NE PASĂ DE SPORT » Articol emoţionant al Luminiţei Paul împotriva fatalismului românesc! » Români care merg pînă la capăt

Alexandra Dulgheru, învingătoarea de la Varşovia, a traversat momente dificile toată săptămîna, însă a revenit de fiecare dată şi a cîştigat titlul

"Una dintre cele mai improbabile campioane din istoria WTA", aşa o caracterizează site-ul circuitului feminin pe Alexandra. Presa internaţională abundă de cuvinte precum "surpriză", "incredibil", "şoc". Şi nu e nimic greşit. Nici chiar românca nu a crezut în victoria finală în momentul în care a ajuns la Varşovia doar cu scopul de a trece de calificări. Nu mai izbutise pînă atunci pe un tablou principal şi îşi fixase o ţintă rezonabilă.

Greu din calificări
Venise în capitala Poloniei cu doar foarte puţin timp înainte de începerea primului meci pe care trebuia să-l susţină în preliminarii, fiindcă pierduse avionul pe ruta din Franţa spre Varşovia. A avut noroc, ploua, aşa că a fost reprogramată pentru o zi mai tîrziu. Nu e superstiţioasă, a luat totul ca pe un semn bun. Apoi, s-a găsit la un pas de a fi eliminată din primul tur al calificărilor. A întors însă meciul cu Lenka Wienerova de la 5-7, 2-4 şi a trecut mai departe. După încă o dispută dificilă, de trei seturi, a izbutit victoria care a dus-o pe tablou. Acolo a început seria ei magică.

Trei favorite răpuse
Pe traseu, a eliminat doi capi de serie, Sara Errani şi Daniela Hantuchova, iar în finală a învins încă unul. Ultimele două meciuri au reprezentat o lecţie de dîrzenie şi de moral. A pierdut de fiecare dată setul secund, doar pentru a reveni mai hotărîtă în decisiv. 6-1 şi 6-0 au fost scorurile cu care a încheiat în semifinale, respectiv finală. Coincidenţă, ultimul act a durat două ore şi 52 de minute, exact cît primul meci din calificări, cel pe care fusese la un pas să-l piardă!

"Nu mă aşteptam să înving, dar sînt teribil de fericită că am reuşit", spune Alexandra. "Planul era să trec de calificări, apoi să iau fiecare partidă la rîndul ei. Dacă era să pierd, urma să învăţ, pur şi simplu, din greşelile făcute şi să merg mai departe. Cred că încă am multe lucruri de îmbunătăţit în jocul meu. Am nevoie să fiu mai agresivă, să mă pregătesc mai bine fizic pentru a putea menţine un ritm ridicat". Sînt vorbele proaspetei campioane ale unui turneu bine cotat, cu premii de 600.000 de dolari, a cărui precedentă învingătoare era Justine Henin. "Îmi place jocul ei, aş vrea să pot juca şi eu la fel", adaugă Dulgheru.

Sinceritate şi măsură
"A trebuit să-mi folosesc fiecare picătură de energie pentru a învinge". Măsură şi modestie. "E un succes uimitor pentru mine". Sinceritate. "Mi-am promis că-mi voi face un cadou frumos, apoi îi voi duce pe părinţii mei la un restaurant. Poate încercăm bucătăria poloneză". Umor. "Munca grea pe care am depus-o îşi arată roadele, dar încă mai am multe de făcut". Realism.

Cu paşi mărunţi
Pentru că Alexandra era, oricum, pe un traseu ascendent. Cîştigase, la Bari, un turneu cu premii de 25.000 de dolari. Acolo, din calificări pînă în "sferturi", a pierdut doar trei game-uri! În cinci meciuri! Puţin mai înainte, jucase finala la Monzon, concurs cu bursă de 75.000 de dolari. De fiecare dată cînd a jucat ceva anul acesta, a început din calificări. Şi-a îmbunătăţit însă clasamentul cu 184 de locuri.

La Varşovia, a făcut însă turneul vieţii. Minunat pentru ea este că a mers pînă la capăt. Nu s-a speriat, chiar dacă au existat momente de cumpănă. Performanţa Alexandrei contrazice teoria conform căreia românii se mulţumesc cu puţin. Se spune că merg pînă la un anumit nivel, apoi clachează, înfricoşaţi de perspectiva unui succes prea mare. Alexandra Dulgheru e exemplul cel mai recent că lucrurile nu stau aşa. Există vreo naţie care, la nivel individual sau de echipă, să fii înregistrat numai victorii? Cu siguranţă, nu.

Cîteva precedente româneşti
Şi istoria spune multe în acest sens. Ivan Patzaichin a tras cu pagaea ruptă în serii la Olimpiada de la Munchen, a cîştigat recalificările, apoi şi titlul olimpic. Lia Manoliu a cucerit titlul olimpic la Ciudad de Mexico dintr-o singură aruncare şi cu braţul accidentat. Cine a crezut că luptătorul Nicolae Martinescu avea să-şi învingă cel mai aprig adversar, omul care-i stopase mereu calea spre aur, tocmai la Jocurile Olimpice din 1972, şi cînd românul era pe final de carieră? Ştiţi ce scrimer a cîştigat primul lui turneu tocmai la o ediţie a JO? Românul Mihai Covaliu, la Sydney, în 2000. Cine o credita pe Camelia Potec cu şanse la aur la 200 metri liber, la Atena 2004, după ce ratase podiumul la 400? Alina Dumitru a bătut-o pe cea mai mare judoka a tuturor timpurilor la Beijing şi apoi a cucerit aurul. Constantina Diţă a bătut maratonul olimpic.


Toţi sînt români. Toţi au reuşit imposibilul. Şi nu sînt singurii. Lor li se adaugă, de sîmbătă, această fată în vîrstă de 19 ani care nu s-a împiedicat pe drum. Poate că noi, naţia cea mai obiectivă din lume, vom găsi motive pentru a aprecia mai puţin succesul Alexandrei. Că tabloul putea fi mult mai greu, că s-au retras cîteva favorite, că a plouat şi aşa mai departe. Ar fi însă prea nedrept, alibi răutăcios al unei legende false. Victoria Alexandrei rămîne ceea ce este: un succes frumos şi meritat al unei fete din România. Foarte simplu.

"N-am ştiut cum s-o bat pe Alexandra. A jucat prea bine, însă mă aşteptam la asta. N-am putut face nimic"
Alona Bondarenko, învinsa din finală