce ar vrea să fie, dar nu prea știe ce caută lângă celelalte. Ca și cum în spatele designerului se aflau 3 sau chiar 4 voci distincte care fiecare își doreau câte ceva.
Dar miza reală nu-i aici. Chiar dacă toate lucrurile de mai sus ar fi fost rezolvate impecabil, o problemă mare ar fi rămas. Pentru că nu ține, în primul rând, de desen. Ține de cum s-a ajuns la el.
În astfel de situații, există o regulă nescrisă, dar destul de clară: identitatea nu aparține doar celui care o administrează, ea aparține celor care o duc mai departe... În cazul unui club de fotbal, asta înseamnă, fără prea multe nuanțe, peluza.
Acel moment în care inviți oamenii să voteze, să aleagă și să se hotărască asupra unei sigle noi și apoi mergi în altă direcție stilistică fără o explicație reală creează o ruptură care nu mai ține de design. Adevărat, clubul poate schimba sigla din punct de vedere legal - dar acest lucru nu îți dă și dreptul moral să o schimbi fără suporteri”
„Nu poți «rebrandui» o moștenire culturală”
„O paranteză utilă
„Acum câțiva ani, New York a încercat să înlocuiască I ❤ NY - desenat în 1977 de Milton Glaser - cu We ❤ NYC.
Au cheltuit peste 20 de milioane de dolari. Reacția publică a fost devastatoare. Nu pentru că noul logo era oribil în sine, ci pentru că New York-ul a uitat un lucru fundamental: nu poți «rebrandui» o moștenire culturală. Poți să o dezvolți, să o completezi... Dar nu o poți înlocui prin decret.
Ce rămâne după toată povestea asta
Fotbalul este, încă, un mod de viață pentru cei care îl trăiesc cu adevărat și lucrurile care țin de el nu pot fi tratate ca niște simple exerciții de imagine.Nu poți construi ceva nou făcând abstracție de oamenii care au dat sens lucrurilor până acum.
Viața - reală, nu cea din prezentări - nu se decide de sus în jos. Se decide la firul ierbii, se construiește în timp, cu toți cei implicați, chiar dacă uneori asta complică procesul.
Designul bun reușește să țină lucrurile astea împreună. Designul mai puțin bun le pierde pe drum. Iar când comunitatea dispare din ecuație, tot ce rămâne e o formă care poate arăta corect, dar nu transmite mare lucru.
Dacă e ceva de luat din toată povestea asta, e poate ideea că lucrurile care chiar contează nu merg făcute pe repede înainte și nici în absența celor care le-au ținut în viață. Lucrurile cu adevărat valoroase nu se construiesc împotriva celor care le prețuiesc, se construiesc întotdeauna împreună cu ei.
În rest, da - fútbol is life”.
Ovidiu Hrin este fondator Synopsismedia™ și inițiator Typopassage™ Timișoara și îmbină practica profesională cu activitatea educațională. Lucrările sale au fost multiplu premiate la nivel internațional, inclusiv cu Red Dot Design Award, IF Design Award și Tokyo Type Directors Club.
- Roş-albii au avut 7 sigle în istoria de 77 de ani, cea mai glorioasă fiind cea din perioada 1974-1990, când Dinamo devenise o forţă la nivel european;
- Actuala siglă, cu „câinii”, era utilizată din 2004, iar dinamoviștii au bifat un singur campionat cu ea pe piept, două Cupe ale României, două Supercupe și o Cupă a Ligii.
- Planul clubului de a promova litera „D” pe siglă e unul mai vechi, aceasta fiind identitatea sub care Dinamo a obținut cele mai multe trofee. Mai ales că toate cluburile cu denumirea Dinamo, în special din Blocul de Est al Europei, au avut și au consoana pe emblemă. Între timp, Dinamo (sau Dynamo) a pătruns și-n Statele Unite ale Americii, dar și-n Anglia, Africa de Sud sau Zambia.
Costel Gâlcă, întrebat despre demisie după Rapid - CFR: „Normal să fie frustrați. Vom vedea”
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
