Articol de Maria Andrieş - Publicat luni, 08 martie 2010 00:00
Blondă, tunsă băieţeşte, zveltă ca un elf. Dacă merele verzi dintr-o mînă şi geanta sport din cealaltă n-ar acţiona ca nişte contragreutăţi, curenţii de aer ar purta-o imediat înapoi, prin uşa batantă a hotelului.
Şi-a plantat geamantanul pe gresia în care se văd candelabre de cristal. Îşi destinde umerii, îşi aranjează centura de la blugi. Paula Ungureanu apără poarta Oltchimului şi poarta "naţionalei" de handbal. Are un zîmbet imparabil şi spune că nu cunoaşte teama.
- Cînd stai în poartă, simţi vreodată frică?
- Mă crezi că niciodată n-am simţit frică? Niciodată! Nu m-am gîndit vreodată să-mi fie frică, mai sînt momente cînd prinzi aşa..., dar nu e frică! Cînd mai primeşti cîte una-n cap, aşa, ai tendinţa aia de a te feri, dar, nu ştiu, trece! Oricum sînt o persoană mai anormală (rîde)!
- De ce "anormală"?
- Întotdeauna am copilărit, am copilărit foarte mult. Şi am avut o copilărie fericită. Fericită din toate punctele de vedere. Am făcut de toate şi mi-a plăcut să mă joc, toate jocurile posibile. Acuma, s-au schimbat vremurile, copiii nu se mai joacă, stau la calculator, nu mai fac ce-am făcut noi, noi eram cu joaca, cu alergarea, cu mingea, tot felul de jocuri. De-abia aşteptam! Cea mai mare pedeapsă pe care mi-o puteau da ai mei era să zica: "Eşti pedepsită, nu mai ieşi afară!"
- Şi cum ai început să te joci serios?
- Cu timpul, handbalul m-a atras tot mai mult şi mi-a ocupat mare parte din viaţă. Cînd am început să joc mai serios, era pe primul loc, nu mai aveam timp pentru altceva. Nu ştiu, nu mai vedeam altceva! Şi cînd veneam de la antrenament şi mă duceam afară, tot handbal jucam!
- Jucaţi între blocuri sau pe vreun teren?
- Jucam afară, pe stradă, aveam noi o stradă mai largă. Şi oricum nu erau atîtea maşini cîte sînt acuma. Era altfel! Am ajuns şi noi să zicem că era altfel decît pe vremea noastră! (Rîde) Copilăria într-adevăr mi-am trăit-o, după aia adolescenţa mi-a ocupat-o handbalul. N-am fost la bal, n-am fost la discotecă, deci ăsta a fost un capitol încheiat din viaţa mea!
- Nu-ţi plăceau balurile?
- Pur şi simplu, nu aveam timp. Cînd erau balurilea alea, ale bobocilor, cum se spunea cînd eram noi în liceu, erau deplasări, erau turnee, chiar nu aveam cînd!
- Regreţi sau nu că nu te-ai distrat în adolescenţă?
- Nu, nu, absolut deloc, nici un moment. Familia mi-a fost tot timpul aproape. Mi-a plăcut şi am făcut handbal din plăcere şi acum joc tot din plăcere. Îmi place, asta-i diferenţa, chiar îmi place ce fac!
"Soţul meu găteşte!"
- Ai timp să stai şi la bucătărie?
- Am mare noroc că soţului meu îi place foarte mult să gătească! Chiar nu gătesc, soţul face totul, e tipul de om care se şi documentează despre aşa ceva.
- Cum suportă să-l laşi singur cînd eşti în cantonament?
- Nu se supără, pentru că şi el a făcut şi face sport de înalt nivel şi ştie cum e, mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat un soţ extraordinar!
- Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta?
- În fiecare zi, acelaşi lucru... Să luăm o zi din viaţa de la Vîlcea, nu din deplasare. Simplu! (rîde). Trezirea, cam pe la opt jumate, dacă-i un antrenament de ora zece, mic-dejun, antrenament, mă întorc, mănînc, somnic, apoi al doilea antrenament, apoi cina, apoi un pic pe la televizor, iar somnic. Aşa e o zi normală, alături de soţul meu şi de căţelul meu!
- Ce muzică asculţi?
- Muzică ascult înainte de a merge la antrenament, de obicei. Ascult de toate, n-am un stil preferat, absolut de toate! Mai dau pe un program TV de muzică şi ce mai am eu pe laptop, depinde în ce dispoziţie sînt şi ce vreau să ascult.
- La ce filme te uiţi?
- De filme nu am timp, e un program foarte încărcat. Cînd mai prind aşa o seară, cu toţii, ne mai punem la un film.
- Ai schimba ceva la viaţa ta?
- Nimic, sînt mulţumită din toate punctele de vedere, însă pe viitor îmi doresc foarte mult să ne mărim familia.
- Vei lua o pauză de la handbal?
- O pauză va fi, încă nu ştim cînd, dar clar va fi şi o pauză, pentru copilaş.
"Am vrut să fiu gimnastă"
- Cînd ai început handbalul?
- Destul de tîrzior am început, pe la 13 ani şi de atunci clar numai handbal am făcut.
- Ai practicat alt sport înainte?
- Gimnastica, dar pe la o vîrstă mai fragedă. Mi-a plăcut mult gimnastica artistică, pe cînd eram micuţă. Mergeam la Casa Copiilor din Braşov. Dar cu timpul m-am lungit (ridică mîinile deasupra capului), eram deja prea înăltuţă pentru artistică şi m-au trimis la ritmică. Cînd mi-au pus toate alea în braţe, nu mi-a mai trebuit şi am renunţat!
- Şi la handbal cum ai ajuns?
- Eram în "generală". M-a dus o colegă, la club la Rulmentul. Eu eram născută în '80, ei aveau o grupă mai înaintată, '76 - '77. M-au trimis acasă, mi-au zis că sînt prea mică. Ne-am dus la Dinamo, la CS Dinamo, şi de-acolo am început, la doamna Lena Brebeanu. Cînd am venit, am fost la altă antrenoare, la doamna Lehner, jucam inter. M-a văzut doamna Lena şi a zis: "Dă-mi-o mie, că fac eu portar din ea!".
"Adrenalina aia..."
- Ai jucat şi în străinătate, cum e handbalul de acolo faţă de cel românesc?
- În Ungaria, cît am activat eu, campionatul a fost mult mai tare, echipele erau de valori apropiate, puteai să pierzi în faţa ultimei clasate. În România, cînd am plecat afară, era un campionat destul de puternic, acum s-a produs diferenţa asta, între Oltchim şi celelalte. Nu ştiu dacă face bine handbalului românesc. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în Croaţia, cu Podravka, şi în Austria.
- Dar publicul de afară, cum e faţă de cel din ţară?
- Public ca la Vîlcea nu există nicăieri! E un public extraordinar, ştii cum, cînd ieşi la încălzire şi vezi mulţimea aia de oameni, numai adrenalina aia pe care ţi-o produce... e ceva de vis! A fost un public minunat şi în Ungaria, mulţi cunoscători de handbal şi acolo. Şi acum, după doi ani, de cînd am plecat de la ei, primesc mesaje, felicitări şi cadouri mici de la fani.
"Mă rog înainte de meci"
- Ce planuri de viitor ai?
- Crede-mă că nici nu m-am gîndit, viitorul îl văd acum numai prin handbal, nici nu vreau să mă gîndesc, decît la ce se întîmplă acuma, vreau să fiu conectată numai şi numai pe moment, şi după aia vedem, să dea Dumnezeu să iasă totul bine şi după aia ne facem planuri!
- Eşti credincioasă?
- Da, da, cred în Dumnezeu, mă rog înaintea meciurilor.
- Te-ai gîndit ce vei face după ce-ţi închei cariera?
- Probabil aş vrea să mă menţin tot în domeniul ăsta, îmi plac mult copiii şi ori mi-aş lua o grupă de copilaşi, ori mi-aş dori să antrenez la nivel înalt. Pentru că îmi place mult şi aş dori să rămîn conectată la handbal.
- Visezi la trofee?
- Cine nu visează? Visez şi un campionat mondial, şi un campionat european, acuma nu ştiu ce se poate îndeplini! În semifinale o să facem tot ce ne stă nouă în putere, o să facem tot posibilul să mergem mai departe.
- Chiar nu ţi-e frică în poartă?
- Nu mi-e frică! Sînt într-adevăr momente, dar n-as putea spune că de frică! Chiar nu mi-e frică, ştii cum se zice? Sînt un pic anormală ca să fac asta, am dramul ăla de... (pocneşte din degete)! Şi eu sînt portar, şi soţul e portar, dar de fotbal. Sîntem o familie, copilul nu ştiu cum o să iasa, cred că o să fie cel mai normal dintre noi!
"O amintire frumoasă? Fiecare clipă petrecută alături de familia mea şi de soţul meu"
Blondă, tunsă băieţeşte, zveltă ca un elf. Dacă merele verzi dintr-o mînă şi geanta sport din cealaltă n-ar acţiona ca nişte contragreutăţi, curenţii de aer ar purta-o imediat înapoi, prin uşa batantă a hotelului.
Şi-a plantat geamantanul pe gresia în care se văd candelabre de cristal. Îşi destinde umerii, îşi aranjează centura de la blugi. Paula Ungureanu apără poarta Oltchimului şi poarta "naţionalei" de handbal. Are un zîmbet imparabil şi spune că nu cunoaşte teama.
- Cînd stai în poartă, simţi vreodată frică?
- Mă crezi că niciodată n-am simţit frică? Niciodată! Nu m-am gîndit vreodată să-mi fie frică, mai sînt momente cînd prinzi aşa..., dar nu e frică! Cînd mai primeşti cîte una-n cap, aşa, ai tendinţa aia de a te feri, dar, nu ştiu, trece! Oricum sînt o persoană mai anormală (rîde)!
- De ce "anormală"?
- Întotdeauna am copilărit, am copilărit foarte mult. Şi am avut o copilărie fericită. Fericită din toate punctele de vedere. Am făcut de toate şi mi-a plăcut să mă joc, toate jocurile posibile. Acuma, s-au schimbat vremurile, copiii nu se mai joacă, stau la calculator, nu mai fac ce-am făcut noi, noi eram cu joaca, cu alergarea, cu mingea, tot felul de jocuri. De-abia aşteptam! Cea mai mare pedeapsă pe care mi-o puteau da ai mei era să zica: "Eşti pedepsită, nu mai ieşi afară!"
- Şi cum ai început să te joci serios?
- Cu timpul, handbalul m-a atras tot mai mult şi mi-a ocupat mare parte din viaţă. Cînd am început să joc mai serios, era pe primul loc, nu mai aveam timp pentru altceva. Nu ştiu, nu mai vedeam altceva! Şi cînd veneam de la antrenament şi mă duceam afară, tot handbal jucam!
- Jucaţi între blocuri sau pe vreun teren?
- Jucam afară, pe stradă, aveam noi o stradă mai largă. Şi oricum nu erau atîtea maşini cîte sînt acuma. Era altfel! Am ajuns şi noi să zicem că era altfel decît pe vremea noastră! (Rîde) Copilăria într-adevăr mi-am trăit-o, după aia adolescenţa mi-a ocupat-o handbalul. N-am fost la bal, n-am fost la discotecă, deci ăsta a fost un capitol încheiat din viaţa mea!
- Nu-ţi plăceau balurile?
- Pur şi simplu, nu aveam timp. Cînd erau balurilea alea, ale bobocilor, cum se spunea cînd eram noi în liceu, erau deplasări, erau turnee, chiar nu aveam cînd!
- Regreţi sau nu că nu te-ai distrat în adolescenţă?
- Nu, nu, absolut deloc, nici un moment. Familia mi-a fost tot timpul aproape. Mi-a plăcut şi am făcut handbal din plăcere şi acum joc tot din plăcere. Îmi place, asta-i diferenţa, chiar îmi place ce fac!
"Soţul meu găteşte!"
- Ai timp să stai şi la bucătărie?
- Am mare noroc că soţului meu îi place foarte mult să gătească! Chiar nu gătesc, soţul face totul, e tipul de om care se şi documentează despre aşa ceva.
- Cum suportă să-l laşi singur cînd eşti în cantonament?
- Nu se supără, pentru că şi el a făcut şi face sport de înalt nivel şi ştie cum e, mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat un soţ extraordinar!
- Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta?
- În fiecare zi, acelaşi lucru... Să luăm o zi din viaţa de la Vîlcea, nu din deplasare. Simplu! (rîde). Trezirea, cam pe la opt jumate, dacă-i un antrenament de ora zece, mic-dejun, antrenament, mă întorc, mănînc, somnic, apoi al doilea antrenament, apoi cina, apoi un pic pe la televizor, iar somnic. Aşa e o zi normală, alături de soţul meu şi de căţelul meu!
- Ce muzică asculţi?
- Muzică ascult înainte de a merge la antrenament, de obicei. Ascult de toate, n-am un stil preferat, absolut de toate! Mai dau pe un program TV de muzică şi ce mai am eu pe laptop, depinde în ce dispoziţie sînt şi ce vreau să ascult.
- La ce filme te uiţi?
- De filme nu am timp, e un program foarte încărcat. Cînd mai prind aşa o seară, cu toţii, ne mai punem la un film.
- Ai schimba ceva la viaţa ta?
- Nimic, sînt mulţumită din toate punctele de vedere, însă pe viitor îmi doresc foarte mult să ne mărim familia.
- Vei lua o pauză de la handbal?
- O pauză va fi, încă nu ştim cînd, dar clar va fi şi o pauză, pentru copilaş.
"Am vrut să fiu gimnastă"
- Cînd ai început handbalul?
- Destul de tîrzior am început, pe la 13 ani şi de atunci clar numai handbal am făcut.
- Ai practicat alt sport înainte?
- Gimnastica, dar pe la o vîrstă mai fragedă. Mi-a plăcut mult gimnastica artistică, pe cînd eram micuţă. Mergeam la Casa Copiilor din Braşov. Dar cu timpul m-am lungit (ridică mîinile deasupra capului), eram deja prea înăltuţă pentru artistică şi m-au trimis la ritmică. Cînd mi-au pus toate alea în braţe, nu mi-a mai trebuit şi am renunţat!
- Şi la handbal cum ai ajuns?
- Eram în "generală". M-a dus o colegă, la club la Rulmentul. Eu eram născută în '80, ei aveau o grupă mai înaintată, '76 - '77. M-au trimis acasă, mi-au zis că sînt prea mică. Ne-am dus la Dinamo, la CS Dinamo, şi de-acolo am început, la doamna Lena Brebeanu. Cînd am venit, am fost la altă antrenoare, la doamna Lehner, jucam inter. M-a văzut doamna Lena şi a zis: "Dă-mi-o mie, că fac eu portar din ea!".
"Adrenalina aia..."
- Ai jucat şi în străinătate, cum e handbalul de acolo faţă de cel românesc?
- În Ungaria, cît am activat eu, campionatul a fost mult mai tare, echipele erau de valori apropiate, puteai să pierzi în faţa ultimei clasate. În România, cînd am plecat afară, era un campionat destul de puternic, acum s-a produs diferenţa asta, între Oltchim şi celelalte. Nu ştiu dacă face bine handbalului românesc. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în Croaţia, cu Podravka, şi în Austria.
- Dar publicul de afară, cum e faţă de cel din ţară?
- Public ca la Vîlcea nu există nicăieri! E un public extraordinar, ştii cum, cînd ieşi la încălzire şi vezi mulţimea aia de oameni, numai adrenalina aia pe care ţi-o produce... e ceva de vis! A fost un public minunat şi în Ungaria, mulţi cunoscători de handbal şi acolo. Şi acum, după doi ani, de cînd am plecat de la ei, primesc mesaje, felicitări şi cadouri mici de la fani.
"Mă rog înainte de meci"
- Ce planuri de viitor ai?
- Crede-mă că nici nu m-am gîndit, viitorul îl văd acum numai prin handbal, nici nu vreau să mă gîndesc, decît la ce se întîmplă acuma, vreau să fiu conectată numai şi numai pe moment, şi după aia vedem, să dea Dumnezeu să iasă totul bine şi după aia ne facem planuri!
- Eşti credincioasă?
- Da, da, cred în Dumnezeu, mă rog înaintea meciurilor.
- Te-ai gîndit ce vei face după ce-ţi închei cariera?
- Probabil aş vrea să mă menţin tot în domeniul ăsta, îmi plac mult copiii şi ori mi-aş lua o grupă de copilaşi, ori mi-aş dori să antrenez la nivel înalt. Pentru că îmi place mult şi aş dori să rămîn conectată la handbal.
- Visezi la trofee?
- Cine nu visează? Visez şi un campionat mondial, şi un campionat european, acuma nu ştiu ce se poate îndeplini! În semifinale o să facem tot ce ne stă nouă în putere, o să facem tot posibilul să mergem mai departe.
- Chiar nu ţi-e frică în poartă?
- Nu mi-e frică! Sînt într-adevăr momente, dar n-as putea spune că de frică! Chiar nu mi-e frică, ştii cum se zice? Sînt un pic anormală ca să fac asta, am dramul ăla de... (pocneşte din degete)! Şi eu sînt portar, şi soţul e portar, dar de fotbal. Sîntem o familie, copilul nu ştiu cum o să iasa, cred că o să fie cel mai normal dintre noi!
"O amintire frumoasă? Fiecare clipă petrecută alături de familia mea şi de soţul meu"
