Romancierul Sebastian Perju, apel pentru societate: „Aduceți maidanul înapoi!”

- Sebastian Perju, an de zile jurnalist, corespondent TV în Franța, romancier. Și deloc în ultimul rând: pasionat de Liverpool. De ce “cormoranii”? Care e povestea, Sebastian? De la ce ți s-a tras această poveste de dragoste în alb și roșu?
- Dacă aș fi Mihăiță Pleșan, aș zice de mic, dar aș minți. Sigur, există undeva prin mintea mea niște amintiri rătăcite cu «Spice-Boys» – Fowler, McManaman, Redknapp – de prin anii ’90, dar la vârsta aia, 8-9 ani, te îndrăgostești de echipa care câștigă. Iar pe-atunci câștiga Ajax, al cărei prim 11 din ’95 cred că ți-l pot spune încă pe dinafară, mai târziu Dortmund, cu al ei Chapuisat, Realul lui Redondo... E ca-n viață, am trecut prin mai multe iubiri până să ajung la ultima dragoste.

Să răspund, totuși, la întrebare: mi s-a tras, Andrei, mai ales de la acea finală de Cupa UEFA contra lui Alavés, și asta în ciuda faptului că la spanioli juca al nostru Cosmin Contra. Îmi aduc și acum aminte perfect unde și cu cine am văzut meciul, dar are mai puțină importanță. Cred că în partida aia e toată esența lui Liverpool: pasiunea, nebunia, exuberanța, legătura cu fanii, frumosul, chinul, poezia. Apoi, evident, a cimentat relația asta finala de la Istanbul, iar mai târziu omul Klopp. Și nu mă refer doar la gloria sportivă pe care a readus-o clubului, în definitiv am fost suficient de masochist încât să urmăresc meciurile echipei și când jucau d-alde Borini, Aspas, Carroll și așa mai departe.

Dar, cum nu i-am prins pe Shankly sau Paisley, pentru mine Klopp e persoana care încarnează cel mai bine tot ce înseamnă fotbalul, viața și relația dintre ele. Dacă m-ar pune cineva să explic cum de acest sport, în definitiv stupid dacă-l privești din exterior, poate stârni atâta patos, l-aș îndemna să urmărească interviurile date de Klopp de-a lungul anilor și, mai ales, pe cel în care își explică retragerea. Cum spunea Trevor Noah la un moment dat, privindu-i conferințele de presă, te întrebi cum de un asemenea personaj e doar un simplu antrenor de fotbal.

– Am citit un fragment din noul tău roman, aflat în curs de publicare la Vellant, și am văzut că revine tema fotbalului de stradă. Frumoasele noastre miuțe de altădată, practic. Ce rol a jucat fotbalul în formarea ta ca individ uman, tu, copil al tranziției, crescut la Ploiești, în timp ce în istoria mare se întâmplau generația de aur și atâtea alte minuni?
– Fotbalul pe maidan, miuțele noastre, așa cum le spui tu, reprezintă poate cel mai important motor al nostalgiei mele. În ele e toată copilăria mea, așa că ele revin recurent în cotidianul meu, în visele mele, în poveștile mele, scrise sau nu. Nu-mi dau seama cât au contribuit în formarea mea, probabil destul de mult, însă ce știu e că în acei ani ’90, Statele Unite ale Americii, apoi Franța mai târziu, însemnau pentru noi cu totul altceva decât țări propriu-zise, puteri economice sau culturi, erau tărâmuri magice într-o perioadă în care cuvântul optimism nu intra în vocabularul curent al meleagurilor noastre. Mai ales în 1998 eram băiat mare deja, coboram câte două-trei trepte deodată cum ar veni și, chiar dacă Franța era prea departe pentru finanțele noastre, ea era totuși mai aproape decât America.

Ca și cum ar fi fost fix la scara cealaltă. Sau măcar la blocul celălalt. Iar după ce Adi Ilie înălța acea boltă perfectă peste Mondragón, noi aveam derby-ul nostru, câteva sute de metri mai încolo, cu parcarea rivală, făceam două echipe, dar trebuia să fim cât treizeci și două, chiar dacă ne-njuram numai în română, jignirile noastre căpătau un aer de speranță, occidental. La final câștiga, bineînțeles, întotdeauna România, iar noi băteam cuba și beam cu toții din același sifon încărcat special pentru noi și purtat, alături de celelalte, într-o sacoșă de pânză de același domn care ne traversa terenul de joacă însoțit de un câine chiar mai bătrân ca el, ne urmărea partidele încinse și ne spunea povești din alte vremuri, adeseori gri și triste, dar parfumate de melancolia lui.

Ca să închei, am crescut trași în două direcții, către trecutul greu și viitorul neapărat luminos, înțelegând din prezent doar că eram împreună și loveam toți aceeași minge, chiar dacă nu mai aveam toți aceleași haine sau mașini. Eram încă buni unii cu alții. Poate era vârsta, poate altceva. Habar n-am.

– Care este fotbalistul tău preferat din toate timpurile românești? Dar din restul lumii?
– Dintre români, Marius Lăcătuș. Mereu am crezut că frumosul se găsește mai ales în imperfecțiune, iar «Fiara» alterna cursele încântătoare cu simulările grosolane, driblingurile cu flegmele, poezia cu golăneala. Când toți copiii își desenau cu creta numărul 10 pe tricouri, eu îmi puneam 7.

De afară, probabil din aceleași motive, fără o ordine precisă, Gerrard, Ronaldo da Lima și Maradona. Stevie pentru tot ce a însemnat ca jucător și lider pentru Liverpool, dar mai ales pentru momentul în care a alunecat contra lui Chelsea, Ronaldo pentru toată magia, însă îndeosebi pentru lacrimile și urletul scos când și-a rupt iar genunchiul și kilogramele în plus, iar la Maradona, dacă mai e nevoie să o spun, pentru că putea fi perfect, dar n-a fost. Pentru că n-a fost Messi, poftim.

- Ai frecventat vechiul Ilie Oană? Ce a însemnat pentru tine Petrolul Ploiești? Și ce mai înseamnă astăzi, când locuiești în Franța (chiar așa, mergi la meciuri, la Reims)?
- Am mers puțin pe vechiul Ilie Oană, mult mai des pe fostul Steaua din Ghencea. Tata, bucureștean la bază, nu mi-a lăsat nicio șansă, m-a crescut stelist de mic. Îmi amintesc, totuși, de un meci de Cupă, dacă nu mă-nșel, în care am chiulit de la școală să văd Steaua pe viu, pe Ilie Oană. Cred că a bătut Petrolul, deci m-am ales și cu o absență nemotivată și cu o cruntă dezamăgire.

Petrolul a însemnat, deci, o rivală pentru mine și, mărturisesc, a fost destul de complicat în copilărie ca stelist între atâția «lupi». Iar de urmărit, urmăresc tot mai puțin fotbalul românesc, poate ceva meciuri din cupele europene, animat tot de nostalgie și de posibilitatea de a le comenta cu taică-miu. În rest, după atâția ani în care am tot înghețat pe stadioane și am trăit de-atâtea ori dezamăgirea de a-mi cunoaște foștii «idoli», m-am mai lecuit de microbul peluzei. Sigur, mai e și faptul că la Reims, unde locuiesc, plouă tomnatic din octombrie până în mai. Am mers de câteva ori pe Stade Auguste-Delaune, dar nu prea m-a prins atmosfera de-acolo. Am ajuns la vârsta în care prefer confortul fotoliului și al televizorului.

- Se califică România la campionatul mondial de fotbal masculin din Statele Unite ale Americii, Mexic și Canada de la anul? Vom mai prinde vreo Cupă Mondială în timpul vieții noastre, Sebastian?
- Aș vrea să ne calificăm pentru mondialul de la anul. Cel mai probabil, nu o vom face. Însă m-aș bucura, la fel cum m-am bucurat și la ultimul Euro. Și, până la urmă, simt că nu mai e de datoria celor din generația noastră să creadă, să spere și așa mai departe. Să creadă ăștia mai tineri și copiii, așa cum o făceam și noi pe vremuri. Ei și, cel mai important, jucătorii. La european nu ne dădea nimeni nicio șansă de a ne califica. Nici eu nu eram prea optimist. Iată că au făcut-o, totuși, ba au mai și ieșit din grupe. Și dacă nu merge la anul, altădată. În 30 de ani am trecut de la 24 la 48 de echipe. Până murim noi, vor merge la mondial minim 64, să nu ne pierdem speranța. M-a amuzat, în schimb, întrebarea ta, căci mi-a amintit de niște rânduri în care mă adresez lui taică-miu, scrise recent pentru ultima carte la care lucrez:

«Vorbeam cu un prieten marocan după mondialul din Qatar 2022. Vai, imediat vor fi trecut patru ani și de-atunci! A sărit și el de 40 între timp, dar în acea iarnă avea numai 37. Exact cât aveai și tu în acea vară din Statele Unite ale Americii din 1994. Îi spuneam că are noroc, că e suficient de copt încât să realizeze că a fost martorul unui eveniment unic: Maroc în semifinalele Cupei Mondiale. Era conștient, așa cum cred că și tu realizaseși încă de pe atunci ceea ce frate-miu și cu mine, încă prea mici, nu reușeam să integrăm. Căci la 10, respectiv șase ani, pare că prezentul se poate duplica și replica după bunul nostru plac.

Că România va juca mereu în fazele superioare ale competițiilor importante. Că asta e normalitatea. Sunt peste 30 de ani de-atunci. Nu s-a mai întâmplat. Și-mi dau seama că, fie și cu gustul amar al înfrângerii cu Suedia, tu păstrezi o amintire plăcută din acea vară în care aproape am fost zei. Iar eu trăiesc și-acum cu acel regret. Încă mai cred că România ar fi putut, ba nu, ar fi meritat mai mult. Desigur, mă înșel. Bineînțeles, încă aștept retribuția divină pentru acea nedreptate: România, campioană mondială. Fără îndoială, nu vom trăi să o vedem. Nici tu. Nici eu.»

– Se califică România la campionatul mondial de fotbal masculin din Statele Unite ale Americii, Mexic și Canada de la anul? Vom mai prinde vreo Cupă Mondială în timpul vieții noastre, Sebastian?
– Aș vrea să ne calificăm pentru mondialul de la anul. Cel mai probabil, nu o vom face. Însă m-aș bucura, la fel cum m-am bucurat și la ultimul Euro. Și, până la urmă, simt că nu mai e de datoria celor din generația noastră să creadă, să spere și așa mai departe. Să creadă ăștia mai tineri și copiii, așa cum o făceam și noi pe vremuri. Ei și, cel mai important, jucătorii. La european nu ne dădea nimeni nicio șansă de a ne califica.

Nici eu nu eram prea optimist. Iată că au făcut-o, totuși, ba au mai și ieșit din grupe. Și dacă nu merge la anul, altădată. În 30 de ani am trecut de la 24 la 48 de echipe. Până murim noi, vor merge la mondial minim 64, să nu ne pierdem speranța. M-a amuzat, în schimb, întrebarea ta, căci mi-a amintit de niște rânduri în care mă adresez lui taică-miu, scrise recent pentru ultima carte la care lucrez: «Vorbeam cu un prieten marocan după mondialul din Qatar 2022. Vai, imediat vor fi trecut patru ani și de-atunci! A sărit și el de 40 între timp, dar în acea iarnă avea numai 37. Exact cât aveai și tu în acea vară din Statele Unite ale Americii din 1994. Îi spuneam că are noroc, că e suficient de copt încât să realizeze că a fost martorul unui eveniment unic: Maroc în semifinalele Cupei Mondiale. Era conștient, așa cum cred că și tu realizaseși încă de pe atunci ceea ce frate-miu și cu mine, încă prea mici, nu reușeam să integrăm.

Căci la 10, respectiv șase ani, pare că prezentul se poate duplica și replica după bunul nostru plac. Că România va juca mereu în fazele superioare ale competițiilor importante. Că asta e normalitatea. Sunt peste 30 de ani de-atunci. Nu s-a mai întâmplat. Și-mi dau seama că, fie și cu gustul amar al înfrângerii cu Suedia, tu păstrezi o amintire plăcută din acea vară în care aproape am fost zei. Iar eu trăiesc și-acum cu acel regret. Încă mai cred că România ar fi putut, ba nu, ar fi meritat mai mult. Desigur, mă înșel. Bineînțeles, încă aștept retribuția divină pentru acea nedreptate: România, campioană mondială. Fără îndoială, nu vom trăi să o vedem. Nici tu. Nici eu.»

– Și nu în ultimul rând, ce se întâmplă la Liverpool, de nu mai merge revoluția lui Arne Slot?
– Nu sunt sigur că a fost o revoluție, de la bun început… Mi se pare un antrenor inteligent Slot, îi urmăresc și lui conferințele și interviurile. N-are carisma lui Klopp, dar are o sinceritate reconfortantă și el. N-o să intru în analize tehnico-tactice, n-am competențele necesare și am trecut și de vârsta în care patima orbește. Nu mi se pare o criză la Liverpool și nu văd niciun motiv de a face înmormântare după ultimele eșecuri. E drept, lucrurile merg mai puțin bine, uneori chiar prost în sezonul ăsta, iar obiectivul realist ar fi calificarea în Liga Campionilor, după mine.

Și așa ar fi trebuit să fie de la început. A plecat jumătate de echipă, au venit jucători tineri, talentați, dar neobișnuiți cu tot ce înseamnă Anfield, s-a pierdut, deci, din coeziunea grupului creat de Klopp, unul a cărui unitate și forță consta mai ales în faptul de a fi echipa incomodă contra căreia să fie cel mai greu de evoluat, de câștigat, așa cum o spunea chiar germanul. Slot, în schimb, e mai preocupat ca grupul său să învingă, să domine, o tranziție care poate dura și care vine, paradoxal, cu sincopele ei, eșecuri în șir și prestații, uneori, neconvingătoare. Nu în ultimul rând, să nu uităm ce lovitură a suferit vestiarul odată cu pierderea tragică a lui Jota.

Doar cine nu l-a văzut pe Salah plângând în fața peluzei la finalul partidei cu Palace, dacă rețin bine, nu înțelege cât poate să doară absența unui coechipier, prieten cu care îți petreci cea mai mare parte din zi, mort așa tânăr într-un stupid accident de mașină. Cred că Liverpool va fi din nou, în curând, foarte puternică, iar dacă nu va fi, nu va fi. Va reveni ea la un moment dat, așa e în fotbal. Am însă sentimentul că ne poate încă surprinde și-n acest sezon. Dacă nu în campionat, poate în Liga Campionilor.

– Sport, în general. Practici? Ce? Ți-ai îndrumat copiii, fetele, către sporturi? Care e diferența culturală în chestiunea sportului între România și Franța, unde tu locuiești de mai bine de un deceniu împreună cu familia dumitale? Ce fac francezii bine și unde greșim noi?
– Practic lupte în ultimul timp. În sensul că pierd lupta cu kilogramele. Lăsând gluma la o parte, din motive obiective – lipsa partenerilor pentru miuțe, vremea năzuroasă de aici, viața însăși, căci nici ea nu mai e la fel ca acum 10 ani, dacă tot le menționai pe fete – și subiective – lene, absența plăcerii de a alerga fără minge sau de a frecventa vreo sală de sport – sunt tot mai sedentar. Mă limitez la căratul sacoșelor de la cumpărături, un pic de bicicletă și plimbare. Rămân cu amintirea unei frumoase cariere de amator, încununată cu trofee prețioase, gen Cupa liceului, Cupa companiilor câștigată pe când eram la ziarul Adevărul și finala mică a Cupei studențești McDonald’s, unde, întocmai ca preferatul tău Baggio, am ratat penalty-ul decisiv. Cât despre fete, după ce au trecut prin scurte parcursuri de patinatoare, gimnaste și tenismene, par să se fi stabilit pe înot și dans amândouă. Iar la înot am senzația că se și pricep. Se mișcă, învață, descoperă. Probabil până la discuția următoare vor mai fi trecut prin câteva sporturi, dar nu contează. Exact aici e secretul. Ce fac bine francezii e că trebuie doar să vrei, restul ți-l oferă ei. Și aici mă refer la infrastructură – bazine, terenuri, patinoare, săli și, mai ales, cluburi locale, cu antrenori pregătiți, destul de bine, binișor plătiți, și o organizare foarte bună, fie că vorbim de scrimă, gimnastică artistică, tenis, înot, fotbal, baschet, badminton și tot ce mai vrei tu. Nu ies campioni mondiali mereu, dar ies copii un pic mai sănătoși. Nu mi se pare puțin. Ceea ce era bine la noi și nu mai e, și nici în Franța nu mai văd, e maidanul, locul de joacă mai puțin organizat, cu mai puține reguli, în care primează bucuria. Căci ce fac bine francezii fac și greșit, în sensul că – și p-asta am observat-o la fetele mele – organizarea lor se duce câteodată în extremă, iar strictețea aceasta îi poate inhiba pe cei mici, le poate răpi plăcerea, bătutul mingii, cum ar fi zis bunică-mea. Deci ăsta e, Andrei dragă, mesajul meu final. Aduceți maidanul înapoi!

Cel de-al doilea roman al lui Sebastian Perju, intitulat Fericirea era alături, va apărea în februarie 2026 la editura Vellant. Cartea povestește întâmplările a patru francezi care, dorindu-și să ajungă la Budapesta pentru a urmări pe viu partida de fotbal dintre Ungaria și Franța, de la Euro 2020 (disputat în 2021), aterizează, dintr-o eroare, la București.

Tot răul spre bine, căci peste ceva mai mult de o săptămână, echipa lor națională, calificată din grupe, urmează să joace în optimile de finală ale Campionatului European chiar în capitala României. Se decid, deci, să rămână la București, unde trec printr-o serie de aventuri ce le cimentează relația și îi fac să descopere prietenia adevărată și iubirea, noțiuni care se cam amestecă în capul personajului principal. În carte descoperim relația improbabilă dintre un francez însingurat crescut la periferia Parisului și o tânără țigancă, fostă prostituată, din Ploiești. Dincolo de prietenie, romanul vorbește despre clișee și bariere culturale, despre oamenii de la periferiile societăților, acei mulți care trec neobservați, dar are păstrează, îngrijindu-l ca pe o relicvă, darul rar al omeniei.

Iată și un pasaj din carte despre miuțele de altădată și de azi:

“Animale urbane cum eram și cum probabil am rămas întreaga viață, crescute în sălbăticia din Paris și, mai ales, din împrejurimile lui, Youssef, Mat, Sam și cu mine am tresărit în același timp când am auzit o serie de strigăte, de fluierături și de boscorodeli. Eram deja aproape de capătul parcului, în partea opusă porții pe care intrasem, și nu numai acele sunete ne purtau ca hipnotizați spre zona din stânga noastră, ci și mirosul de transpirație și scuipat care le însoțea. Ne-am uitat unii la alții și am accelerat ritmul ca la un semnal, îndreptându-ne spre locul unde nu putea avea loc decât un meci de fotbal. Și simțurile nu ne-au înșelat. Am ajuns rapid în dreptul unui teren de dimensiuni reduse, cu iarbă sintetică, dar trebuie să recunosc că am fost puțin dezamăgiți când am văzut că pe gazonul artificial nu se îndârjeau bărbați, ci se antrena o grupă de copii, sub privirile tulburi ale unui antrenor cu vârsta nedefinită și ochii roșii de parcă ar fi dormit în cireș. Șapca îi ședea strâmb pe creștetul capului, dezvăluind o frunte goală ce, probabil, nu i se oprea decât în ceafă. Gălăgia cea mare venea însă din partea părinților, un grup mai numeros de indivizi, ce se agățase de gardurile terenului și dinspre care se auzeau răgete, mieunături, lătrături și oftaturi, toate în același timp, o cacofonie într-o limbă de neînțeles, însă fără îndoială greu de îndurat și pentru noi, hăndrălăi obișnuiți cu scandalul tribunelor, darămite pentru bieții puști care încercau să învețe să dea cu piciorul în minge.

Nimeni nu părea să-l placă pe antrenor. Toate degetele erau ațintite spre el, iar urletele și înjurăturile îi erau destinate în majoritate. Asta nu-nseamnă că tinerii fotbaliști scăpau basma curată, ba dimpotrivă. Aproape că le era frică să mai bage câte o alunecare, ca nu care cumva părintele celui atacat să reacționeze și să intre pe teren aidoma huliganilor violenți de pe stadioane. Când ședința de pregătire s-a-ncheiat, copiii au părăsit mica arenă cu capetele plecate, fără nicio bucurie în priviri, au ieșit fără să-și salute antrenorul sau colegii, iar asta m-a-ntristat, văzând cum fotbalul la nivel juvenil însemna acum ca băieții să-nvețe mai întâi ura decât bucuria de a juca și camaraderia cu ceilalți coechipieri. Abia când a rămas terenul gol am observat că de partea cealaltă a lui așteptau ceva mai mult de zece inși, echipați să se joace, încălzindu-se stângaci. Erau oameni în toată firea, unii cu burtă, alții trecuți des pe la sală, unii cu păr grizonant, alții cu mustăcioare d-abia mijite, bărbați cu chef de fotbal și de luptă. Fără să ne vorbim, ne-am înțeles să mai rămânem un timp, să urmărim cum arată jocul la nivel de amatori în România. Meciurile din suburbiile Franței le cunoșteam toți destul de bine.

Dar n-am apucat să îi vedem la treabă, căci, pare-se, nu erau destui, nu le venise o echipă, în fapt, erau numai 13 în total, iar formațiile numărau câte șase inși. Ne-am apropiat de grupul strâns la mijlocul terenului, iar cel mai crăcănat dintre ei ne-a întrebat, într-o engleză aproximativă, dacă am vrea să ne băgăm. Spunea că am fi putut să luăm noi omul în plus, iar portarul echipei pierzătoare să apere și la noi. Partidele durau câte 10 minute, iar echipa învingătoare rămânea pe teren, asta dacă niciuna din trupe nu marca două goluri, caz în care meciul se termina mai repede. Eram toți îmbrăcați lejer, cu adidași în picioare, pantaloni scurți și tricouri. Toți, în afară de Sam, care era încălțat cu o pereche de mocasini, asortați la niște pantaloni lungi, albi și o cămașă subțire. Când a văzut însă privirile tăioase pe care i le aruncam, și-a suflecat pantalonii și mânecile cămășii, s-a descălțat și a zis senin: – Sunt gata, eu joc așa, ceea ce a provocat o serie de râsete înăbușite din partea adversarilor.

Acum, n-o să mă întind cu descrierea meciurilor noastre mai mult decât am făcut-o despre partidele Franței, pentru care, de altfel, decisesem să plecăm în această excursie, însă trebuie să vă spun că seria nesfârșită de goluri pe care le-a înscris Samuel nu numai că a făcut meciurile foarte scurte și pe noi să nu ieșim de pe teren, dar aproape că a încheiat după-amiaza mai devreme și încă într-un mod brutal. Sam al nostru parcă nu se simțea bine dacă nu umilea mai întâi întreaga echipă adversă, inclusiv portarul, înainte să marcheze, ba strecurându-le celorlalți mingea printre picioare, ba săltând-o peste ei, ba trăgând-o cu călcâiul sau cu talpa, înșirând adversarii ca pe rufe, ceea ce a stârnit mai întâi furia noastră, mă rog, mai ales pe a lui Youssef, pentru că, e drept, devenisem aproape inutili – eram ca în filmul acela de demult, cu Silvester Stallone și cu Pelé, legenda braziliană, care la un moment dat le explica coechipierilor că tactica pentru meciul ce venea era de a-i pasa lui mingea, apoi el avea să dribleze întreaga echipă și să nu se oprească până în plasa adversă.

Dar mai rău e că fentele lui începuseră să-i agaseze și pe adversari și puțin a lipsit ca lucrurile să degenereze într-o bătaie generală. Când vreo patru inși de la echipa rivală l-au încercuit pe Sam, binecuvântându-l cu o serie de cuvinte deloc prietenoase, dintre care am reținut apelativul „cioroi împuțit”, căci aveam să-l aud mai des decât mi-aș fi dorit în perioada în care am stat în România, Mat și cu mine ne-am postat, cam fără convingere, în spatele lui, gata, dacă chiar era cazul, dar doar dacă chiar era cazul, să intervenim într-un eventual conflict fizic. Numai Youssef privea de la distanță, parcă indecis în privința taberei pe care voia să o aleagă. Totuși, cu toți nervii provocați de Sam, arabul s-a pornit în cele din urmă într-un sprint și s-a oprit doar când palmele sale late s-au proptit în gulerul tricoului celui mai agresiv dintre adversari.

A urmat un șir de îmbrânceli, împunsături, înjurături aruncate printre dinți și flegme scuipate la doi pași de încălțările dușmanului. Și cine n-a jucat fotbal niciodată ar putea crede că s-a lăsat cu sânge și dinți împrăștiați pe teren, dar, în fapt, meciurile au continuat apoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu aceeași desfășurare și același deznodământ, nimic schimbat, într-o atmosferă plăcută, ca după o furtună dezlănțuită, însă scurtă, de vară. Iar la finalul celor două ore, la bustul gol și cu tricourile lipite de spinările noastre, am rămas cu toții la terasa de lângă, am băut bere rece și am glumit despre tot ce glumesc niște oameni pe care îi leagă aceeași pasiune.”