Articol de Oana Duşmănescu - Publicat sambata, 03 noiembrie 2012 00:00 / Actualizat vineri, 02 noiembrie 2012 20:07
Cartea „Născuţi pentru a alerga” spune istoria unui trib care are maratonul în gene. Paginile ei sînt, deopotrivă, o pledoarie pentru alergare.
Nu oricine gustă poveştile cu alergări extreme. Pentru unii, 42,195 kilometri, distanţa unui maraton obişnuit, este de neimaginat. Pare ceva criminal, epuizant şi dureros. Pare ceva ce nu merită făcut, dacă ţii la viaţa ta şi dacă vrei să-ţi păstrezi celulele neuzate şi viguroase.
Ce ar spune o astfel de persoană cînd ar afla că în Mexic, ascunzîndu-se bine de lume şi civilizaţie, există un om care poate alerga sute de kilometri fără să se oprească? Există mai mult decît un om, există un trib întreg care are picioare neobosite, plămîni miraculoşi. Se numesc tarahumara şi misiunea lor pe Pămînt este de a alerga.
Jurnalistul şi scriitorul Christopher McDougall le-a dedicat o carte, editată la noi de Preda Publishing. Tarahumara sau raramuri sînt neamul cu haine colorate, care trăieşte în sufletul naturii stîncoase din Sierra Madre şi care aleargă desculţ şi rîzînd cîte 300-500 de kilometri dintr-o răsuflare. Şi nu se accidentează niciodată. Oameni neobişnuiţi care beau pînă nu mai pot şi care fumează pînă la exasperare. Mistere ale creaţiei, tratate pe jumătate ştiinţific şi documentat, pe jumătate sentimental şi glumeţ în cartea lui McDougall.
Piatră şi "maratonaş"
Totul porneşte de la autor, care, şi el alergător modern ca atîtea milioane în jurul lumii, se accidentează la un picior. Şi află că un personaj care l-ar putea ajuta trăieşte (şi, fireşte, aleargă) alături de tarahumara. Drumul pînă acolo este o aventură, asezonată din plin cu nuanţe locale, cum ar fi relieful noduros şi potrivnic şi traficanţi de droguri care omoară străini, aşa, doar de amorul artei. Iar ceea ce găseşte la capătul drumului în canion este o aventură şi mai mare: o lume cu reguli proprii, ciudate, aflată la doar o azvîrlitură de băţ de graniţa cu Statele Unite.
Încercările de a răspunde la întrebările de ordin medical şi logic sînt dublate de anecdote minunate. De pildă, de ce acest neam de alergători rezistenţi şi ambiţioşi nu-şi trimite an de an reprezentanţi la toate maratoanele importante ale lumii şi, mai cu seamă, o dată la 4 ani, la marele maraton olimpic?
Păi, tarahumara nu aleargă încălţaţi. Este unul dintre secretele lor. În timp ce tehnologia se dă peste cap ca să inventeze şi să livreze atleţilor pantofii de sport ideali pentru fugă, tarahumara aleargă desculţi sau, cel mult, cu nişte sandale, care să mai amortizeze puţin duritatea pietroaielor.
Au existat doi bărbaţi tarahumara (din populaţia rămasă de 70.000!) care au mers şi la Olimpiadă, dar rezultatele lor au fost dezamăgitoare. Nu numai că nu au cîştigat, dar nu s-au clasat nici măcar printre primii 50-60 de participanţi. Cum aşa? "Maratonaşul" olimpic, cum se exprimă autorul, are doar 42 de kilometri. Un tarahumara care se respectă începe să se încălzească şi să-şi găsească forma de-abia pe la kilometrul 100.
Teoria alergat vs. criză mondială
Tot McDougall ne spune că lumea a insistat să alerge în masă mai ales în timpul crizelor mondiale. Ca un mecanism instinctiv de salvare, de conservare, de lăsare în urmă a răului. Anii '30 au fost buni pentru alergat, la fel şi anii '70, cînd lumea întreagă se primenea. Ultimul boom maratonistic a luat amploare după atacurile teroriste de pe 11 septembrie 2001 şi se află în plină desfăşurare.
Cartea lui Christopher McDougall este un pretext inteligent de a aduce la cunoştinţa celor interesaţi informaţii despre alte figuri şi întîmplări din sfera alergatului extrem. Cum ar fi Ann Trason, superatletă, care ucidea practic toate cursele de ultramaraton pe care le onora cu prezenţa, întrecînd, de cele mai multe ori, bărbaţi valoroşi într-ale alergatului cu lejeritate şi naturaleţe.
Ideea este că toţi am putea fi un mare trib care am putea alerga fără să ne oprim, dacă ne-am dori acest lucru. Că globalizarea uniformizează sexele, vîrstele, naţiile, concursurile. Căci pînă şi tribul tarahumara, în încremenirea sa milenară, s-a deschis, în ultimii ani, turiştilor şi civilizaţiei Coca-Cola.
Cartea merită citită şi de nealergători, pentru stil, pentru poveştile spectuaculoase şi spuse cu har, pentru umorul de bună calitate.
Leadville Trail 100, halucinaţii şi nebunie
McDougall a dedicat cîteva capitole bune ediţiilor din 1993 şi 1994 ale cursei Leadville Trail 100, un ultramaraton de 100 de mile (160 de kilometri), unde a pictat ca pe o lecţie de alergat, de vînătoare, de strategie, de viaţă, întrecerea grandioasă, redusă la duelul dintre echipa tarahumara şi Trason, femeia-maraton.
Descriind stările prin care trec trupul şi mai ales creierul unui superalergător, McDougall descrie cu umor debordant întîlnirea unui alergător cu halucinaţiile: "...s-a bucurat de compania unei bunăciuni în bikini argintii, care l-a însoţit pe role prin Death Valley, după care s-a dizolvat subit în valurile de căldură de la orizont, spre regretul atletului".
"Cînd vine vorba de restul lumii, tarahumara sînt plini de contradicţii: deşi se feresc de străini, sînt fascinaţi de lumea de dincolo de tărîmul lor. Într-un fel e logic: atunci cînd îţi place să alergi pe distanţe incredibile, trebuie să fie tentant să vezi pînă unde şi cît de departe te ţin picioarele". (Christopher McDougall în " Născuţi pentru a alerga")
"Pe la kilometrul 97, tarahumara zburau... «Păreau să se mişte odată cu pămîntul», declarase un spectator paralizat de uimire. «Ca un nor, ca o ceaţă care se mişcă pe deasupra muntelui»". (Christopher McDougall în "Născuţi pentru a alerga")
"Ultramaratonul părea să fie un fel de univers paralel în care legile planetei noastre nu se mai aplică. Femeile erau mai puternice decît bărbaţii, bătrînii erau mai puternici decît tinerii, iar oamenii din Epoca de Piatră, care alergau în sandale, îi băteau pe toţi" (Christopher McDougall în "Născuţi pentru a alerga")
