Articol de Alex Nicodim (foto), Răzvan Luţac - Publicat miercuri, 01 octombrie 2014 00:00 / Actualizat miercuri, 01 octombrie 2014 20:58
Ce a păţit echipa Gazetei aflată în Ucraina după meciul Şahtior - Porto. Ucraina nu e de evitat doar din cauza războiului. Era cît pe ce să o păţim la marginea Lvovului de cinci inşi care ne împinseseră maşina într-un şanţ
"Să aveţi grijă acolo. Unde parcaţi, cît mergeţi noaptea. Dacă vă întinde cineva o mînă de ajutor, vedeţi dacă nu cumva e murdară!". Tata a făcut trei ani de facultate la Ivano-Frankivsk, undeva în nordul graniţei cu România.
Ştie regulile din jungla Carpaţilor de Nord ca pe un amestec de poveşti, sfaturi şi poveţe. Cînd eşti la Bucureşti, le înfăşori în staniol de anecdotă şi aprobi firav. Cum te apropii de păduri, îţi dai seama că legenda maşinii care îţi blochează drumul şi te lasă în chiloţi nu e chiar o legendă. Doar nici Goverla nu e Olimp.
Miercuri dimineaţă, pe la ora 1:00, împreună cu fotograful Alex Nicodim ne întorceam de la meciul Şahtiorului cu FC Porto. Aveam maşina parcată la un kilometru, lîngă mall-ul Leopolis din Lvov.
Cu două ore înainte de joc, şoseaua de centură a Lvovului era blocată de maşini, iar accesul în parcarea stadionului era imposibil. Am lăsat-o lîngă alte sute de autoturisme, într-un loc aparent sigur şi împrejmuit. Am găsit-o mutată.
Maşina era împinsă metri buni din parcare. Roţile din faţă, stăteau într-un început de şanţ. Cele din spate aproape că atîrnau în aer.
De jur împrejur, cinci bărbaţi. Duhneau a alcool. Cum numărul era de Bucureşti, au început cu un "Oioioi, probliem! Need help?". M-am făcut că nu-i aud, cît Alex şi-a dat seama că poate scoate maşina. "Ni, diakuiu", le-am răspuns în ucraineană.
M-au invitat în alt autoturism, m-au înjurat cînd i-am refuzat să urce în a noastră. Ne-am împins. După secunde de parlamentări, în care ambii înşfăcasem cîte un monopied, respectiv scaun foto (era timpul să ne apărăm şi să marcăm că nu vom ceda) ne-am urcat în maşina gata de drum şi i-am ocolit. Au aruncat în noi cu o sticlă care a ratat ţinta. Am demarat.
O metodă de peste 20 de ani e folosită şi acum - legenda maşinii împinse urmată de falsul ajutor de după era în cartea orală a tatei -, deci poveştile nu trebuie încurcate cu basmele. Le scriu fanilor Stelei care vor merge la Kiev. Sau celor care se vor plimba prin orice colţ al unei ţări periculoase. Atenţie, chiar dacă scenele de război sînt departe.
Atenţie şi dacă ridicaţi portofele căzute pe jos în faţa voastră. Truc vechi, vă vor cere cu 100 de grivne mai mult, urlînd în gura mare că i-aţi furat.
Am păţit-o astă-iarnă undeva mai la est, aproape de incerta Crimee, la Pervomaisk de Mikolaiv. Am fost voluntar la alegerile din Ucraina. Acolo, un miliţian beat era să apese pe trăgaciul pistolului de la brîu în loc să-mi deschidă o uşă închisă. Ghinion, legătura de chei era agăţată tot la curea. A rîs, eu nu.
Am scris acest text pentru că Ucraina s-a urcat şi ea în maşina timpului, însă în cea greşită. A timpului rămas în loc.
Eu sînt jumătate român, jumătate ucrainean. Care jumătate o fi ajuns mai departe?
