INTERVIU Scriitorul Cristian Teodorescu, dialog cu GSP: „Fănuș Neagu ținea cu Dinamo! Dacă Hagi ar candida la președinția României, țara s-ar schimba mult în bine”

Depinde. La victorie, se discuta într-un fel, iar la înfrângere în cu totul alt fel. Aceste șuete și-au păstrat farmecul și povestite de Cristian Teodorescu acum, mulți ani mai târziu. Cristian Teodorescu știe multe.

Despre Cimentul Medgidia și despre Pelé, despre Iolanda Balaș și despre Ivan Patzaichin. Și, fiind un scriitor excelent și un om cinstit (un gen foarte rar în lumea noastră literară și, în general, în lume), mai știe să le și povestească franc. Ia să vedem.

– Domnule Cristian Teodorescu, aș vrea să începem de la aceste două cuvinte: Cimentul Medgidia. Ce înseamnă ele în biografia dumneavoastră?
– Mai multe lucruri, de fapt vreo patru, dacă stau să le număr. Întâi de toate un praf alburiu care ieșea din coșurile fabricii de ciment; vântul îl aducea peste oraș și-l așeza peste tot, pânâ și pe frunzele copacilor, de se puteau umple câțiva saci cu el. Unii se îmbolnăveau de la praful ăla, dar cine s-ar fi plâns de acest inconvenient personal, când fabrica asta și IMUM-ul erau mândria orașului. Apoi echipa de fotbal a fabricii în care a jucat și un unchi de-al meu, era portar. Mai târziu, stadionul în care ar fi putut încăpea toată populația orașului. Acolo a ținut Ceaușescu o mare adunare populară, ceea ce nu l-a împiedicat să-l dea jos pe primar pentru megalomania lui. Ciudat, nu? Megalomanul numărul 1 al țării nu credea în megalomanii mai mici. În sfârșit, Cimentul Medgidia a mai însemnat și vreo două pagini din romanul meu, Tainele inimii, în care am povestit tărășenia cu stadionul care i-a venit de hac primarului.

– Cum era realitatea unui stadion înainte să intre în viețile noastre atâta realitate virtuală? Cum se trăia un meci la Medgidia, de pildă?
– Pentru localnici trăirile astea se schimbau de la meci la meci. Cine ținea cu IMUM-ul era fericit când câștiga echipa lui, chiar dacă învinsa era Cimentul, orșicât echipa soră a celor de la IMUM. Și viceversa. Asta se întâmpla în divizia C, dar ce chiote, ce îndemnuri și ce huiduieli demne de A se auzeau la meciurile alea. Răsunau în tot orașul, mai ceva ca sirenele locomotivelor cu abur când veneau și plecau din gară, încât cine avea urechea formată își dădea seama cum mergea scorul chiar și de la celălalt capăt al orașului. Microbiștii se duceau la meci îmbrăcați de duminică, unii la costum și toți aveau câte un ziar în mână sau în buzunar, să aibă pe ce se așeza în zilele fără ploaie. Când ploua, ziarele făcute sul erau agitate prin aer ca niște baghete ad hoc pânâ le înmuia ploaia.

– Ce rol joacă astăzi sportul în viața dumneavoastră? Practicați? Urmăriți? Chibițați? Pătimiți? Pentru cine și pentru ce?
– Nici nu mai țin minte când am fost ultima oară pe un stadion, deși stau la doar câteva stații de tramvai și de Giulești, și de Ghencea. Am devenit un fan al meciurilor văzute la televizor; nu mă amuză atmosfera belicos-injurioasă pe care au instaurat-o fanii pe stadioane și nici ce-și zic galeriile una alteia. Pe stadion, ca indepedent, adică dacă nu ești arondat, ca mine, la nicio galerie, îți place, nu-ți place ce vezi și ce auzi, n-ai cum să schimbi canalul. Și să mă duc la stadion ca să mă uit la alte meciuri pe ecranul telefonului mobil, asta e o minune a tehnicii care mă depășește, deși pe vremea lui Ghițulescu și a lui Domozină, erau destui microbiști care veneau cu radioul la ei, să audă instantaneu ce se întâmpla și în celelalte meciuri din campionat, de nu mai știai pe cine aplaudau spectatorii, dacă nu era careva cu radio lângă tine.

– În lungile dumneavoastră convorbiri telefonice cu domnul Radu Cosașu, de la a cărui naștere s-au împlinit, în octombrie, nouăzeci și cinci de ani, atingeați și probleme sportive? Cum era o șuetă cu cronicarul Radu Cosașu, care a scris zeci de ani aici, la noi, la „Gazetă”?
– După câte un meci mai important al naționalei îl sunam cu întrebarea „Ce ziceți, domnule Cosașule?”. Relu Cosașu se pricepea atât de bine la fotbal și era la oral la fel de sclipitor ca și în scris, încât îmi spunea într-o propoziție ceea ce i-aș fi spus eu în două pagini de text vorbit. Dacă naționala câștiga, Cosașu avea un entuziasm bine temperat de mai vechi așteptări înșelate. Se bucura ca mama lui Napoleon, care zicea prudentă: „Numai de-ar ține!”. La înfrângere, în schimb, filosoful moralist din el, mare jucător de belotă, țesea o întreagă poveste consolatoare pornind de la un n-a fost să fie. Fatalismul la el era minat însă de invocarea accidentalului, acel dar nici n-a intrat cartea, care mai îndulcea gândul înfrângerii.

– În dictatură, mulți scriitori erau atrași de cronica sportivă și o practicau asiduu. Era un teritoriu unde te puteai refugia de politic? Care era secretul acestei legi a atracției?
– De multe ori în ziarele de odinioară pagina de sport era singura pe care o puteai citi, așa că cine avea o rubrică de sport zburda pe Câmpia Libertății, asta dacă nu cumva în aceeași ediție a ziarului, în primele pagini, scriitorul își aducea obolul pe limba de lemn cu care îl pupa în dos pe Ceaușescu, ca să revină la stilul lui în rubricuță. Efectul era de un ridicol imens.

– Care au fost sportivii dumneavoastră preferați în trecerea timpului – și de ce?
– Pelé, pentru că era Pelé, Gordon Banks, portarul Angliei care strălucea prin plasament, încât își descuraja adversarii, iar când nu-i mai ajungea plasamentul avea reflexe miraculoase. De la noi nu-l pot uita pe Dobrin, cel care făcea din F.C. Argeș o echipă cu pretenții și deseori cu rezultate. Nici pe Florea Dumitrache, cu golurile pe care le dădea cu capul din plonjon. Din alte sporturi mi-o amintesc și azi pe Iolanda Balaș, săritoarea în înălțime cu recordurile ei mondiale, și pe Maricica Puică, alergătoarea care zbura pe distanțe lungi. Sportivul nostru care m-a fascinat a fost Ivan Patzaichin, canoistul de la Mila 23, modelul de succes al tuturor copiilor din Deltă care-și merită cultul și ca omul minunat care a putut fi.

Pele marca două goluri pentru Brazilia în finala CM 1958 contra Suediei (5-2) și devenea campion / Foto: Imago

– Dialogul în lume pare astăzi în suferință. Nici între arte și sport nu mai sunt aceleași punți. Ce mai putem face pentru a nu mai trăi în lumi atât de diferite?
– Lumile de pe pământ sunt atât de diferite, iar noi tot mai puțin raționali, că nu ne rămâne decât efortul de a ne suporta unii pe alții. După aceea putem sta de vorbă. Altfel, ceea ce ne desparte ne va despărți și mai mult.

– Cum ați trăit verile 1990, 1994, 1998, 2000? Cum v-ați raportat la „Generația de Aur”?
– Cu senzația că se putea mai mult și cu convingerea de mai târziu că chiar s-ar fi putut mai mult. Cu regretul că Generația de Aur n-a avut antrenori pe măsură care s-o facă să îndrăznească mai mult. Avea de unde. Și acum mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă naționala ar fi avut un antrenor dintre jucătorii acestei generații.

– În 1994 s-a strigat „Hagi, președinte!”. Ar fi fost Hagi un președinte mai bun decât cei pe care i-am avut?
– Sută la sută! Și ceva pe deasupra. Ca probă, dacă i s-o fi sugerat să candideze – și sunt convins că i s-a propus –, a preferat să-și vadă de meseria lui, nu să se amestece într-o afacere pe care n-o știe. Om cu meserie, celebru în lumea largă, poate face proiecte de lungă durată și dacă se apucă de ceva, duce treaba până la capăt. În ziua în care Hagi ar candida la președinția României, asta ar arăta că țara noastră s-a schimbat mult în bine.

– Din lumea literară, cine a mai căzut în patima fotbalului? Cu cine mai discutați astăzi faze, goluri, off-side-uri?
– Din lumea de ieri, Fănuș Neagu ținea cu Dinamo. Cred că era singurul brăilean suporter al echipei Internelor. Azi e fan convins al lui Dinamo un prozator excelent - Filip Florian. Romancierul Radu Mihai e cu una dintre cele două Universități din Craiova, nu știu care. Mai stau de vorbă în familie, cu soția mea, care e medic de medicină sportivă și știe o mulțime de fotbaliști, și cu Matei, medic specialist în recuperare, care la 38 de ani încă joacă fotbal cu prietenii. Când avea vreo cinci ani și Alex Ștefănescu i-a recomandat să dea mâna cu Nicolae Manolescu, o celebritate în lumea literară, Matei i-a răspuns că el „ieri” a dat mâna cu Lăcătuș, pe atunci atacant la Steaua.