Articol de Remus Răureanu - Publicat marti, 08 noiembrie 2011 00:00 / Actualizat marti, 08 noiembrie 2011 08:30
Martinovici povesteşte cu ce l-a impresionat România, cum cîntau sîrbii în centrul Belgradului bombardat şi de ce suporterii cei mai răi se găsesc în estul Europei
Novak Martinovici a devenit numele cel mai des pronunţat de la Steaua, după ce l-a atacat, la Ploieşti, pe suporterul care-l lovise pe Galamaz cu pumnul în faţă. Suporterii Stelei au ajuns să-l idolatrizeze pe sîrb fiindcă el l-a doborît pe huliganul din galeria Petrolului. Cum e în realitate fotbalistul care într-o secundă a sărit cu picioarele pe fanul agresor şi a trezit şi admiraţie, şi un caz pe masa Comisiei de Disciplină?
VEZI MAI JOS O GALERIE FOTO CU NOVAK MARTINOVICI ŞI PRIETENA SA, ALEKSANDRA!
Susţine că nu e un tip agresiv şi te face să-l crezi vorbind despre sutele de poezii pe care le are scrise şi pe care le va publica, despre ce carieră mare va avea ca antrenor, dar asta după ce va fi jucat măcar un singur meci pentru "naţionala" Serbiei. E ţara lui, deşi povesteşte că originar e din Muntenegru şi mărturiseşte că România e o ţară "atît de frumoasă, încît toţi oamenii de aici ar trebui să trăiască fericiţi". A venit la cafenea, la întîlnirea pentru interviu, alături de Aleksandra, iubita lui. Blonda chiar a intervenit în discuţii de cîteva ori, vorbind în engleză, ca să glumească sau ca să dezvăluie ce pasiuni mai are Martinovici.
- Novak, eşti deja de trei ani în România. Te-a surprins ceva din ce ai găsit aici?
- Impresia în Serbia nu e bună despre România. Adică e imaginea aia a crizei, a comunismului. Dar cînd am venit la Tîrgu Jiu mi-am dat seama că realitatea e mult mai bună.
- Dar care e exact impresia sîrbilor?
- Părinţii mei, dar şi alţi cunoscuţi mi-au povestit că au fost în România şi n-au găsit să cumpere blugi, nuci, ochelari. Asta pe timpul comunismului. Cînd am semnat cu Pandurii l-am sunat pe bunicul meu, să-i spun că am progresat, că am ajuns într-o ligă mai bună. I-am spus "sînt în România!". "Au! Îmi pare rău", a reacţionat. I-am explicat că fotbalul e mai bun, ţara e OK.
- Cît timp ţi-a luat ca să înveţi limba?
- În şase luni am ajuns să vorbesc româneşte. După o jumătate de an înţelegeam tot. Ştiu şi să scriu în limba română, fiindcă şi în sîrbă există ţ, ş. Şi nu sînt diferenţe între modul de scriere şi cum se citesc cuvintele.
Amintiri de la bombardamentul NATO
- Bucureştiul e diferit mult de Belgrad?
- Belgradul are, la fel ca Bucureştiul, monumente, clădiri interesante, doar că acolo nu e traficul de aici. În Bucureşti e complicat să ajungi la serviciu din cauza circulaţiei, acolo nu există problema asta.
- Cînd ai fost ultima oară acasă?
- Am avut nişte probleme cu paşaportul... Am fost acum două luni.
- Şi mai există acele clădiri dărîmate?
- Da, sînt tot acolo şi tot dărîmate de la bombardamentul din 1999. Ministerul Apărării a fost bombardat, spre exemplu, şi a rămas aşa.
- Sîrbii le-au lăsat aşa ca să-şi amintească mereu prin ce au trecut?
- Nu cred... E ceva ce noi am trăit, nu ne trebuie o grămadă de moloz ca să ne aducem aminte. Ştiu că au fost nişte probleme cu restaurarea acelor clădiri. Unii voiau să le refacă, să investească, dar alţii n-au fost de acord să le dea lucrările.
- Tu ce ţii minte de la bombardament?
- Aveam 14 ani. Îmi amintesc că eu n-am intrat în buncăr, nu mai ştiu de ce, fiindcă majoritatea oamenilor au făcut asta. Erau concerte în fiecare seară. Cei mai faimoşi cîntăreţi din Serbia cîntau în centrul oraşului şi se strîngeau foarte mulţi oameni. Imaginează-ţi că deasupra oraşului erau avioane care lăsau bombe şi noi cîntam sau ascultam muzică strînşi în centrul Belgradului! Am fost incredibil de uniţi atunci noi, sîrbii.
- Ce făceai în acele zile?
- Eu aveam antrenamente, meciuri, viaţa a continuat la fel.
- Ce simţi cînd vezi clădirile dărîmate?
- Acum, cînd mă uit, mă minunez cum s-a ajuns să trimiţi bombe atît de precis, într-un punct clar! Sînt impresionat că există o asemenea tehnologie, asemenea precizie!
Felicitat şi de dinamovişti
- Trăind în România, îţi lipseşte ceva din ce ai lăsat acasă?
- Normal, îmi lipseşte familia, îmi lipsesc prietenii. Inima e tot timpul lîngă ai mei, mă simt foarte legat de familie, de oamenii pe care i-am lăsat acasă, de părinţi. Dar e meseria mea, nu am ce face!
- Ce faci cînd ajungi acasă după antrenamente?
- La mine în bloc am sală de forţă, saună şi piscină şi merg acolo ca să mă refac. În general, caut să-mi creez o stare de linişte, să fiu cît se poate de calm. Să uit de toate şi să scap de stres.
- Te surprinde reacţia pe care au avut-o suporterii faţă de tine, amploarea ei?
- E fantastic ce mi se întîmplă! Am primit o grămadă de mesaje pe facebook, atît de multe încît n-am putut să le răspund tuturor şi-mi pare rău. N-am putut fizic să le răspund, atît de mulţi oameni mi-au scris! Mi-au scris şi dinamovişti, şi rapidişti. "N-o să suport Steaua niciodată, dar te respect pentru ce ai făcut la Ploieşti!" şi semnau "un rapidist" sau "un dinamovist".
- Te-au impresionat?
- Asta mi-a confirmat că a fost corect cum am reacţionat eu. Nu aveam nevoie să-mi spună cineva că am procedat bine, era de ajuns că aşa am simţit pe moment şi la fel privesc şi acum gestul, dar mesajele oamenilor au venit ca nişte confirmări.
- Acum ţi-e teamă s-o mai iei pe prietena ta la meci?
- Nu mi-e frică, nu mă gîndesc că cineva s-ar putea răzbuna pe mine. Am ieşit în ultima vreme în magazine, în malluri şi lumea care m-a recunoscut a vrut să se pozeze cu mine sau să semnez autografe. Uite, o dată a apărut un băiat în faţa hotelului, după antrenamentul oficial dinaintea meciului cu Maccabi. M-a strîns în braţe şi a zis "Novak, te pup!". Băieţii din echipă făceau mişto de mine "El e iubita ta?". Dar mă impresionează astfel de momente, m-am simţit incredibil de bine cînd m-a îmbrăţişat acel tînăr.
"Sărăcia şi frustrarea produc huligani!"
- Ce crezi că înseamnă pentru cariera ta acest moment?
- Dintotdeauna am visat să fac ceva important, nu sîntem toţi aşa? Probabil că şi voi visaţi la un moment de glorie. Eu simt acum că-mi trăiesc visul!
- E interesant că a fost vorba despre un sîrb, fiindcă şi voi aveţi suporteri foarte agresivi. Există vreo explicaţie pentru care fanii din România şi din Serbia, ca şi cei din alte ţări estice, sînt atît de răi?
- Ar trebui să avem trei ore în care să vorbim doar despre asta ca să-ţi explic. În Serbia se întîmplă multe lucruri pe care nici măcar nu le ştiţi. Acolo ţi-e frică să mergi cu copilul sau cu nevasta la stadion. Luptele dintre suporteri nu înseamnă înjurături şi cîte un pumn din cînd în cînd, ca la Bucureşti. La Belgrad conflictele se duc cu pistoale, sînt atacaţi dur poliţiştii. E un război adevărat, în care oamenii se caută unii pe alţii în oraş, în baruri sau în casele lor. Pînă la urmă, e vorba despre lege. În Anglia a fost cum e acum în Serbia, dar au înăsprit pedepsele şi le-au aplicat, aşa că suporterii au început să se gîndească la consecinţe şi au încetat violenţele.
- Deci e ceva ce ţine de ţară şi de legislaţie, nu de felul de a fi al oamenilor?
- Cum e ţara, aşa e şi fotbalul. Noi, sîrbii, voi, românii, sau bosniacii, bulgarii nu sîntem mai proşti sau mai leneşi decît germanii, francezii ori englezii. Doar că ei duc o viaţă liniştită, pe cînd în estul Europei oamenii au acumulat frustrări pe care le descarcă uneori pe stadioane. Sărăcia, nesiguranţa în privinţa viitorului fiecăruia sînt lucruri importante cu care se confruntă oamenii din zona asta a continentului.
Cîntă şi scrie poezii
- E ceva ce românii ar trebui să înveţe de la sîrbi?
- Hmm...Nu-mi dau seama ce sfat v-aş putea da. M-am plimbat mult prin România în ăştia trei ani pe care i-am petrecut aici şi am fost impresionat de tot ce am văzut. Aveţi o ţară minunată, foarte, foarte frumoasă şi cu toţii ar trebui să fiţi fericiţi.
- Poate ar trebui să învăţăm acea solidaritate pe care ai pomenit-o cînd ai povestit despre cum sîrbii mergeau la concerte în timpul bombardamentelor?
- Nu vă doresc să aveţi parte de bombardamente ca să vă demonstraţi solidaritatea! Ştii cum sînt sîrbii? Cînd e pace şi linişte, ne certăm între noi. Devenim uniţi doar cînd există un pericol din afară. Cîteodată am impresia că sîrbii şi românii formează aceeaşi naţie.
- Zi-ne o mîncare tradiţională sîrbească.
- Pleşcaviţa. Carne de mici băgată într-o chiflă. E mîncarea tradiţională. Şi noi avem mămăliguţă, sarmale, doar că se numesc altfel.
- Eşti ortodox, nu?
- Sîntem ortodocşi după calendarul vechi. Deci sărbătorim Crăciunul pe 7 ianuarie. Nu merg zilnic la biserică, dar merg destul de des.
- Ce-ţi mai place să faci?
- Îmi place muzica şi obişnuiesc să cînt. Dar numai cînd sînt singur, că nu mi se pare sigur pentru oamenii care m-ar asculta. Ha, ha, ha! În general, cînt muzică sîrbească sau din Croaţia şi din Bosnia, ţările care au aceeaşi limbă ca a mea.
(Intervine Aleksandra: "Nu doar cîntă, mai şi scrie!")
- Ce scrii? Versurile cîntecelor pe care le asculţi?
- Aa, nu! Scriu poezii. Am foarte multe, sute. Mă gîndesc să le public la un moment dat. Scriu despre iubire, dar uneori şi după ce văd un film deschid calculatorul şi scriu ceva.
- Deci scrii la tastatură, nu cu pixul pe foaie?
- N-am mai scris de mînă de foarte mult timp, cred că ştiţi şi voi cum e, şi din cauza asta nu mai scriu foarte frumos. Aşa că prefer să scriu în continuare la calculator. E şi mai simplu: intru în folder, deschis un fişier, scriu şi salvez. Nu sînt nevoit să umblu cu hîrtii.
- Ce înseamnă fotbalul pentru tine?
- Am început să joc la şapte ani. Tot ce am făcut în viaţă a fost pentru fotbal. Mă sperie gîndul că va veni o zi cînd va trebui să mă las. Mi-e frică, pur şi simplu!
- Ai văzut vreun film recent?
- Un film? (O întreabă pe prietena lui). Aaa, da! "Apă pentru elefanţi". Mi s-a părut aşa...romantic.
"Nu mai bătusem pe nimeni de cinci ani"
- Cînd te vei căsători?
- Cînd? (Aleksandra pricepe despre ce e vorba şi insistă rîzînd: "Cînd? Cînd? Cînd?"). Îmi doresc o familie, copii. Am o relaţie care durează de multă vreme şi e valoroasă, aşa că va veni şi clipa căsătoriei. Voi, ziariştii, oricum aflaţi orice, aşa că poate o să vă dau mailuri să vă anunţ eu, aşa scap de grija asta.
- Ce te face fericit?
- Fotbalul e sursa mea de fericirie. Nu-mi dau seama dacă voi fi mai fericit cînd se va naşte primul meu copil, spre exemplu. Poate că da. Dar acum nu cunosc fericire mai mare ca fotbalul.
- Te sperie ceva groaznic?
- Mi-e teamă un pic de zborul cu avionul. În rest, nu mi-e frică de nimic. M-am obişnuit să iau viaţa aşa cum e ea, cu toate aspectele negative pe care le conţine.
- Există vreun om pe care îl admiri?
- Admir oamenii care nu se vînd, nu renunţă niciodată la principiile lor doar ca să se descurce mai bine la un moment dat. Adevărul e că voi, românii, faceţi asta cam des.
- Da, şi noi mai vorbim despre o anume abilitate care i-ar caracteriza pe români...
- Abili, exact, ăsta e cuvîntul! Sînteţi abili!
- Care a fost cea mai mare extravaganţă pe care ai făcut-o în viaţa ta?
- Reacţia pe care am avut-o la Ploieşti a fost cel mai ciudat lucru pe care l-am făcut vreodată. Înţelegeţi că nu sînt un tip dur, agresiv, de data asta a fost o excepţie, cînd l-am lovit pe acel suporter! Nici măcar n-am mai trecut prin aşa ceva, ca un fan să pătrundă pe gazon în timpul unui meci Alte extravaganţe nu mai am. Persoanele care mă cunosc chiar spun despre mine că sînt un conservator exagerat.
- Cît timp trecuse de cînd loviseşi pe cineva, pînă la scena cu suporterul?
- Acum vreo cinci ani, cred. Eram în Belgrad, în maşină, şi a apărut un băiat beat sau drogat. M-am apărat, normal. Ce era să fac? Să stau şi să-l invit "Bate-mă!"? Orice băiat a participat măcar la o bătaie. Cine spune că nu e adevărat minte!
"Trăiesc ca să port o dată tricoul Serbiei!"
- Care a fost cea mai frumoasă călătorie pe care ai făcut-o?
- Cel mai frumos a fost pe insula Hvar, care aparţine Croaţiei. E incredibil de frumoasă şi e perfectă pentru cupluri, e foarte romantică.
- Vezi vreun defect al tău?
- Poate sînt prea impulsiv. Dar asta mi-a adus şi beneficii, şi probleme.
- Ai vreun motto?
- Mă gîndesc că nimic din ce fac nu e degeaba. Cînd am venit la Steaua, nu prindeam nici măcar primii 18. Adică eu mă trezeam dimineaţa, făceam sală, antrenamente, aveam grijă să nu mănînc aia, să nu fac aia, să mă odihnesc suficient. Şi venea weekendul, cînd stăteam în tribună. Ştii cît de greu e să găseşti motivaţia ca şi în săptămîna următoare să mai accepţi aceleaşi sacrificii?
- A existat o informaţie că ai putea juca pentru "naţionala" Muntenegrului, deşi tu eşti sîrb. E adevărat?
- Familia mea e din Muntenegru. Martinovici e chiar o familie veche şi importantă din Muntenegru! Dar nu renunţ la visul pe care-l aveam cînd eram mic, ca într-o zi să port tricoul Serbiei pe Maracana din Belgrad. Orice s-ar întîmpla, eu o să continuu să visez asta, indiferent cît de greu mi-ar fi.
- Poate ar fi totuşi mai uşor să prinzi lotul Muntenegrului decît pe al Serbiei?
- Convocarea la o echipă naţională e foarte bună pentru CV, îţi creează avantaje mari pentru carieră. Dar acceptînd asta mi-aş vinde visul. Şi e important pentru mine să n-o fac!
Citeşte şi: Iubita de la 14 ani » Novak şi Aleksandra sînt împreună din şcoala generală
"Voi ajunge un mare antrenor! Nu ştiu să zic exact de ce cred asta, dar aşa mi se pare mie, că voi deveni un foarte bun tehnician"
Novak Martinovici, fundaş Steaua
"Dacă iubeşti fotbalul şi te sacrifici pentru el n-ai cum să nu reuşeşti! Eu aşa am ajuns la nivelul la care joc, respectînd acest sport şi toate restricţiile pe care le impune, adică alimentaţie sănătoasă şi antrenamente dure"
Novak Martinovici, fundaş Steaua
"S-a retras Vidici din "naţionala" Serbiei, deci au crescut şansele mele. Glumesc! Există atît de mulţi fundaşi sîrbi foarte buni, că mai bine nu stau să-i număr"
Novak Martinovici, fundaş Steaua
Novak Martinovici
- S-a născut la Belgrad, pe 31 ianuarie 1985
- A jucat la juniorii lui Partizan. Ca senior, a jucat la Borca, OFK Belgrad, Smederevo (toate din Serbia), Pandurii şi Steaua
- Măsoară 1,86 metri şi cîntăreşte 81 de kilograme
- Are 53 de meciuri şi 5 goluri marcate în Liga 1
- E fundaş central, dar la Steaua a jucat cel mai des ca fundaş dreapta
