Articol de GSP - Publicat sambata, 29 iunie 2019 18:02
Florinel Coman, Dennis Man, Ionuț Radu, Ianis Hagi. Cei care au impresionat sunt cei care au plâns la sfârșitul meciului cu Germania. De fapt, sunt cei pe care presa i-a surprins cu ochii în lacrimi.
O formidabilă energie a încărcat timp de 12 zile fotbalul românesc. Un optimism aproape ireal a condus echipa U21, dar și pe ziariști și pe suporteri. De la meci la meci, părea că nu s-a născut adversarul care să oprească echipa lui Mirel Rădoi din înaintarea triumfală.
Din vestiar, FRF a scos imaginile în care Ionuț Radu - ca în filmele artistice ale copilăriei părinților generației U21 – le transmitea dorința de a-și pune în valoare talentul, de a avea încredere, de a conștientiza că adversarul nu este de temut, ci de înfrânt, chiar dacă renumele echipelor țărilor cu care jucau erau infinit peste cel al vestiarului românesc. Iar în spatele lor era o țară întreagă.
Nici o clipă, discursul lui Ionuț Radu nu mi s-a părut fals sau ridicol. Iar când efectul a fost vizibil asupra determinării puștilor lui Mirel Rădoi, am înțeles că spiritul de echipă nu este o expresie depășită. Echipe de renume dau bani grei pe pregătirea psihicului jucătorilor, pe mobilizare. Mirel Rădoi, dar și Ionuț au făcut minuni și au descoperit împreună o mentalitate pe care mulți dintre privitorii meciurilor au crezut-o îngropată după generația de aur.
A venit însă Euro 2019 Under 21 și a schimbat ierarhia de valori a așteptărilor.
Pentru România, visul frumos nu s-a încheiat, chiar dacă participarea s-a oprit în lacrimile lui Florinel Coman, Dennis Man, Ionuț Radu, Ianis Hagi.
Lacrimile lor, dincolo de descătușarea unei perioade foarte încărcată emoțional și fizic, sunt de fapt lacrimi de ciudă. Jucătorii au simțit că au fost la milimetru de finală. Fiecare dintre a simțit și că nu mai există echipă de care să se teamă. E adevărat, există șansă, există noroc, dar și talent și strategie. Și multă dorință.
Lacrimi de campioni.
Lacrimi am văzut și pe chipul Simonei Halep în 2014 când Maria Sharapova o învingea în finala de la Roland Garros.
În lacrimi a fost Cătălina Ponor, după ce la Olimpiada de la Rio nu a reușit să se claseze pe podium.
Lucian Bute s-a retras tot în lacrimi din boxul profesionist.
Iar Răzvan Lucescu a încheiat plângând, de data asta de fericire, cel mai bun sezon al echipei PAOK Salonic.
Pentru că lacrimile de ciudă anunță de fapt lacrimile de bucurie. Cândva, undeva, ele vor veni.
Anii îndelungați de secetă la nivelul echipei sau echipelor naționale de fotbal nu au uzat dorința. Am uitat că expresiile „era de așteptat” și „nu ai cu cine” deveniseră salutul microbiștilor eterni.
O generație a redeșteptat, ca în Imnul Național, încrederea.
Mi-am amintit de celebrul „Focul la ei!” al lui Florin Halagian.
Cine le mai poate sta în cale? Doar cei care vor sădi neîncrederea.
Iar la asta, noi, românii, suntem experți.
VEZI ȘI:
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
