Articol de Daniel Scorpie - Publicat joi, 11 decembrie 2025, 10:36 / Actualizat joi, 11 decembrie 2025 11:16
Brazilianul David Luiz, integralist în înfrângerea lui Pafos cu Juventus, 0-2, în Champions League, a fost intervievat pe larg de Gazzetta dello Sport și a vorbit despre câteva momente senzaționale din cariera sa. Ajuns la 38 de ani, David Luiz a vorbit, printre altele, despre „ghetele luate de la piață, finala jucată accidentat, credința în Dumnezeu, echipa de imigranți de la Paris și pasiunea nebună pentru matematică”.
Jucător la echipe precum Benfica, Chelsea, PSG sau Arsenal, David Luiz spune că „antrenoratul va fi viitorul meu. Mă gândesc la asta de ceva timp, aș putea începe din Cipru, niciodată să nu spui niciodată”.
Cea mai importantă lecție a primit-o de la părinții săi, profesori la o școală din Diadema, Brazilia: „Respectă oamenii care au crezut în tine, nu scuipa în farfuria din care ai mâncat”. „Eu am pornit de la zero și am avut oportunitatea de a avea totul în viață, bani și lux. Cel mai bun lucru pentru mine este să fiu acasă cu familia și cu oamenii pe care îi iubesc. Asta este ceea ce viața continuă să mă învețe și astăzi, la 38 de ani. Spun mereu că «viața normală este cea mai bună viață posibilă». Aceasta este mentalitatea mea”. Și insistă: „Dumnezeu este totul pentru mine”.
Iată câteva declarații interesante ale lui David Luiz, selectate din articolul italienilor:
„La 10 ani, mă pregăteam să devin profesor de matematică”
„M-am născut într-o familie foarte modestă, părinții mei erau profesori. Au studiat pedagogia și apoi au lucrat la o școală. Tatăl meu îi pregătea pe tineri pentru viitor, pentru lumea muncii. Mama mea lucra cu copiii. Eu am fost mereu un băiat plin de energie, îmi plăcea să studiez statistica și nu dormeam niciodată. La 10 ani mă gândeam să devin profesor de matematică. Apoi am preferat să mă dedic fotbalului. Tatăl meu a fost fotbalist, iar eu adormeam mereu cu mingea în pat. Am făcut și judo și capoeira, o artă marțială braziliană care combină lupta, dansul, acrobațiile și muzica.
Când eram la São Paulo, la început jucam cu niște ghete false, cumpărate de la un vânzător ambulant. Toți colegii mei purtau Nike sau Adidas. Într-o după-amiază, am însoțit un coleg de echipă la piață împreună cu mama lui, iar ea i-a cumpărat o pereche nouă de ghete de fotbal Nike, ultimul model. Mi le doream enorm, dar știam că nu mi le pot permite. Așa i-am spus mamei prietenului meu: «Și mama mea e de acord dacă mi le cumperi».
Nu era adevărat. Luna următoare, a sunat la noi acasă să-și ceară banii înapoi, dar mama nu știa nimic. S-a supărat foarte tare pe mine. Gândește-te că Nike a devenit apoi sponsorul meu timp de zece ani. O poveste frumoasă”.
„Am călătorit 70 de ore cu autocarul pentru a juca la un turneu. Doi fundași s-au accidentat, așa am ajuns fundaș”
„Eu am fost mereu un număr 10, până la vârsta de 16 ani. Îmi amintesc că, pe când eram la Vitoria, am călătorit peste 70 de ore cu autocarul pentru a juca la un turneu în Rio Grande do Sul. Am plecat din Salvador. În primul meci, doi fundași s-au accidentat. Eu eram pe bancă, m-am ridicat și am spus: «Pot să joc eu în apărare». Antrenorul mi-a răspuns: «Nu, n-ai jucat niciodată pe postul ăsta». M-a încercat în al doilea meci și a mers bine, la fel și în următorul.
Am terminat pe locul trei în turneu. Rezultatul? Am fost desemnat cel mai bun fundaș. După șapte luni am semnat primul meu contract de profesionist, iar după un an am ajuns la Benfica. La Chelsea am jucat câteva sezoane și ca mijlocaș, chiar și într-o finală de Europa League.”
Când am ajuns la Chelsea, mi s-a spus că fundașii centrali trebuie să degajeze mingea și să se concentreze pe apărare. Astăzi, în schimb, toți încearcă să construiască jocul de jos, pornind de la portar. Chiar și echipele caută acum pe piață fundași tehnici, capabili să joace cu mingea. Pentru fotbalul modern de astăzi, aceasta este o cerință fundamentală.
- David Luiz, jucător Pafos
Transferul la Benfica: o datorie achitată
„În ianuarie 2007, Benfica l-a vândut pe Ricardo Rocha la Tottenham. Clubul avea deja niște datorii mai vechi către agentul meu, așa că el s-a dus la Benfica și a propus numele meu pentru a stinge datoria. Mai erau câteva zile până la finalul perioadei de transferuri de iarnă, iar clubul nu avea alți fundași disponibili. Eu jucam în divizia a treia; cu Vitoria tocmai promovasem în a doua. Aveam pubalgie și abia puteam să merg. Am ajuns la Lisabona pe 31 ianuarie, a doua zi am făcut vizita medicală și nu am trecut-o.
Președintele, evident, nu știa acest lucru; a rămas un secret. Timp de trei luni, ajungeam cu trei ore înainte la antrenamente pentru a face fizioterapie, apoi mă antrenam cu restul echipei ca și cum aș fi fost bine. Dar îmi era rău: nu puteam să alerg, să controlez mingea sau să o pasez. Nici antrenorul nu știa de starea mea și mă considera slab. Abia în aprilie am jucat primul meu meci”.
„În iunie îmi expira contractul, iar Benfica mi-a oferit 3.000 de euro pe lună. Aveam 20 de ani. Porto a venit la mine cu un contract pe cinci ani, la sume net superioare. Eu nu eram o prioritate pentru Benfica, în timp ce Porto mă dorea cu adevărat. Așa că i-am sunat pe părinții mei, iar tatăl meu mi-a spus: «Nu scuipa în farfuria din care ai mâncat. Respectă oamenii care au crezut în tine. Semnează cu Benfica, nu pentru bani». A fost o mare lecție de viață.”
Cum a învățat să lupte cu durerea: „Mi-am rupt mâinile la un fotbal”
„Vă povestesc un episod. Când jucam la juniorii lui San Paolo, meciurile erau duminica. Într-o sâmbătă, am decis să merg pe ascuns la un turneu cu prietenii mei și mi-am rupt mâinile. M-am dus la spital să mi le imobilizeze, dar când m-am întors acasă m-am întrebat: «Doamne, și acum ce fac?». Împreună cu tatăl meu, am desfăcut bandajul și am băgat mâinile sub apă pentru a calma durerea. A doua zi am jucat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La finalul meciului, însă, m-am întors la spital”.
A antrenat o echipă de imigranți la Paris
„Da, era o echipă de futsal. Jucau acolo doi prieteni buni de-ai mei. Într-o zi m-au rugat să le devin antrenor și am acceptat. Îmi place să fiu în contact cu oamenii, îmi place să ajut pe cine are nevoie, face parte din natura mea. Seara mergeam la terenul lor și îi antrenam. Mama mea ne cosea echipamentele. Uneori organizam petreceri în castele.”
Încă mă distrez, cred că este un dar de la Dumnezeu să pot juca la acest nivel la această vârstă. Am avut câteva probleme fizice la începutul anului, dar acum sunt bine, atât fizic, cât și mental. Cunosc proiectul Pafos de doi-trei ani, proprietarii sunt niște oameni extraordinari. Întotdeauna mi-am dorit să-mi închei cariera aici, la Pafos. Clubul este ambițios, există dorința de a crește, infrastructura este modernă, iar personalul este competent. Și apoi, stilul de viață: este soare, mare, iar copiii mei se distrează. Am fost mereu o persoană curioasă și trebuie să spun că fotbalul în Cipru este în plină dezvoltare. Cu Pafos jucăm în Champions League, iar colegii mei demonstrează un nivel foarte bun.
- David Luiz
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
