Articol de Vasile Ernu - Publicat vineri, 01 ianuarie 2021 11:36 / Actualizat vineri, 01 ianuarie 2021 13:29
The Queen’s Gambit („Gambitul damei”) este serialul cu care Netflix a dat lovitura în finalul lui 2020. În acest context, Gazeta Sporturilor publică o serie de 10 articole despre șah, sub semnătura scriitorului Vasile Ernu, care spune câteva dintre poveștile frumoase ale șahului și legăturile acestora cu serialul Netflix.
La începutul anilor 70 ai secolului trecut dominația sovietică a șahului era totală. Șahul era o afacere în totalitate sovietică. Niciodată un joc nu a fost dominat mai categoric de o singură țară. A presupune că cineva este capabil să pună probleme acestei mașinării de șah părea o fantezie. A crede că cineva o poate învinge părea o nebunie.
Și totuși minunea are loc în 1972 într-un mic orășel: Reykjavik, capitala Islandei. Dar să o luam pe rând.
În acel moment campionul lumii era Boris Spasski – de două ori campion al URSS (1961, 1973), al zecelea campion al lumii la șah ( între 1969 și 1972). Spasski era cunoscut încă din anul 1955 când devine campion al lumii la șah la tineret. Boris Spasski, chiar dacă are multe merite, pătrunde greu în lumea ”celor mari” acolo fiind o concurență nebună. Își câștigă dreptul de a se așeza la masa seniorilor abia în 1966 dar debutează cu o înfrângere în fața lui Tigran Petrosian, campion al lumii în acea perioadă. Peste trei ani însă Spasski îl va învinge pe Petrosian și îi va lua coroana.
Boris Spasski a debutat pe scena internaţională la Bucureşti!
A propos: o informație mai puțin cunoscută: Spasski debutează pe scena internațională la o competiție care are loc la București, în anul 1952, unde a împărțit cu alți jucători locurile 4-6. Amintesc că el era antrenat de renumitul maestru în șah Alexandr Toluș, unul dintre ce mai puternici șahiști sovietici ai epocii de după război și un mare promotor al stilului de șah combinativ. Stilul de șah combinativ propunea o combinație a mai multor stiluri, tactici și strategii. Spasski era adeptul acestui stil și era recunoscut ca un șahist echilibrat și bun pe toate compartimentele jocului. Îi plăceau și lui însă jocul cu debuturi inovative și jocul de atac.
Boris Spasski însă era doar vârful unui iceberg. Jocul sovieticilor era caracterizat ca un joc de echipă unde cel mai bun jucător era antrenat și ajutat de o echipă de specialiști de top. Imaginați-vă că trei dintre cele mai strălucite minți ale șahului mondial al acelor vremuri sunt antrenorii și consultanții lui Boris Spasski. Lângă un jucător de talia lui Spasski se aflau: Efim Geller, Nikolai Krogius și Ivo Nei. Mai lipsea fostul său antrenor Igor Bondarevski și Paul Keres ca să aibă cu el toată constelația șahului sovietic. Lipsa lui Bondarevski avea să joace însă un rol negativ, după cum observa ceva mai târziu Spasski.
În vara lui 1972 această echipă imbatabilă compusă din cele mai luminate și experimentate minți ale șahului mondial debarcă în mica capitală a Islandei. Aici avea să aibă loc meciul care va fi supranumit Meciul secolului.
Jocul avea să înceapă pe data de 2 iulie 1972. Delegația sovietică în frunte cu Boris Spasski își așteaptă încrezută adversarul: pe tânărul jucător american Bobby Fischer.
Despre Bobby Fischer se știau deja multe lucruri însă el niciodată nu se confruntase la un astfel de nivel cu cei din școala sovietică de șah. Bobby Fischer însă își câștigase dreptul de a se confrunta cu cel mai important jucător de șah: cu însuși campionul lumii.
Bobby Fischer, o combinaţie de genialitate cu muncă şi pasiune
Așa cum am povestit în textul precedent, Bobby Fischer, nu era un produs al unei școli de șah ci mai degrabă o combinație de genialitate cu multă muncă individuală și pasiune extremă. Fischer era un jucător ”individualist” în sensul că era mai degrabă propriul produs. Era un însingurat straniu, anarhic în atitudine, pus mereu pe scandal, dar convins de puterea minții lui și cu o pasiune imensă pentru joc și luptă.
Aici intervin câteva elemente noi în acest joc. Pentru prima dată la un astfel de nivel apare problema banilor, problema politică și mai ales intervine pentru prima dată elementul de spectacol, de show deloc specifică acestui joc monoton și aparent plictisitor. Șahul era considerat un joc pentru un public mic. În URSS el devenise un joc de masă dar nu și în occident.
Problema banilor
Problema banilor. Pentru echipa sovietică nu se punea problema banilor. De ce? Acolo totul era pe formula unor salarii și remunerări prin diverse bonusuri – în dependență de categoria la care ajungeai erai remunerat. Acolo statul reglementa totul foarte exact. Jucătorii de șah sau alte sporturi aveau un loc de muncă sau țineau de o instituție sau club unde primeau un salariu pentru a juca șah sau alt sport. Primeau salarii și bonusuri iar participările la campionate sau turnee erau decontate de stat: cazare, masă, diurna, premii. La nivelul superior se primeau apartamente, case de locuit din protocolul de stat, mașină și alte mărfuri. În SUA lucrurile erau ceva mai complicate pentru că statul era retras destul de mult din aceste sectoare și totul era în spatele jocului profesionist care era privat. Șahul mai puțin – aici fondurile de stat erau mici iar sectorul privat nu era dezvoltat. De exemplu, Bobby Fischer se compară mereu cu Muhammad Ali, faimosul boxeur profesionist american, campion mondial la box, care câștiga bani imenși din sport. Fischer chiar amenință ca va cere dublu de cât cere Muhammad Ali pentru ce face el. Bobby Fischer pe bună dreptate crede că el merită acest lucru.
Este foarte interesant acest aspect al banilor. De ce pentru Spasski banii nu înseamnă mare lucru în schimb pentru Fischer însemnă enorm de mult? Simplu – într-un regim de tip sovietic, unde nu exista spațiu economic privat, banii nu au valoare și putere politică pe când într-un regim precum cel din SUA banii au rol politic și putere politică totală. În cele două regimuri banii funcționează foarte diferit și au roluri diverse. Bobby Fischer, ca un reprezentant tipic al culturii americane, înțelege bine acest lucru și ”ține la preț” fără a fi un om care pune mare valoare pe bani în sine. Se vor găsi bani pentru el pentru că intervine politicul. Fischer însă mereu se va bate să aducă bani pentru jucătorii de șah. Mai târziu Spasski avea să spună despre Bobby Fischer, cel care avea să-i devină prieten: ”Fischer este sindicatul nostru”.
Politicul
Politicul. Politicul intervine în momentul în care Bobby Fischer nu este decis dacă să plece sau nu și în momentul în cure face scandal în legătură cu suma mult prea mică pentru o miză atât de mare. Mitul spune că pentru prima dată intervine în acest joc chiar Henry Kissinger, strategul și creierul Casei Albe, cel care înțelege cu adevărat nu doar miza jocului ci miza confruntării. Kissinger înțelege bine ceea ce sovieticii deja lucrau structural: că acea confruntare de la Reykjavik nu e o confruntare doar între Spasski și Fischer, între doi oameni, între doi sportivi, ci are o miză politică colosală. Henry Kissinger va pune mâna pe telefon, îi va îndeplini toate dorințele lui Fischer și-l va convinge să zboare urgent pentru că e un meci cu o miză mult prea mare.
Și al treilea element: spectacolul. Până la această confruntare șahul se bucura mai degrabă de o vizibilitate redusă în occident. Doar în URSS și în țările socialiste jocul era mult promovat și practicat la scară mare. În occident nu era un joc de masă cu miză populară.
Primul element al spectacolului, al show-ului îl introduce cumva contextul: această confruntare pentru prima dată la un asemenea nivel a doi mari jucători care reprezintă două regimuri radical diferite și care sunt în confruntare directă ideologică, politică și militară. Să nu uităm: era în plin Război rece. Acest element a avut un rol colosal în transformarea confruntării sportive într-un spectacol global. Pentru prima oară un joc capătă o astfel de rezonanță politică și de mare show. Tot globul urmărea confruntarea.
Dar asta nu e totul: spectacolul mare este dat de stilul de mare show-man al lui Bobby Fischer.
Ce-ți trebuie pentru ca spectacolul să fie total: un scandalagiu inteligent, carismatic care știe să facă acest spectacol și să țină lumea în suspans. Suspans total.
Bobby Fischer nu s-a prezentat
Jocul trebuia să înceapă pe 2 iulie. Toți sunt pregătiți, echipa sovietică așteaptă, presa zumzăie, oficialitățile sunt gata de start dar surpriză: la meci nu se prezintă Bobby Fischer. Din ce motiv? Nimeni nu știe, nimeni nu înțelege. E premeditat acest gest? Greu de crezut – Fischer într-adevăr avea destul de multe stranietăți, temeri, confuzii. E greu de crezut că ar fi fost organizat acest eveniment. Dar el are un efect de mare spectacol. Povestea spune că telefonul lui Henry Kissinger a fost decisiv.
Scandalul însă începe: presa vuiește, partea sovietică reacționează, face scandal, protestează, cere descalificarea adversarului. O astfel de situație nu s-a mai întâlnit. În final echipa sovietică decide să accepte: așteaptă să vină Fischer. Boris Spasski este un gentleman, acceptă și chiar vrea să joace și să câștige jocul pe tabla de șah. Șocul va începe pe 11 iulie dar Fisher continuă cerințele multiple și scapă și jocul al doilea: meciul va începe cu scorul de 2:0 pentru Spasski.
Sentimentul de vinovăţie al lui Spasski
E greu de spus dacă a avut un efect psihologic negativ asupra lui Spasski acest accident. Spasski va recunoaște mai târziu că a fost urmărit de un sentiment de vinovăție: ar fi trebuit să renunțe și el la o partidă pentru a porni pe picior de egalitate. Bobby Fischer va continua cu scandalul pe tot parcursul confruntării: ba că sunetul camerelor de filmat e prea puternic, ba că sala nu e cum trebuie, ba nu mai știu ce cerințe are. Toate i-au fost îndeplinite. Însă dincolo de scandal Bobby Fischer a jucat magistral.
Bobby Fischer e ca un copil, dar ca un ”pui de lup”, însingurat dar gata să lupte: își trezește instinctele și se ține de promisiune. El a promis două lucruri: voi învinge cea mai teribilă mașină de șah a lumii cu armele ei – la masa de șah. Și mai promite ceva: voi face ca lumea să privească la un joc de șah așa cum se uită la un meci de box. Și se va ține de cuvânt. Începe o confruntare spectaculoasă, mai ceva ca un meci de box marca Muhammad Ali.
Imaginea clasică a Meciului secolului – un Boris îngândurat, căutând în cap soluția magică de a ieși din strânsoare și încercând să scape de atacurile geniale ale lui Bobby plin de energie și mereu la limita suspansului. Spectacolul este total. Lumea șahului nu a mai văzut așa ceva.
Bobby Fischer a învins de unul singur invincibila Armată Roşie a şahului
Bobby Fischer înfrânge de unul singur invincibila Armată Roșie a șahului: a învins cu 12½ : 8½ în fața lui Spasski chiar și cu un handicap de două puncte.
Boris Spasski își va dovedi clasa însă: se ridică și-l aplaudă. Ar fi putut pleca învingător așa cum i-a cerut partidul: pentru neprezentarea lui Fischer, Spasski putea pleca cu coroana acasă. Însă a vrut să o câștige pe tabla de șah: și a pierdut dar a meritat. Acum își aplauda învingătorul: îl aplauda pe marele Bobby Fischer.
Bobby Fischer s-a întors în plină glorie în SUA devenit una dintre figurile emblematice ale epocii: inteligent, anarhic, charismatic, explosiv și incontrolabil.
Atât Karpov, cât și Kasparov, alți ”doi monștri” care au dus la un alt nivel competiția de șah, aveau să recunoască măreția și iscusința irepetabilului Bobby Fischer, cel care a dat cel mai spectaculos și frumos șoc din lumea șahului.
El avea să rămână jucătorul neînvins de nimeni: a pierdut competiția prin neprezentare. Nu știm dacă de teamă sau așa era el. Nimeni nu știe cum ar fi arătat un meci între el și Karpov, cel care i-a urmat. Peste puțin timp avea să intre în dizgrație, să devină un izgonit, să moară și să fie îngropat în locul care i-a adus gloria. Să moară neînvins.
The Queen's Gambit, un real succes Netflix
- The Queen’s Gambit a devenit cea mai de succes miniserie proprie din istoria Netflix, înregistrând un număr-record de vizionări: a fost accesată de pe 62 de milioane de conturi din întreaga lume în primele 28 de zile de la lansare. A fost apoi în Top 10 în 92 de țări, în 63 dintre acestea fiind chiar pe prima poziție!
- „The Queen’s Gambit” este inspirat de un roman al lui Walter Tevis, care a reintrat în lista de bestseller-ului a New York Times, la 37 de ani de la lansare. Potrivit celor de la Google, întrebarea „Cum să joci șah?" a atins cel mai mare nivel din ultimii nouă ani. Scriitorul american a decedat la un an după ce a publicat romanul, pe 9 august 1984.
- Cele 7 episoade spun povestea lui Beth, o fată de 9 ani care ajunge la orfelinat după moartea mamei ei. Aici învață să joace șah, devenind, treptat, noua senzație a acestui sport la nivel mondial, înfruntând teribila școală de șah a rușilor. Povestea este una fictivă şi extrasă din romanul omonim lansat în 1983, dar se aseamănă cu cea a renumitului campion la şah, Bobby Fischer.
- Vasile Ernu, autorul acestei serii despre șah în Gazeta Sporturilor, este un cunoscut scriitor român născut la Odessa, Ucraina, în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi şi al masterului de Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Volumul său de debut, „Născut în URSS”, a fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, ambele în 2007. De asemenea, Ernu publică texte de opinie și în Libertatea.
- Mai jos, primele patru episoade semnate de Vasile Ernu în Gazetă:
