SPECIAL GSP O cursă contracronometru pentru viață! » Cum au salvat Leonhard Seppala și câinele lui, Togo, sute de copii bolnavi de difterie

Lui Leonhard Seppala i se spunea Marele Norvegian. Numai jumătate din această afirmație era adevărată. Seppala era norvegian, născut în Skitbotn, dincolo de Cercul Polar de Nord, în vara anului 1877, într-o familie în care tatăl împletea pescuitul tradițional cu fierăria.

Nu era însă mare deloc: avea maximum 1,65 metri în înălțime și mai puțin de 70 de kilograme. Toată adolescența s-a pregătit să calce pe urmele tatălui său, atât cu pescuitul, cât și cu prelucrarea metalului.

Însă în 1899 unul dintre prietenii săi s-a întors din Alaska, unde visul aurului de sub pământul înghețat îi atrăgea pe mulți. Lui Leonhard i s-a părut palpitant: bogăție și aventură laolaltă. Așa că a plecat într-acolo.

La început, Seppala a lucrat cu corcituri de talie mare, nicidecum cu câini de rasă

La scurt timp după ce a ajuns în Alaska, șeful lui Seppala i-a oferit ocazia de a merge în căutarea aurului cu ajutorul unei echipe de câini. Era vorba de două corcituri mari, la vreo 50 de kilograme fiecare, cel mai bun mod de a înainta prin tundra înghețată.

În acea clipă, viața lui Seppala s-a schimbat ireversibil, dincolo de aur și adrenalină – norvegianul și-a găsit menirea vieții sale. De-acum era crescător de câini ai zăpezilor, o meserie pentru care americanii au termenul „musher”.

Dincolo de munca lui istovitoare, căutătorii de aur de la începutul secolului trecut aveau nevoie și de distracție. Așa s-au născut cursele de sănii cu câini-putere.

În 1908, orășelul Nome și-a înființat Clubul Canin, iar Seppala, care avea deja 31 de ani, a participat la prima sa cursă de sănii trase de căței.

Corbul care a adus victoria în prima cursă de sănii trase de câini a lui Leonhard Seppala

Leonhard însuși a povestit că a câștigat această primă cursă datorită apariției unui corb. Pasărea tot ateriza pe drumul pe care se afla sania trasă de câini, chiar înaintea acestora, ca într-un joc de-a prinselea.

Animalele se îndârjeau să prindă corbul care își lua zborul în ultimul moment, necăjindu-i pe câini. Apoi cobora din nou pe pământul înghețat, la câțiva metri în fața saniei.

„Întotdeauna am crezut că acea pasăre a fost motivul pentru care am câștigat întrecerea. Iar acea victorie a fost începutul carierei mele de participant la cursele de sănii trase de câini”, spunea Leonhard Seppala.

În anul următor, musher-ii din Nome urmau să ia parte la All Alaska Sweepstakes Race, o întrecere de 500 de mile (800 de kilometri).

Era cea mai lungă cursă, iar Seppala nu era pregătit pentru ea, întrucât era cea mai lungă dintre toate. Toți crescătorii de câini de sanie s-au distrat de minune când un negustor rus de blănuri, pe nume William Goosak, s-a prezentat la start cu trei câini de mărime medie, „ca niște șobolani, dar cu cozi stufoase”, pe care-i adusese din Siberia.

Un echipaj de husky siberieni era să bage în faliment un orășel întreg din Alaska

S-au pus pariuri - 100 to 1 – împotriva câinilor veniți din Siberia. Toți membrii Clubului Canin di Nome au rămas șocați și banca din oraș aproape că a dat faliment când animalele negustorului de blănuri au ocupat locul al treilea.

Toți au remarcat energia de care dădeau dovadă cățeii. Povestea spune că banca din Nome, Alaska, l-a mituit pe Goosak să nu iasă pe locul întâi, ca să nu intre definitiv în incapacitate de plată.

Leonhard Seppala, „Sepp”, cum îi spuneau amicii, a primit pe mână cel dintâi echipaj de Husky siberieni în 1913. Peste un an, Sepp a participat cu ei la All Alaska Sweepstakes Race, dar a fost nevoit să abandoneze din cauza unui viscol paralizant.

A câștigat apoi următoarele trei ediții ale întrecerii, iar aceste victorii i-au făcut celebri pe el și pe frumoșii lui câini husky.

Și probabil ar fi câștigat la nesfârșit, dacă întrecerile de sănii trase de câini nu s-ar fi încheiat brusc, multe dintre animale fiind trimise în Europa.

Începea Primul Război Mondial și, la sfârșitul acestuia, transportul aerian devenise noua realitate, inclusiv în zonele nordice și înghețate.

Era romantică a curselor de sănii trase de câini puternici și devotați se apropia de final. Însă rolul lui Leonhard Seppala era departe de a se termina odată cu aceasta.

Leonhard Seppala și câinii lui au devenit eroi în mijlocul unei crize medicale locale

De fapt, dacă povestea lui s-ar fi sfârșit atunci, probabil că lumea nu l-ar fi privit ca pe un erou – nici pe el, nici rasa de câini pe care a continuat s-o crească.

Cea mai grea încercare a vieții Marelui Norvegian s-a petrecut în iarna anului 1925, când transportul cu sănii din Nord își trăia ultimele zile ale existenței sale, în favoarea avioanelor.

În orășelul Nome a izbucnit o epidemie de difterie, o boală gravă infecțioasă și contagioasă, provocată de o toxină bacilară, care și în zilele noastre îi poate afecta pe copiii sub 15 ani care nu au fost vaccinați.

Pe atunci nu exista însă vaccin, iar antitoxinele pe care le comandase medicul orașului nu ajunseseră în Nome, cu ultimul transport.

La fel ca în zilele noastre, Nome era și atunci complet izolat de lume. Mai ales iarna, drumurile erau acoperite și gheața era singurul peisaj. După ninsorile abundente, singura cale de a ajunge acolo, în trecut și în prezent, era cea aeriană.

Doar că, acum 100 de ani, avioanele nu erau deloc rezistente, ba chiar, la temperaturi sub 0 grade, erau de-a dreptul primejdioase.

Alaska cea izolată a rămas la mâna crescătorilor de câini de sanie

Câțiva piloți din Anchorage erau dispuși să zboare până în Nome ca să ducă medicamentele copiilor bolnavi, dar niciunul dintre ei nu a ajuns în inima Alaskăi din cauza condițiilor atmosferice.

Acea criză sanitară a ajuns în dezbaterea Senatului SUA, în Washington D.C. „Ar trebui să dăm epocii moderne o șansă și să riscăm să pierdem singurele doze de ser din zonă sau să-l trimitem mai lent, dar mai sigur, celor care au nevoie de el, cu săniile trase de câini?”

Oamenii din Nome însă l-au propus pe Leonhard Seppala, care a plecat cu sania sa spre orășelul Nenana, unde serul salvator avea să sosească la bordul unui tren.

Până acolo erau 1.030 de kilometri dus-întors. Sepp ar fi trebuit să se întâlnească la jumătatea drumului cu un musher din Nenana, care să-i dea medicamentele.

Chiar în timp ce Sepp era pe drum, fără niciun mijloc de comunicare, guvernatorul statului Alaska s-a gândit că nu e bine să lase soarta unui întreg oraș în mâinile unui singur om, oricât ar fi fost acesta de priceput.

Așa că a trimis încă 20 de echipaje formate din oameni și câini, care să formeze o ștafetă. Dar oare cum să-l anunțe pe Sepp că transportul remediului pentru difterie nu mai era o misiune solitară?

Leonhard Seppala și-a asumat toate riscurile posibile pentru a aduce antitoxinele în Nome și a-i salva pe copiii bolnavi de difterie

Seppala a călătorit peste 420 de kilometri pentru a-i salva pe copiii din Nome. Puțini musher-i ar fi îndrăznit să traverseze canalul Norton, în nord, la Marea Bering, ci ar fi preferat să-l ocolească.

Seppala a trecut de două ori marea înghețată ca să economisească timp prețios – o dată pentru a intra în posesia serului salvator și încă o dată la întoarcerea spre casă.

Marele Norvegian a încredințat medicamentul următorului crescător de câini, urmând ideea ștafetei umanitare. Acesta, pe nume Gunnar Kasson, nu a mai respectat acest principiu și a dus remediul până în Nome.

Kasson a fost ridicat la rang de erou, deși străbătuse doar 80 de kilometri prin zăpadă și gheață. Balto, cel mai bun câine al său, a devenit celebru și i s-au construit statui.

Seppala s-a simțit profund rănit că Togo, câinele lui mult-iubit, adevăratul erou al acestei curse pentru viață, nu a primit recunoașterea și laudele pe care le merita cu adevărat.

Această eroare s-a reparat în următorul an. Când lucrurile s-au liniștit și informațiile s-au clarificat, lumea a început să admită că Sepp și Togo sun adevărații salvatori ai copiilor din Nome.

În octombrie 1926, Seppala și câinii săi au făcut turul SUA. În cadrul unei ceremonii organizate la Madison Square Garden, Marele Norvegian și animalele sale prețioase au primit o medalie chiar din mâinile marelui explorator Roald Amundsen.

Și acum, cea mai lungă cursă de sănii trase de câini din Alaska nu mai folosește numărul de start 1, rezervat pentru veșnicie celui mai devotat musher din toate timpurile, Leonhard Seppala.

Marele Norvegian a murit în 1967, la 89 de ani, în Seattle. Viața lui Seppala și a câinelui său preferat a fost transformată într-un film Disney, intitulat Togo și lansat în 2019.