Articol de Andrei Crăciun - Publicat sambata, 29 noiembrie 2025 13:04 / Actualizat sambata, 29 noiembrie 2025 13:36
Cosmin Ciotloș, 41 de ani, critic literar, scriitor și profesor, a vorbit cu Gazeta Sporturilor despre pasiunea lui pentru fotbal, în special pentru Rapid București.
De ce n-a mai mers Cosmin, totuși, pe stadion din martie 2024? Cum a ajuns să vadă de două ori Rapidul la lucru - o dată la Casa Scriitorilor din Neptun și a doua oară chiar în Giulești - alături de poeta Nora Iuga, născută în ianuarie 1931, când Rapidulețul avea doar opt ani?
Și de ce Lupu, și nu Sabău? Cosmin Ciotloș povestește tot și ceva în plus: dacă veți citi mai departe, veți afla și cum trăgea Tudor Arghezi de fiare și unde îi puteți vedea încă ganterele.
– Cosmin Ciotloș, profesor, universitar, om de litere, scriitor (cine poate uita minunata biografie romanțată a lui Anton Pann, publicată în seria de biografii romanțate de la Polirom?). Toate aceste frumoase realizări pălesc însă în fața realității de bază cu care operăm: ești rapidist (ca poeta Nora Iuga, nouăzeci și patru de ani). Așadar cea mai ușoară și cea mai grea dintre întrebări: De ce Rapidul?
– Să spun mai întâi că am avut de două ori privilegiul de a vedea un meci al Rapidului alături de Nora: întâi la Neptun, la Casa Scriitorilor de acolo, pe terasă, unde numai noi și regretatul Traian T. Coșovei țineam cu cine trebuie (jucam contra Stelei, boală grea); solidaritatea aceea cu totul specială, pentru că plină de umor, ne-a făcut mai apoi să repetăm experimentul și în București. De astă dată cum se cuvine, adică pe stadion, nu la TV, și a fost cum nu vă închipuiți de emoționant să fredonăm împreună toate refrenele cu putință, mai caustice sau mai inocente. De-aceea Rapidul: duce cu el o poveste umană. Plină de dragoste și de candoare, în esența ei. Aici nu-i vorba de cupe și de lauri, ci de un fel de a lua viața în piept, cinstit, de la egal la egal, fără disperare și fără dispreț. Cred că am înțeles-o prin adolescență, și, dacă am uitat de-atunci până acum formula chimică a formaldehidei sau capitala cutărui stat african, lecția asta de etică aplicată mi-a rămas totuși imprimată în minte.
– Când ai fost ultima dată pe Giulești și cum a fost? Poți să le spui celor mai tineri care era farmecul vechiului Giulești?
– Întâmplător, știu și data, era 15 martie 2024 când am decis să „intru în adormire” și să evit stadionul până când vor veni nu vremuri, dar măcar temperaturi emoționale mai bune. De mai multă vreme simțeam un aer neplăcut emanând dinspre birourile patronale (nu mai țin minte dacă dl Șucu însuși sau soția lui au anunțat într-o zi că vor să schimbe ADN-ul acestui club, ceea ce e în cel mai bun caz o afirmație imprudentă), dar mica scenetă cu Liviu Ungurean și Daniel Niculae ridicați de poliție pentru posesie de materiale pirotehnice a pus capac. Oi fi eu peste măsură de idealist, însă Rapidul e ce e tocmai pentru că nu încetează să fie ce a fost dintotdeauna: o echipă cu suflet, nu o firmă, căreia i te alături dacă simți, nu dacă ai badge magnetic. De-aici farmecul vechiului Giulești: din tribunele lui n-am lipsit, de când mi-am început studenția până anul trecut, decât de vreo zece sau cincisprezece ori.
– Ești un bun cunoscător al literaturii române, al istoriei ei. Împărtășește cu noi câteva lucruri mai puțin cunoscute din pasiunile sportive ale marilor noștri scriitori. La ce sporturi se dedau, mergeau prin arene, chibițau? Cine, ce, unde, când, cum și de ce?
– Regretul meu e că n-am găsit nicăieri vreo informație despre Caragiale ca amator de sporturi. În rest, lista e întinsă și ar trebui să înceapă chiar cu Eminescu, despre care știm că, adolescent, bătea mingea de zor. Sau cu uitatul N. Nicoleanu, junimist și el, prețuit de Maiorescu, creator printre altele al primei instituții cu profil sportiv de la noi: o sală de forță aflată în Pasajul Român, unde obișnuia să tragă de fiare, cum se zice azi. Gantere avea și Arghezi la îndemână — vizitați-i casa de la Mărțișor și le veți găsi într-un colț de balcon. Călinescu și Camil, asta e îndeobște cunoscut, țineau rubrici de profil, cel din urmă fondând chiar o publicație cu titlul ăsta, Football. Mai neașteptat e poate să aflăm că Ștefana Velisar-Teodoreanu, soția autorului Medelenilor și scriitoare ea însăși deloc rea, juca în copilărie fotbal, preferând dintre toate postul de portar. Sau că delicatul poet Radu Stanca era de găsit la meciurile Universității Cluj. Să mai zic? Tudor George (mai cunoscut ca Ahoe) fusese rugbist de performanță la „Locomotiva”, în vreme ce Ion D. Sîrbu începuse să joace, licean, la juniorii Jiului Petroșani. Dintre optzeciști, Cristian Teodorescu și Eugen Suciu sunt primii care-mi vin în minte - la Medgidia, respectiv la UTA Arad.
– Ia Rapidul titlul în acest an? Riscă un pronostic și la vară vedem dacă ai avut gura aurită.
– Eu îl risc, dar parcă n-aș vrea s-o am. Îmi place cum joacă Rapidul lui Gâlcă, mi-e foarte simpatic aerul de spadasin al lui Alex Dobre, însă m-ar mâhni să câștigăm chiar în anul în care un inimos de cursă lungă ca Săpunaru a fost îndepărtat din club într-un mod pe care tocmai el nu l-ar fi meritat.
– Din marea echipă giuleșteană de la sfârșitul anilor ’90, cine a fost preferatul tău? Sabău sau Lupu?
– Lupu, categoric. Sabău inspira, ca și acum, respect și siguranță, dar nouă ne plac eroii negativi, știm din literatură. Craii de Curtea-Veche ar fi plictisitori fără Gore Pirgu, s-o recunoaștem. Or, Dănuț Lupu, ca și, înaintea lui, Giussi Baratky, ca și, un pic după el, Daniel Pancu, avea ceva de personaj matein - care face toate boacănele din lume, fără totuși să te dezamăgească.
– Ne calificăm la Campionatul Mondial din 2026? Mai poate Mircea Lucescu să fie un mare antrenor și la optzeci de ani?
– Mie-mi place să dau credit oamenilor, așa că, dacă el spune că poate, înseamnă că poate.
– Ce sportivi români și străini ai admirat în trecerea timpului? Și de ce?
– Toți problematicii: de la Maradona la Zlatan Ibrahimovic și Mutu, care și-au lăsat păcatele și eșecurile la suprafață, fără a încerca să pozeze în sfinți. Plus Roberto Baggio, pentru distincție, dar mai ales pentru acel penalty ratat în finala mondialului din ’94.
– Cum putem să aducem mai aproape sportul și literatura? Pe vremuri, mulți scriitori și critici literari (de la Fănuș Neagu și Adrian Păunescu la Eugen Barbu și de la Radu Cosașu la Nicolae Manolescu) scriau și cronică sportivă. Această tradiție o mai putem revitaliza?
– Știu mulți scriitori de vârsta noastră (tu însuți, dragă Andrei, ești un exemplu) care comentează cu aplomb, în discuții private, fenomenul și care ar putea deveni și mâine rubricanzi într-o publicație sportivă.
Deunăzi, prietenul Dan Popescu, om din zona artelor, dar cu adânci rădăcini în speculația filosofică, mi-a făcut în joacă o radiografie spectaculoasă a motivelor pentru care fotbalul rămâne un sport fără rival. De la argumente sociologice la situații biomecanice, totul era acolo, în pledoaria lui. Rămas bouche bée, i-am zis doar atât: „Scrie, te rog, lucrurile astea!”. I-o repet, iată, acum, în văzul lumii.
– La miuțele din cartier pe ce post evoluai? Și de ce n-ai făcut o carieră ca jucător, ce ți-a lipsit? Erai delăsător și miserupist ca Anelka sau care a fost treaba?
– Am preferat de la un moment încolo școala. Și m-am lăsat ademenit de literatură. Altminteri, eram un mijlocaș ofensiv cu dribling bun, cu viteză și cu o inexplicabilă până azi plăcere de a oferi pasa decisivă. Sunt mândru însă că, văzându-mă cum joc, în momentele libere ale unui colocviu, la Alba Iulia, Mihai Vieru m-a trecut într-un poem al lui. Fotbalist n-am ajuns, dar ca muză mi-am făcut datoria...
– Și, în loc de încheiere, întrebarea mea preferată: Cum, tu joci șah?
– Nu prea joc, dacă e să fiu sincer, dar nu mă deranjează să las celorlalți impresia că aș fi maestru.
Piero Ferrari, cadou de 32 de milioane de euro pentru soția Romina Gingașu
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
