Articol de Răzvan Luţac - Publicat luni, 31 mai 2010 00:00
Ca fotbalist, încrederea în forţele proprii este o calitate pe care nu trebuie să ţi-o pierzi nici în cele mai grele momente ale carierei. Mai ales când joci la Campionatul Mondial de Fotbal după o suspendare de un an şi jumătate.
Aceasta este povestea lui Paolo Rossi până la CM din 1982 : mai întâi golgheter la Vicenza, iar apoi împrumutat la Perugia, unde a fost implicat într-un scandal cu mafia pariurilor (Totonero), care i-a atras o suspendare de 3 ani, perioadă redusă mai apoi la jumătate.
Aşa că proaspătului jucător al lui Juventus, club la care ajunsese după perioada de suspendare, îi trebuiau meciuri bune la Campionatul Mondial din Spania, pentru a îşi reveni după perioada de inactivitate.
Începutul turneului a fost unul groaznic pentru Squadra Azzurra. Italia s-a calificat după trei egaluri, terminând la egalitate cu Camerun (3 puncte), însă calificându-se pe criteriul golurilor marcate (2, spre deosebire de unul singur marcat de africani).
Iar Rossi a fost descris drept „fantoma” din atacul Italiei. Nu doar că nu marcase în primele trei partide, însă nu se remarcase cu nimic în timpul meciurilor.
După norocoasa calificare, a urmat faza a doua a grupelor, în care italienii au fost repartizaţi alături de Argentina, campioana mondială, şi Brazilia, medaliata cu bronz din 1978.
Şi, pe 29 iunie 1982, pe Sarria din Barcelona, într-o partidă arbitrată de Nicolae Rainea, Italia învingea, cu 2-1, campioana mondială. Tardelli şi Cabrini au punctat pentru europeni, în timp ce omul care ridicase primul Cupa Mondială în urmă cu patru ani, Passarella, înscria golul de onoare al argentinienilor.
Al doilea meci – cel decisiv pentru calificarea în semifinală – avea să îl aducă în scenă, pentru prima oară, pe Paolo Rossi. Brazilia, cea care învinsese cu 3-1 marea rivală în al doilea meci al grupei, era calificată şi în cazul unui egal...
Însă nu a fost aşa. După doar cinci minute de joc, italienii conduceau pe tabelă, după un gol marcat cu capul de Rossi. Însă Socrates egala după doar şase minute, iar italienii erau nevoiţi, din nou, să înscrie.
Iar Paolo s-a conformat şi, la mijlocul primei reprize, l-a executat pe Waldir Peres cu un şut de la marginea careului. Era golul care putea aduce Italia în penultimul act…
Dar Falcao, tocmai jucătorul Romei, îl executa pe Dino Zoff, când mai erau 20 de minute de jucat. Şut superb, de la 16-17 metri, direct în vinclu. Însă Rossi nu a renunţat. Şi această dorinţă i-a adus hat-trick-ul, decisiv în vederea calificatei.
Conti a centrat dintr-un corner, mingea a ajuns la Graziani, acesta a şutat din întoarcere, iar Rossi a deviat balonul din faţa portarului brazilian şi i-a trimis pe italieni în semifinale. Mai târziu, şi-a denumit autobiografia “Ho fatto piangere il Brasile” (Am făcut Brazilia să plângă), tocmai în onoarea acestor trei goluri extraordinare.
Semifinala împotriva Poloniei a fost, din nou, rezolvată de Rossi : dublă în minutele 22 şi 73, cu două goluri înscrise din câţiva metri, iar Italia avea şansa să câştige, pentru a treia oară, titlul mondial!
În finală, Italia a învins, într-un meci emoţionant pentru jucători şi suporteri, cu 3-1, naţionala Germaniei de Vest. Cine a deschis scorul? Bineînţeles, Rossi, care a marcat cu capul după o centrare perfectă venită de pe dreapta, de la Gentile.
Au marcat apoi Tardelli (celebru pentru modul în care s-a bucurat după marcarea golului) şi Altobelli, iar germanii au punctat prin Breitner. Nu a mai contat însă golul acestuia, poate doar pentru statistici, Breitner devenind al treilea jucător, după Vava şi Pele, care marca în două finale de Campionat Mondial.
Paolo Rossi a cucerit titlul de golgheter, marcând şase goluri în ultimele trei partide ale Italiei la CM din 1982. A fost desemnat cel mai bun jucător al turneului, iar titlurile de Campion Mondial şi golgheter l-au făcut al doilea fotbalist care să reuşească să îşi înscrie numele în dreptul tuturor celor trei mari distincţii acordate la finalul unui turneu final de CM (primul fusese Kempes, în 1978).
După CM, Rossi a evoluat la Juve, Milan şi Hellas Verona, retrăgându-se în 1987. A câştigat aproape tot ce putea cu echipele la care a evoluat : Serie A, Cupa Italiei, Cupa Campionilor, Cupa Cupelor, Supercupa Europei, iar ca performanţe individuale titlul de golgheter în Italia, în Cupa Campionilor Europeni şi, cel mai important, Balonul de Aur în 1982.
Acum, Rossi este implicat în imobiliare, alături de fostul său coechipier de la Vicenza, Salvi. Nu a uitat însă de marea sa dragoste, fotbalul, aşa că a fost convins, în 2008, să devină vicepreşedinte al clubului Pescina Valle del Giovenco, club din liga a treia italiană.
Încheiem cu elocventa declaraţie făcută de Enzo Bearzot, antrenorul Italiei din 1982, întrebat de ce l-a convocat la CM pe Rossi, deşi absentase aproape doi ani de pe gazon : “Ştiam că, în cazul în care Rossi nu era în Spania, nu aş fi avut un oportunist în careul advers. Acolo, în faţa porţii, Pablito era cu adevărat bun, foarte rapid, întotdeauna pregătit să păcălească fundaşii adverşi cu fentele sale”.
