Health Talks, ep. 58 Specialistă în stil de viaţă sănătos: „Am mâncat din frigider cu rușine ani la rând. Azi îi învăț pe oameni să iubească din nou mâncarea”

- Lorena, întâi de toate, spune-ne cum te-ai gândit să devii nutriționistă, cum ai ales această cale și dacă mai ții minte momentul în care ai zis „gata, asta vreau să fac”.
- Da, da, da, îl țin minte perfect. E o poveste lungă, o să încerc să o fac puțin mai scurtă. Evident că pasiunea pentru nutriție a apărut dintr-o nevoie personală. Din nevoia mea de a mă ajuta, de a-mi îmbunătăți relația cu mâncarea și de a slăbi într-un mod sănătos. Am avut kilograme în plus, dar mai mult decât asta, am avut o relație foarte nesănătoasă cu mâncarea. Și asta s-a întâmplat în copilărie, în adolescență, am trecut și de liceu, am terminat și facultatea, am făcut și un master, m-am angajat.

- Cum ai învăţat să mănânci sănătos?
- Am descoperit destul de târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Și atunci l-am cunoscut pe soțul meu, care pe vremea aceea îmi gătea piept de pui cu cartofi și broccoli. Eu credeam că nu ai voie să combini carnea cu cartofi, că nu trebuie să mănânci după o anumită oră, credeam în toate miturile pe care acum încerc să le discut în online și să le spulber. Și ușor-ușor am început să mănânc, am început să mă simt mai bine, mâncam mai mult cu el decât mâncam înainte, pentru că ținusem toate dietele posibile. Înfometarea era la ordinea zilei. Mă înfometam câteva zile, slăbeam și apoi dădeam iama în frigider, iar asta venea la pachet cu sentimente de vinovăție.

- A fost ca un moment aha.
- Exact. Ceva în capul meu a făcut un „click”: cum să mănânc mai mult și să mă simt mai bine? Ia să caut eu mai mult. Și am început să caut. Broccoli - de ce e bun broccoli? Am ajuns de la nutrienți la nutriție. Un an de zile doar asta am făcut. Eram ca un burețel care absorbea toate informațiile și mi-am zis că vreau să studiez, pentru că nu mi-era foarte clar atunci, acum mulți ani, din online, ce informații sunt corecte. Și am zis că o să mă înscriu la un curs pentru mine, ca să văd cum stau lucrurile. M-am înscris la curs și în prima sâmbătă, când am ajuns acasă, i-am spus iubitului meu de atunci: nu știu cum o să fac și ce o să fac, dar eu asta o să fac toată viața.

+19 FOTO

Lorena Săroiu: „Slăbește mâncând e vorba mea preferată”

- Spuneai de acest obicei pe care îl avem mulți dintre noi, de a ne înfometa atunci când vrem să slăbim. Mai vezi acest lucru și astăzi, când sunt atâtea informații și studii care arată că putem slăbi mâncând?
- „Slăbește mâncând” e vorba mea preferată.

- Mai vezi acest concept în continuare?
- Da, din păcate da, și mult mai des decât aș vrea. Femeile în continuare sunt obișnuite cu ideea asta de înfometare. Se știe că înseamnă „nu mănânc”, „mă înfometez”, sau aleg să țin o dietă restrictivă - care tot înfometare e. Avem ideea că trebuie să mâncăm cât mai puțin ca să pierdem în greutate. Și așa reușim… pe termen scurt. Slăbim câteva kilograme, dar apoi ce facem? De cele mai multe ori, kilogramele se întorc, chiar cu întăriri. Și ce facem? O luăm de la capăt.

- Efectul yo-yo.
- Da. În plus, înfometarea vine la pachet cu carențe și deficiențe - fier, B12, vitamina D, vitamine, minerale. Vine cu relații nesănătoase cu mâncarea, vinovăție, frustrare, stimă de sine scăzută. Ne biciuim emoțional, dar apoi ajungem tot în punctul în care zicem „a funcționat dieta, hai să mai țin una”. Scopul meu în online e să schimb mentalitatea asta.

Health Talks

De la lacrimi pe banda de alergare la titlul de campioană: povestea unei femei care a învins prejudecățile din bodybuilding

Lorena Săroiu: „Am plâns mult după ce am mâncat din frigider”

- Am văzut motoul tău în online: „te învăț să iubești din nou mâncarea”. Ce ai vrut să transmiți prin el?
- Eu acum iubesc mâncarea. Și spune asta o persoană care deschidea frigiderul, mânca din frigider și se mințea că „nu se pune”, apoi mergea în cameră și plângea că și-a stricat dieta. Spune asta o persoană care credea că pâinea nu e bună, că carbohidrații nu sunt buni, că nu ai voie carne cu cartofi, că nu poți mânca după ora șase. Credeam că orice gură de mâncare mă va îngrășa sau mă va împiedica să slăbesc. Relația era groaznică. Acum pot să spun că iubesc mâncarea și e o bucurie pentru mine. Fie că mănânc o masă sănătoasă - carne slabă cu cartofi la cuptor și salată - fie că mănânc o prăjitură, o pizza, un burger. Mă bucur de ele fără sentimentul ăla de „vai, o să-mi stric procesul”. Nu mai sunt nici într-o extremă, nici în cealaltă. Și asta îmi doresc și eu pentru oameni.

- Un echilibru.
- Exact. Mâncarea e cea mai lungă relație a noastră. De când ne naștem până murim. Și ne ține în viață, ne hrănește corpul, ne bucură sufletul. A iubi mâncarea nu înseamnă să mănânci doar procesate și să nu-ți pese. Înseamnă să o înțelegi cu totul: și partea de sănătate, și partea de bucurie.

- Când am citit prima oară, mă gândeam că persoanele cu probleme de greutate „iubesc mâncarea”. Dar de fapt e mai degrabă o relație toxică, cu multe sentimente de rușine. Cum reușești în relația cu clienții tăi să le transmiți această iubire sănătoasă față de mâncare?
- Este un proces și durează. Asta vreau să înțeleagă oamenii: schimbările nu se întâmplă peste noapte. Primul pas e conștientizarea. A mânca mult, exagerat, peste nevoi, a mânca să-ți înghiți emoțiile - asta e mâncat emoțional. Mulți îl văd ca pe un dușman. Dar, cum mi-a spus o prietenă, poate fi și un prieten: te trage de mână și îți arată că ceva nu e în regulă cu tine. Că ești stresat, supărat, obosit, anxios, suprasolicitat. Sunt emoții pe care nu știm să le gestionăm altfel decât cu mâncare. Așa am învățat de mici: „ești supărat? Mănâncă ceva să-ți treacă.”

Lorena Săroiu: „Uneori mâncatul emoțional chiar ne poate salva dintr-o stare foarte rea”

- „Ai luat o notă mare? Ia o prăjitură.”
- Exact. Și la emoții bune recompensăm cu mâncare. Așa știm să gestionăm. Nu spun că e bine sau rău. Uneori mâncatul emoțional chiar ne poate salva dintr-o stare foarte rea. Chiar dacă nu vine cu beneficii pentru corp. Dar dacă îl privim ca pe un prieten și învățăm să trăim cu el, să îl avem mai rar, să nu ne mai biciuim pentru el, acolo e echilibrul. Iar pașii sunt mici. Nu putem dintr-o dată să trecem de la ani de mâncat emoțional la „gata, de azi fac totul perfect”. Nu. Chiar dacă mergem la nutriționist, nu planul alimentar rezolvă totul. Sunt multe lucruri de înțeles și de schimbat. Trebuie să vedem de unde pleacă acest mâncat și de ce exagerăm.

- Vorbeai de mâncatul emoțional. Pentru că include cuvântul „emoție”, iar emoțiile nu sunt bune sau rele, sunt semne. Mâncatul emoțional poate fi un semn că e ceva în neregulă cu noi și că trebuie să fim atenți. Cum ne dăm seama care e diferența între foamea reală și foamea emoțională?
- Foamea reală apare treptat, câte un pic. Ți-e foame și poți chiar să-i dai o notă: 5, 6, 7, 8… mi-e foarte foame. Este o foame în care ai mânca orice, pentru că chiar îți e foame. Foamea emoțională, în schimb, apare brusc: acum vreau să mănânc, și vreau să mănânc ceva dulce, sau ceva sărat. Nu îmi dai orice de mâncare, vreau fix aia, vreau trei prăjituri, acum. Asta este foamea emoțională.

- Adică în momentul în care avem niște broccoli în frigider și spunem „nu vreau să mănânc broccoli”, acolo nu e foame, nu?
- Exact. Dacă vrem să mâncăm prăjitură, aia este foamea emoțională. Și am auzit de multe ori sfatul „ți-e foame, bea apă”. Sunt și nu sunt de acord cu el. Nu mi se pare o recomandare extraordinar de sănătoasă sau benefică pentru toată lumea, pentru că e posibil chiar să-ți fie foame. Putem să o luăm altfel: simți că îți e poftă și ai vrea să mănânci o prăjitură? Așază-te puțin, bea un pahar cu apă, respiră de trei ori, liniștește-te, închide ochii și încearcă să te aduni, să te gândești ce simți în momentul ăla. Dacă nu te poți controla și tot vrei să mănânci dulce, ok, te duci și mănânci. Pe moment, mâncatul emoțional ajută, pentru că nu mai simți emoțiile pe care nu vrei să le simți. Dar după episod, așa cum ai spus, recomand să ținem un jurnal. Poate fi jurnal alimentar plus jurnal de emoții. Să notezi: am simțit asta, m-am certat cu X, am primit vestea asta și am vrut să mănânc așa. În timp, citindu-l, apar niște pattern-uri.

Lorena Săroiu: „Mâncat emoțional înseamnă vinovăție”

- Care sunt cele mai frecvente emoții care crezi că ne împing spre mâncatul emoțional? Mai degrabă emoțiile considerate negative?
- Cred că ambele, dar mai mult emoțiile de tip stres cronic, anxietate. Depinde și de oameni. Sunt oameni care, când sunt anxioși sau foarte triști, nu vor să mănânce. Eu, de exemplu, când sunt suprasolicitată, copleșită, când muncesc mult, am tendința să mă duc să mănânc ceva bun, ceva dulce, care mă calmează pe moment. Evident, două-trei minute, dar mă calmează. Cred că e important să facem diferența între mâncat emoțional și mâncat în exces. Pentru că, de exemplu, de sărbători nu toată lumea mănâncă emoțional. Mulți mâncăm în exces pentru că sunt sărbătorile, pentru că totul se învârte în jurul unei mese pline și așa suntem obișnuiți. Ăla e exces. Mâncat emoțional înseamnă vinovăție după, acea senzație de „aoleu, mai bine nu mâncam”. E important să știm diferența.

- Cum spuneai tu, mesele de Crăciun sunt și despre socializare, de care avem nevoie. Și totuși, cum ar trebui să abordăm mesele astea de sărbători? Mai ales când mergem la părinți și mama insistă: „hai, mai mănâncă și asta!”. Cum împăcăm nevoia noastră de a mânca doar cât trebuie, dar fără să o supărăm?
- E o întrebare pe care o primesc foarte des: cereți la pachet. Știu că pare simplu, dar oamenii nu se gândesc la asta. În general, mergem în vizită și primim mâncare. Recomandarea mea este să nu aveți farfuria mereu goală. Dacă farfuria e goală, gazda va veni mereu să-ți mai pună puțin. Așa că e bine să fie tot timpul ceva în farfurie.

- Un sfat bun.
- Cerutul la pachet aduce și o satisfacție mare pentru persoana care a gătit. Poți să-i spui: „Îmi place foarte mult, vreau să încerc, dar nu mai pot. Te rog, dă-mi la pachet, nu vreau să plec fără să gust.” Și vei primi la pachet. Oamenii îți oferă mâncare din iubire. Dacă le spui „nu acum”, dar în același timp arăți că apreciezi, toată lumea e fericită. Și noi nu ajungem să exagerăm. Iar legat de masa în sine: întotdeauna va fi mai mult decât de obicei. Dar dacă gustăm câte puțin din toate, nu vom ajunge la punctul în care ne e rău. Și știm foarte bine că se întâmplă, vedem în fiecare an la știri.

Lorena Săroiu: „Merg foarte mult pe ideea de echipă: nutriționist + terapeut”

- Spuneai mai devreme că și tu, din când în când, îți reglezi emoțiile prin mâncare. Vine momentul ăsta cu vinovăție? Sau îl conștientizezi și trece?
- Uneori vine, dar durează foarte puțin. Asta e parcursul. Un om care a mâncat emoțional mulți ani nu vreau să spun că nu va scăpa niciodată, dar dacă începe să-l vadă ca pe un prieten, momentul ăla de vinovăție devine foarte scurt. E un gând: „aoleu…”, și apoi îl dau la o parte. Vorbesc cu mine: „înțeleg de ce ai făcut asta, uite cât ai muncit, ai simțit nevoia asta acum”. Și dispare repede. Nu stau în rușine și vinovăție.

- Mi-ai spus că e greu să ne împrietenim cu mâncatul emoțional. Le recomanzi clienților tăi să meargă și în terapie dacă situația e dificilă?
- Da, 100%. Mai ales acum. Și eu am crescut în ultimii ani și mi-am schimbat abordarea. La început știam doar să fac planuri alimentare. Oamenii aveau rezultate, dar tot pe termen scurt. Apoi mi-am dat seama că e importantă și partea de consiliere, de educație nutrițională. La un moment dat am renunțat de tot la planuri. Merg foarte mult pe ideea de echipă: nutriționist + terapeut. Eu pot să-ți dau teoria, dar dacă tu nu ești bine cu tine, va fi greu să o pui în practică. Contează cum dormim, cum muncim, cum gândim, cum vorbim cu noi. Toate influențează ce punem în farfurie.

- Vorbeam la început de relația sănătoasă cu mâncarea. Cum ai defini-o, în câteva cuvinte?
- Un cuvânt ar fi „liniște”. Se simte liniște, mai ales în minte. Lipsa acelui „food noise”: toate gândurile care apar când mănânci ceva - „are carbohidrați, are zahăr, e bine? nu e bine?”. Asta e food noise. O relație echilibrată înseamnă să știm cum să ne hrănim conform nevoilor noastre: macro, micro, farfurii echilibrate. Și să ne bucurăm și de alimentele mai puțin nutritive, fără vinovăție. Echilibrul diferă de la om la om. Și nu înseamnă 50-50. Alimentele procesate „cântăresc mai greu”. Mâncăm mai puțin și mai rar din ele și mai mult din alimente nutritive, și atunci balanța se echilibrează. Dacă ne-am imagina un 50-50 real, de fapt cele procesate ar cântări mai mult și ne-ar duce într-un cerc vicios: mă îngraș, mă simt rău, nu dorm bine, nu mă mișc.

Lorena Săroiu: „Nu simt că am o relație extraordinar de bună cu imaginea mea”

- Îmi spuneai la început că ai avut o relație cu ups and downs când erai adolescentă. Cât de mult ți-a influențat imaginea corporală deciziile pe care le luai atunci când mâncai? Pentru că la femei, mai ales, imaginea corporală influențează foarte mult deciziile legate de nutriție.
- Da, foarte mult m-a influențat și pe mine și, în continuare, cred că e prima oară când deschid acest subiect așa, în online, dar eu nu simt că am o relație extraordinar de bună cu imaginea mea. Undeva în spate, adolescenta, fetița încă vine și îmi spune anumite lucruri. Chiar și când am avut 48 de kilograme, mie nu mi se părea că sunt suficient de slabă, pentru că în copilărie și adolescență auzeam foarte des: „așa e, așa o să fie mereu, ești grăsuță”, „așa ai moștenit din familie” sau „mai bine grase și frumoase”. Lucruri pe care oamenii, părinții, bunicii nu le spun cu rea intenție, dar copiilor le rămân undeva. Iar adolescența mea a fost plină de „trebuie să slăbesc”, „mă înfometez ca să slăbesc”, „vreau să arăt și eu ca... vreau și eu să fiu slăbuță”.

- Cum ai făcut să vezi lucrurile altfel?
- Odată cu trecerea anilor, am lucrat foarte mult cu mine și acum știu să prind gândurile astea și să nu le las să ruleze, dar ele tot apar. Mă întorc la întrebarea ta: imaginea corporală impactează foarte mult, pentru că deciziile pe care le luăm din frică, din dorința de a arăta într-un anume fel sau din nemulțumire față de noi nu vor fi niciodată decizii bune și sănătoase.

- E vorba să îţi accepţi corpul.
- Da, în momentul în care ne acceptăm - și e greu - dar în momentul în care ne acceptăm corpul și înțelegem că el ne poartă prin viață, că fără el nu am fi aici, nu am avea familie, copii, nu am face tot ceea ce facem zi de zi… atunci putem lua deciziile cele mai bune. Acceptarea nu înseamnă „rămân așa”, ci înseamnă că pornim din grijă față de noi. Când cineva decide să slăbească pentru că vrea să nu-l mai doară picioarele, să se simtă bine în pielea lui, să alerge cu copiii sau să îmbătrânească frumos, acelea sunt deciziile care te duc către un rezultat bun și sănătos.

- Și pe termen lung.
- Exact. Pe termen scurt, când pornești din „nu mă suport, nu-mi suport corpul, de ce arăt așa?”, și te înfometezi ca să slăbești, aceea este din start o alegere nesănătoasă și va veni la pachet cu și mai multă frustrare, rușine, neîncredere și stimă de sine scăzută.

Lorena Săroiu: „Este o linie foarte subțire între blândețe și renunțare”

- Te-am întrebat acest lucru pentru că eu am făcut peste 100 de interviuri legate de imaginea corporală la femei și am rămas șocat când am văzut că în 90% din cazuri, femeile au trecut sau încă treceau prin episoade în care spuneau că își urăsc corpul. Cum vezi că ne putem reîmprieteni cu corpul nostru și cum ai făcut tu?
- Și aici e un proces. Știu că nu e un răspuns ușor de auzit, dar este un proces lung. Poate nu vom ajunge niciodată la o iubire 100%, nonstop, dar primul pas ar fi să ne întrebăm „de ce vreau să slăbesc?”, și să mergem în profunzime cu acest „de ce”. Pentru că vreau să alerg cu nepoții mei, pentru că vreau să fac sport și să mă simt bine, pentru că vreau să fiu sănătoasă, pentru că vreau să îmbătrânesc frumos. Este greu să ajungi la motivația interioară când suntem bombardați cu imagini perfecte.

- E mult mai greu acum în era social media.
- Pentru mine, în adolescență erau revistele. Acum este online-ul, unde iar vedem perfecțiune. Dar în același timp există un trend sănătos în care femeile încep să arate realitatea, chiar și femei care fac sport de performanță. Mi se pare că dacă ne orientăm spre acest tip de conținut, ușor-ușor rescriem niște credințe și realizăm că poate picioarele mele nu arată ca în reviste, dar sunt normale, și multe femei sunt normale și frumoase. Este un proces care durează. Deci: să găsim „de ce”-ul nostru, să fim atenți ce consumăm în online și cum ne vorbim. Am auzit o întrebare care mi-a rămas în minte: dacă prietena ta cea mai bună ți-ar spune ce simți tu, ce i-ai spune? Cu siguranță nu i-ai spune ce îți spui ție.

- Acum au apărut și conturi care merg pe ideea „e ok să fii obez, iubește-ți corpul indiferent de cum arată”. Unii spun că preferă bodyshamingul decât să audă „e normal să ai 50 kg în plus”. Unde ar trebui să ne oprim? Nu e ok nici bodyshamingul, dar poate nu e bine nici „e ok, mănâncă cât vrei tu”.
- Cu siguranță. Exact ce vorbeam mai devreme: ne acceptăm corpul, dar asta nu înseamnă că rămânem acolo cu kilogramele și problemele de sănătate. Este o linie foarte subțire între blândețe și renunțare. Nu sunt de acord nici cu bodyshamingul, pentru că un om căruia îi spui „ești gras, pune mâna și slăbește” nu va lua o decizie din grijă față de sine, ci din rușine. Și nu știm ce declanșăm. Poate îi facem mai mult rău decât bine. Poate slăbește pe moment, dar nu va rămâne acolo și intră iar în cercul dietelor. Pe de altă parte, nici varianta „am 50-100 kg în plus, e ok, mă accept, rămân așa” nu e sănătoasă. Viața nu se trăiește bine așa. E imposibil să fii sănătos la o greutate foarte mare. Trecem peste deficiențe, rezistență la insulină, diabet… dar dacă tu nu te poți mișca, nu poți urca două etaje, nu poți face lucruri simple, acolo e o problemă. Acceptarea nu trebuie să fie renunțare.

- Și nu vine din iubire pentru corpul tău.
- Exact. E mai degrabă „lasă că îți arăt eu”. O formă de revoltă, nu de iubire. Dar dacă ne uităm mai adânc, ne impactează.

Lorena Săroiu: „A slăbi nu înseamnă a ajunge la o greutate cât mai mică”

- Mi se pare că e fix aceeași problemă ca la bodyshaming și la acceptarea necondiționată: ambele au la bază ceva negativ. „Mă accept așa cum sunt” nu înseamnă automat că îți iubești corpul. Când iubești pe cineva, nu îi faci rău - iar când mănânci prea mult și spui că „te accepți”, nu e un beneficiu real.
- Nu e iubire față de noi. Și aș vrea să menționez ceva: a slăbi nu înseamnă a ajunge la o greutate cât mai mică. O persoană care și-a propus acum 3 ani să ajungă la 50 kg, dar ajunge la 60 kg și este sănătoasă, se mișcă, se simte bine, mănâncă echilibrat și trăiește frumos - este perfect. Aici văd des întrebarea „care e greutatea mea ideală?”. Nu există o greutate ideală. Greutatea ideală este cea la care te simți bine, funcționezi, nu ai probleme de sănătate și duci o viață normală.

- Ce rol crezi că joacă perfecționismul, mai ales în societatea asta de consum în care vedem atâtea reclame și atâtea influenceri care trăiesc o viață perfectă? Ce rol crezi că joacă perfecționismul în alegerile noastre alimentare?
- Perfecționismul, pentru mine, este egal cu mentalitatea de „totul sau nimic”. Fac totul sau nu mai fac nimic, și asta este o mentalitate sortită eșecului. Și cred că am spus tot. Ideea asta de „dacă nu îmi fac farfuria perfectă la fiecare masă, mai bine îmi comand ceva sau mănânc niște covrigi”. Unde ajungem așa? Înapoi într-un stil de viață dezechilibrat, cu alimentație dezechilibrată.

- Da, pentru că întotdeauna e mai bine să facem ceva, măcar puțin, decât să nu facem deloc.
- Exact, pași mici.

Lorena Săroiu: „Mâncați mai multe proteine”

- Dacă tot vorbim de pași, hai să le spunem oamenilor câțiva pași pe care ar putea să-i facă chiar de astăzi, dacă vor să-și îmbunătățească relația cu mâncarea.
- Mereu am spus că, dacă aș avea un microfon și 10 secunde în fața a milioane de oameni, sfatul pe care l-aș da ar fi: mâncați mai multe proteine. Sau măcar suficiente proteine. Știu că acum există această dispută în online, că vorbim prea mult despre proteine și prea puțin despre fibre. Eu nu sunt de acord. De 5 ani vorbesc online despre proteine și încă întâlnesc oameni care nu mănâncă suficiente proteine.

- De ce proteine?
- Pentru că impactează foarte multe lucruri. Începând cu prima masă din zi. Proteinele nu sunt doar pentru mușchi. Ele sunt cărămizile corpului: sistem imunitar, masă musculară, structura celulelor. Dacă începem să punem mai multe proteine în farfurie, vom avea un nivel de sațietate mai mare, vom controla mai bine cantitatea de mâncare, poftele și foamea fizică. Iar foamea fizică, combinată cu cea emoțională, este haos. Dacă reușim să gestionăm foamea fizică, vom gestiona mai ușor și foamea emoțională.

- Ce pot face mai exact oamenii?
- Prima masă din zi - indiferent că e la 30 minute, o oră sau trei ore după trezire - să fie echilibrată și cu suficiente proteine. Asta e mai important decât ideea că „micul dejun e cea mai importantă masă”. Prima masă e importantă. De exemplu: ouă cu cottage cheese și multe legume proaspete și o felie de pâine integrală. Simplu, hrănitor și sățios. Dacă începem cu o masă echilibrată și renunțăm la ronțăieli, zahăr pe stomacul gol, doar fructe la prima masă - pentru că da, fructele sunt sănătoase, dar doar fructe la micul dejun înseamnă zahăr fără proteine - ni se va face foame repede. Iar fructele consumate în exces pot duce și la probleme precum ficatul gras. Deci, primul sfat: schimbăm doar prima masă din zi. Apoi ne uităm la prânz și cină.

- Apoi?
- Să ne întrebăm ce ne dorim. Dacă vrem să slăbim, de ce vrem să slăbim? Unde ne grăbim? Cine ne grăbește? Dacă am ținut diete ani la rând și nu au funcționat, de ce ne mai întoarcem la ele? Să ne oprim un pic și să analizăm. E revelator.

- Ce sfaturi ai mai avea?
- Aș mai adăuga somnul și stresul. E greu să spui „nu te mai stresa”, nu funcționează. Dar ideal este ca în timp să învățăm să gestionăm mai bine stresul și să acordăm atenție somnului. Dacă nu dormim, nu putem avea pretenția să ne mișcăm, să gătim, să alegem bine mâncarea, să avem energie. Când suntem obosiți, intrăm pe pilot automat: fugim la muncă, luăm un covrig, sărim prânzul, bem o cafea, seara mâncăm excesiv, ne culcăm târziu, dormim puțin și o luăm de la capăt.

Lorena Săroiu: „Singura carte pe care o pot recomanda este cea a lui Peter Attia”

- În încheiere, aș vrea să ne recomanzi niște cărți, niște podcasturi. Trăim în perioadă cu foarte multe informații, uneori contradictorii, și din cauza asta nu mai luăm deciziile corecte. De unde să ne luăm informațiile și cum știm că sunt corecte?
- Este o întrebare foarte grea. Mi-e greu să recomand cărți pentru că, inclusiv când le citesc eu, găsesc multe lucruri cu care nu sunt de acord. Doar că eu știu să le filtrez. Un om fără pregătire în domeniu le filtrează greu. Singura carte pe care o pot recomanda este Outlive - Știința și arta longevității, de Peter Attia. Mi-a plăcut mult și rezonez cu ce a scris. E important să fim deschiși, dar un om aflat la început poate fi mai mult încurcat. Așa că nu m-aș duce neapărat spre cărți.

- Podcasturi?
- Recomand să le consumăm cu moderație. Câți oameni, atâtea păreri. Iar cel mai bun specialist pentru noi suntem tot noi. Dacă uităm să ne ascultăm, să ne întrebăm ce are nevoie corpul nostru și ascultăm doar ce zic alții, vom obosi și nu ne vom mai auzi deloc. Asta cred că s-a întâmplat în ultimii ani. Eu sper că pagina mea este o sursă de inspirație și informație utilă - nu spun „corectă”, pentru că poate peste 10 ani lucrurile se vor schimba - dar informații care să îi ajute pe oameni să se apropie de ei înșiși și de nevoile lor. Nu sunt doar eu, sunt mulți colegi pe care îi apreciez. Sfatul meu este să filtrăm bine, să nu mai urmărim mii de oameni și păreri, ci una, două, trei persoane și, mai ales, pe noi înșine.

Emisiunea integrală cu Lorena Săroiu

- Da, ca o concluzie, cred că soluția e în interior, nu în exterior.
- Exact, da. Noi avem toate resursele, important e doar să le scoatem la suprafață și să ne folosim de ele.