PORTRET O viață pentru Inter Milano! » „Unchiul”, fundașul cu mustață și sprâncene de căpcăun » De ce regretă și acum că nu a răspuns pozitiv unei oferte de la alt club

Născut pe 22 decembrie 1963, tot la Milano, dragostea lui pentru mingea de fotbal s-a aprins din copilărie, începând să joace la echipa din Settala, o comună de lângă marele oraș din Lombardia.

La 11 ani, talentul îi permitea să joace și la categoriile superioare vârstei lui – sâmbăta evolua împotriva jucătorilor de-un leat cu el, duminică alături de „băieții mari”. Juca în apărare, dar izbutea cumva să marcheze 20-30 de goluri pe an.

Ca mulți fotbaliști care se trag din orașul cu două mari cluburi, micul Giuseppe a ținut la început cu AC Milan. De altfel, Milan l-a și convocat la o selecție, iar Bergomi i-a vrăjit pe cei responsabili de aducerea noilor jucători în curtea „rossonerrilor”.

Imaginați-vă, viitorul căpitan al lui Inter, echipă căreia și-a dedicat întreaga carieră și a cărei emblemă a devenit în timp, era cu un picior în vestiarul lui Milan!

Giuseppe Bergomi a fost la un pas de a se trezi la AC Milan

+18 FOTO

Nu l-a trădat fotbalul, ci propriul corp. La testele medicale, puștiul Bergomi a întâmpinat primul obstacol: analizele de sânge spuneau că suferă de reumatism. Așa că Milanul l-a respins.

La 14 ani, Bergomi a ajuns însă la Inter, unde a progresat arzând etapele cu viteza luminii și ajungând în loturile superioare din perspectiva vârstei cu mult înaintea datelor din buletin.

Maturitatea psihică, dar mai ales cea fizică, i-a adus acuzații cum că și-ar fi falsificat data nașterii pentru a juca la categorii mai mici de vârstă.

Arcadio Venturi, fost antrenor: „Mi-era greu să-mi conving adversarii că era junior!”

Arcadio Venturi, fost antrenor la echipa de tineret a lui Inter, și-a amintit de momentul intrării în scenă a lui Giuseppe Bergomi: „Lucrul șocant la puștiul acesta era că nu era deloc puști.

M-am trezit cu el în brațe când avea 14 ani și vă jur că în fiecare duminică, la meciurile de campionat, îmi petreceam jumătate de ore convingându-i pe șefii echipei adverse că numărul nostru 6 este, de fapt, elev. Nimeni nu mă credea. Coechipierii lui nici măcar nu-și aduceau actele de identitate, dar el trebuia să aibă buletinul asupra lui, altfel nu-l lăsau să joace”.

Nu doar înfățișarea l-a forțat pe Bergomi să se maturizeze mai repede. În noiembrie 1980, când încă nu împlinise încă 17 ani, tatăl lui, Giovanni, care l-a încurajat mereu de-a lungul carierei de fotbalist, a murit în urma unei operații riscante. Beppe a rămas pe lume doar cu mama sa, Franca.

Beppe a fost întotdeauna mai matur decât colegii lui și probabil că decesul soțului meu i-a scos în evidență această fire. Când și-a pierdut tatăl, fiul meu avea 16 ani. A suferit foarte mult. Multă vreme nici nu a vrut să vorbească despre tatăl lui, nici nu a vrut să audă despre asta
– Franca Bergomi, mama lui Giuseppe Bergomi

Dar cariera „Unchiului” a mers înainte. A fost promovat la prima echipă a lui Inter, într-un an în care „nerrazzurrii”, sub comanda lui Bersellini, erau campioni, dar în care lupta pentru păstrarea titlului devenise o corvoadă. Avea 16 ani, o lună și 8 zile și, în acel meci cu Juventus Torino din Cupa Italiei, pe 30 ianuarie 1980, a devenit cel mai tânăr debutant din istoria clubului.

Giuseppe Bergomi - simbol al precocității în fotbal

Era începutul unei frumoase prietenii, în ciuda rivalei Milan, dar și a oricărei alte oferte care a venit pentru Bergomi de-a lungul vremii.

În anul următor, Bergomi a devenit o prezență obișnuită în prima echipă a lui Inter. Pe 14 aprilie 1982, constanța lui Bergomi și forța cu care stătea în apărare îl trimiteau la echipa națională – o înfrângere pentru Italia, 0-1 cu reprezentativa Germaniei de Est.

Pe atunci nimeni nu avea un glob de cristal la îndemână ca să descifreze viitorul strălucit al acestui fundaș serios, cu mustață caricaturală și sprâncene groase, ca ale căpcăunului din basme: Giuseppe Bergomi avea să devină atât căpitanul lui Inter, cât și căpitanul echipei naționale „azzurre”. O emblemă a stabilității, a devotamentului, a continuității.

Stâlpul apărării lui Inter a fost însă bântuit de-a lungul celor două decenii de Serie A de spectrul lui Milan – aceasta era echipa sclipitoare dintre cele două din oraș. Cât a jucat la Inter, Bergomi a cucerit titlul național o singură dată, în sezonul 1988-1989, o răsplată prea mică pentru o întreagă carieră. Și-a trecut în cont, în schimb, trei Cupe UEFA (1990-1991, 1993-1994 și 1997-1998).

Însă Bergomi s-a consolat mereu cu recordurile pe care le deține, extrem de greu de doborât de oricine, în orice perioadă a fotbalului.

+18 FOTO

Giuseppe Bergomi - o dată campion mondial, de încă trei ori prezent la World Cup

Retras de pe teren în 1999, la 35 de ani, „Unchiul” a bifat cele mai multe prezențe în toate competițiile pentru Inter Milano – 517 doar în Serie A, până în 2011, când locul i-a fost luat Javier Zanetti (615 apariții).  

Cu 28 de goluri marcate pentru culorile echipei sale în campionatul Italiei, Bergomi deține și în ziua de azi recordul la capitolul cele mai multe prezențe în toate competițiile europene intercluburi – 117 –, dar în acestea nu și-a trecut numele niciodată în dreptul marcatorilor.

În 1982, Giuseppe Bergomi a trăit visul unei Cupe Mondiale cucerite alături de „naționala” Italiei, dar a mai făcut parte de trei ori din lotul care a mers la întrecerea supremă din fotbal – în 1986, 1990 – când a fost și căpitan, și 1998, ultimul său turneu final.  

Sunt extrem de timid. Mereu m-am chinuit în fața fanilor și a ziariștilor, ce să mai zic de fete?
– Giuseppe Bergomi despre sine, în tinerețe

Beppe a început World Cup 1982 (Spania) ca rezervă – jucase mai puțin de 30 de partide în Serie A, dar Enzo Bearzot, selecționerul de atunci, i-a arătat încrederea sa deplină.

A intrat în partida împotriva Braziliei din faza a doua a grupelor – pe atunci Cupa Mondială avea un sistem mai complicat de desfășurare –, pe care italienii au câștigat-o cu 3-2 și în care tânărul Bergomi s-a descurcat de minune în fața lui Serginho și a lui Socrates, care de altfel i-a și făcut cadou tricoul său la finalul meciului.

Dar a fost titular în semifinala cu Polonia, vrând-nevrând, căci Gentile era suspendat. Meciul s-a terminat 2-0, nimic nu a trecut pe lângă Bergomi, care a fost superlăudat la final. Așa că nu avea cum să lipsească de pe foaia de meci în finala împotriva Germaniei Federale.

Aici, tânărul Bergomi a avut misiunea de a se ocupa de Karl-Heinz Rummenigge, de două ori câștigător al Balonului de Aur, pe care l-a neutralizat. Italia a învins cu 3-1, iar „Il Zio” a devenit campion mondial la 18 ani!

Atunci puștiul care nu ieșise din adolescență a devenit celebru, alături de mustața sa umbroasă și foarte, foarte, foarte serioasă, dar și alături de performanța a fi fost cel mai tânăr jucător italian convocat vreodată la Cupa Mondială.

Cariera lui Giuseppe Bergomi la Inter Milano a oscilat între perioade de glorie și ani întregi în care nu s-a întâmplat nimic bun

Anii care au urmat, însă, nu au mai adus niciun trofeu celui care se preschimba într-unul dintre cei mai buni fundași pe care-i dăduse vreodată Italia. Presiunea și-a spus cuvântul în cazul tânărului, de la care se cereau prea multe și care nu apucase să jelească așa cum se vine moartea tatălui.

Imediat din sezonul de după cucerirea Cupei Mondiale, Bergomi a început să aducă violența în jocul său, devenind o sperietoare pentru atacanți rivali și un client obișnuit al arbitrilor.

În sezonul 1984-1985, la Inter au venit Rummenigge în atac și Illario Castagner ca antrenor, iar clubul și-a dat un restart mult-dorit, după o perioadă îndelungată de neant. Titlul însă tot nu a venit, căci Inter a încheiat pe ultima treaptă a podiumului în Serie A, pierzând și Cupa UEFA în semifinale, în favoarea lui Real Madrid.   

La Cupa Mondială din 1986, Bergomi era unul dintre puținii jucători care luaseră parte la marele triumf din 1982. Dar, după cum o zi nu seamănă cu alta, nici edițiile consecutive ale CM nu au fost la fel pentru Italia, care de-abia au reușit să iasă din grupe și care apoi s-au împiedicat de Franța. Mondial fără poveste pentru Bergomi, care de-abia a așteptat să scape de amintirea acestei competiții nereușite.

În perioada nefastă, Bergomi nu și-a pus niciodată problema să plece de la Inter, deși, probabil, s-a întrebat de multe ori ce se alegea de cariera lui, care pornise atât de promițător.

Pe 20 februarie 1988, Bergomi a primit misiunea de a fi căpitanul selecționatei Italiei, la un meci amical cu URSS. A deșinut această onoare vreme de 33 de partide, până în 1991. Asta înseamnă că fundașul lui Inter a fost căpitan atât la Euro 1998, unde „naționala” a ajuns până în semifinale – unde a fost ales în echipa turneului –, cât și la Cupa Mondială 1990, disputată în „Cizmă”, dar cucerită de Germania.

Italia a comis atunci imprudența de a juca semifinala cu Argentina la Napoli (1-1, 4-3 pentru sud-americani la loviturile de departajare), unde publicul fanatic a ținut cu Maradona, nicidecum cu Giuseppe Bergomi.

Succesele din Cupa UEFA au îndreptat însă mult din dezamăgirile îndelungatei călătorii a lui Beppe Bergomi alături de Inter. Nu e deloc de ici-de colo să fii de trei ori câștigător al unui trofeu european, de fiecare dată alături de clubul căruia i-ai dat totul.

Cântecele de lebădă ale lui Giuseppe Bergomi - Cupa UEFA și participarea la Cupa Mondială în 1998

Surpriza a venit în 1998, când Giuseppe Bergomi, 34 de ani atunci, a revenit în echipa națională, alături de Fabio Cannavaro, Alessandro Costacurta și Paolo Maldini, la ediția franceză a World Cup. Nu mai era căpitan și nici nu a intrat pe teren la primele două partide, cu Chile și Camerun. Însă Cesare Maldini l-a trimis în locul lui Nesta, în jocul împotriva Austriei, păstrându-l apoi ca fundaș central pentu tot restul turneului.

La sfârșitul carierei mele, Gordon Strachan era antrenorul lui Coventry. Mi-a propus să merg acolo, aveam 36 de ani. Am refuzat. Voiam să-mi închei cariera jucând la o singură echipă, Inter Milano. Dar, privind înapoi, regret acest refuz. Dacă aș fi acceptat, acum aș fi managerul unei echipe din Premier League. Englezii au oferit mereu această șansă foarte repede unor jucători italieni. Așa a fos cazul lui Gianluca Vialli, Gianfranco Zola, Roberto Di Matteo, Attilio Lombardo. Pentru mine însă, această șansă a trecut
– Giuseppe Bergomi

La cel din urmă turneul final al său, Bergomi a jucat ca în vremurile bune, reamintind lumii întregi de talentul și devotamentul său pe teren. Drumul italienilor s-a terminat atunci în sferturile de finală, împotriva Franței, care a câștigat la loviturile de departajare, după un 0-0 epuizant.

Sezonul 1998-1999 a fost ultimul jucat de Bergomi la Inter. Era proaspăt câștigător de Cupa UEFA, iar la echipă veniseră Roberto Baggio, Ventola și Pirlo. A fost și anul în care Mircea Lucescu devenise antrenor la Inter, după concedierea lui Simoni. Și anul în care unul dintre cei mai agili, puternici și temuți fundași a spus „Arrivederci” fotbalului.

Acum Bergomi, care a renunțat la mustața lui faimoasă de multă vreme, are licență de antrenor și a lucrat ca expert la Sky Italia. Este căsătorit cu Daniela, de profesie medic, pe care a cunoscut-o în anii 80 la discotecă, și are doi copii adulți: Andrea și Sara. Fiul său a cochetat cu tenisul, în timp ce fiica este planner de evenimente de lux.

Lumea nu-i va ține minte doar înfățișarea de vrăjitor bătrân pe care, paradoxal, a abandonat-o cât era încă tânăr, transformându-se practic într-o altă persoană.

Va rămâne mai degrabă cu atitudinea sa impunătoare de pe teren, cu faptul că știa să-și marcheze oponenții ca nimeni altul, înțelepciunea din joc, intensitatea și insistența sa.

Era vestit pentru că nu-și lua niciodată în râs misiunea de pe teren, bazându-se pe o combinație dintre calitățile sale fizice incontestabile și capacitatea de a alerga oricât după omul cu mingea.