)
Articol de Andrei Niculescu - Publicat miercuri, 08 aprilie 2026, 10:31 / Actualizat miercuri, 08 aprilie 2026 10:31
E una din acele vești care-ți strică o seară, te lasă cu un nod în gât și te împiedică să gândești limpede. Moartea unui om nu-i niciodată plăcută, iar moartea unui cunoscut îți deschide cu totul alte perspective. Te gândești că poate e nedrept, că mai avea multe de făcut, că nimic nu anunța în urmă cu câteva luni tragedia asta. Uite că ea apare și-atunci când ți se pare că nu are cum să existe, moartea stă după colț, citește ziarul și așteaptă momentul.
A murit Mircea Lucescu. Motiv de ”breaking news”, de reacții, de regrete, lamentări, lacrimi. România e țara în care cei mai apreciați oameni sunt morții. În timpul vieții lor, puțini sunt cei care-i apreciază, destui sunt cei care-i ironizează. Pentru că sentimentul valorii la români apare abia după dispariția valorii.
Cât timp e prezentă printre noi, valoarea e privită cu superioritate, de multe ori cu ironie. Ni se pare nouă că ea, valoarea, nu e chiar atât de valoare, ba chiar ne întrebăm de unde naiba i s-a pus această etichetă, când, de fapt, ea, valoarea, n-are chiar atât de multă valoare.
Ne gîndim că ea, valoarea, a avut baftă, că viața i-a întins mai multe mâini de ajutor decât altora, ce n-au apucat să ajungă valori tocmai pentru că n-au primit acest ajutor. Ne gândim că, primind destule de la viață, ea, valoarea, nu mai are nici un motiv să primească și aprecierile noastre.
Apoi, după ce valoarea se alătură contingentului de valori din Ceruri, ne pare rău. Că s-a mai dus o valoare și au rămas atâtea non-valori ridicate artificial la rangul de valori de un sistem de promovare bazat pe principiul unui rating fraudulos.
Viața lui Lucescu a însemnat meseria
A plecat Mircea Lucescu și odată cu el a plecat din lumea asta o parte însemnată a copilăriei mele. Cu Mircea Lucescu am descoperit ce înseamnă fotbalul, la acel România-Italia din 1983, de la care, prea mic pentru un rezultat atât de mare, nu-mi aminteam decât torțele făcute din ziare și aprinse cu chibrituri, căci brichetele erau rare, care au luminat vechiul stadion ”23 August”.
Mai apoi, pe când era la Dinamo, am devenit un admirator necondiționat. Ulterior, drumurile ni s-au intersectat de multe ori, începând cu perioada Inter, când cred că vorbeam zilnic, mai apoi cu anii petrecuți la Istanbul.
Rar mi-a fost dat să văd un om pentru care viața să însemne în primul rând meseria, care să trăiască prin și pentru fotbal, care să-și amintească atâtea detalii din trecut, care să fie capabil să retrăiască practic în orice discuție un meci jucat, o victorie sau o înfrângere. M-am întrebat, pe măsură ce anii treceau, mă întreb și acum de unde această energie.
Mircea Lucescu este, după părerea mea, cel mai bun antrenor al acestei țări. E părerea mea și cred că am dreptul la ea. Fie și numărul colosal de mesaje ce au curs din toate colțurile lumii marți seară reprezintă o dovadă a respectului de care s-a bucurat.
A fost o prezență obișnuită în fotbalul de top, o lume în care se pătrunde greu, în care viza de intrare e dată de performanțe, o lume în care România n-a contat. Pe altcineva care să se așeze constant alături de Guardiola, Mourinho, Wenger, Sir Alex Ferguson la vremea lui, Ancelotti, ba chiar să-i mai și bată uneori, eu nu cunosc.
N-o să mă apuc acum să-i fac un elogiu lui Mircea Lucescu. Sunt alții care se vor grăbi astăzi să facă asta. Destui dintre cei care acum îi aduc elogii l-au ironizat cu patos de-a lungul anilor. O vor face și de mâine încolo din nou, atunci când vor avea ocazia. Suntem o nație tare ciudată. Uităm repede și n-avem respect față de nimeni.
Mulți l-au contestat. Nici n-ar avea cum să fie altfel, nimeni n-are doar admiratori. Mulți i-au caută doar defectele. Toți avem defecte, nu-i așa? Mulți au vorbit doar despre frustrările sale. Toți avem frustrări, nu-i așa? Mulți s-au legat doar de erorile sale. Toți facem erori, nu-i așa? Mulți au amintit doar despre obsesiile sale. Toți avem obsesii, nu-i așa? Mircea Lucescu a fost un om, ca și noi, a avut defectele sale. Dar și calitățile sale. Toți avem calități, nu-i așa?
Avem. Însă nu toți reușim să avem succes acolo unde ne dorim, să ne construim viața așa cum ne dorim. Ține de destinul fiecăruia. Se spune că destinul ne pune pe fiecare în fața unor uși, dar nu ne și arată pe care să le deschidem. Mircea Lucescu a făcut-o. A deschis ușa succesului și a mers pe acest drum.
Iar la final, a deschis și ușa ce l-a adus, poate, spre acest final grăbit. Și-a dorit să moară pe un stadion și a dedicat fotbalului pe care l-a iubit enorm ultimele sale fărâme de energie. A vrut să fie până la capăt în iarbă, aproape de pământul care-l va primi în câteva ore. Și-n mijlocul jucătorilor, al oamenilor până la urmă. Noi căutăm toată viața compania semenilor noștri, fugim de singurătate, pentru că, pe undeva în adâncul sufletului nostru știm că în fața marelui final vom fi singuri.
Mircea Lucescu a avut o vorbă, care mie mi-a plăcut enorm. A spus-o demult, acum aproape 40 de ani: ”Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Nu nea Mircea, dumneata ai fost cu mult mai bun decât ultimul tău rezultat.
E unul din acele texte pe care ți-e greu să le meșterești. Real Madrid-Bayern s-a terminat de ceva vreme, dar prea puțin mai contează asta acum. Cuvintele-ți vin greu și se aliniază și mai greu. Ai doar un nod în gât, așa cum l-ai avut toată seara. Închizi calculatorul și încerci să mergi mai departe. Pentru că viața e așa, cu bune și cu rele.
Mergi în pace, nea Mircea!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
