Ce nu avem voie să spunem despre Mondial

A fost o finală epică. Cea mai bună imagine făcută fotbalului, un sport care și-a câștigat, după meciul de duminică, probabil, alte milioane de oameni alături de el.

Am avut un final de competiție care a provocat întreaga lume să caute cele mai frumoase cuvinte pentru a descrie ce a văzut.

Acest Mondial însă n-a însemnat doar Argentina versus Franța. A însemnat multe alte lucruri, întâmplări, situații, evenimente, controverse, polemici.

Din păcate, nu toate pot fi rostite cu subiect și predicat și nici măcar comentate. De ce? Pentru că lumea a ajuns într-un punct în care ești pus la colț dacă pui întrebări care ies din categoria „politically correct”.

Când mă refer în acest articol la „politically correct” nu mă refer, în niciun caz, la lupta pentru drepturile individuale, ale celor de culoare, ale minorităților sexuale, ci la excesele dogmatice. Mă refer la deformările de la admirabilul scop individual, cel al libertăților care au schimbat lumea în bine. Mă refer la derapaje. O parte din aceste derapaje au învăluit și acest Campionat Mondial.

Cum Gazeta Sporturilor a fost întotdeauna, chiar întotdeauna!, un loc în care dezbaterea, polemica ideilor, libertatea de exprimare și-au găsit locul și n-au fost interzise de interese sau trenduri, o să trec în revistă câteva dintre lucrurile care nu sunt deloc comode, referitoare la acest CM. Sunt opinii, nu judecăți, sunt părerile mele libere, nu verdicte pe care să le impun cuiva.

1. Qatar a fost gazda perfectă pentru fotbal și pentru spectatori. Am mai scris acest lucru și imediat după ce am revenit din Doha și m-am ales cu insulte. Dar știți din partea cui? Din partea celora care nu doar că n-au fost în Qatar, dar care susțin în continuare niște enormități care șochează gen: stadioanele au fost goale, cuplurile n-au voie să se sărute pe stradă, femeile nu pot intra cu decolteuri în stadioane. Concluzia e una singură: organizarea, securitatea, stadioanele au fost nu bune, ci excepționale. Mondialul în Qatar a fost un succes! Chiar dacă le place, chiar dacă nu le place unora.

2. S-a ajuns în situația ca o analiză excepțională realizată de Washington Post, referitoare la subiectul „De ce nu are Argentina jucători de culoare la Cupa Mondială”, unul dintre cele mai bune articole de pe timpul turneului final, să fie sancționat de o mare parte din public ca fiind rasist.

Autoarea, Erika Denise Edwards, profesoară de istorie latino-americană la Universitatea din Texas, și-a asumat un risc atunci când l-a scris, mai ales în contextul dinaintea finalei cu Franța, plină de jucători de culoare. În plus, și-a asumat inclusiv riscul de a deveni ținta poporului argentinian, care ar fi putut fi privit, la o citire superficială, a titlului, ca fiind rasist.

Iar Washington Post nu este bastionul conservatorismului. Numai că până și el e somat să ceară voie ca un expert să aibă o opinie. Să sperăm că nu va ceda nici el și nici noi, niciodată!

3. N-ai voie nici să întrebi care a fost argumentul lui Collina și al celor de la FIFA pentru care Istvan Kovacs n-a avut niciun meci, dar a fost delegată Stephanie Frappart. După opinia mea, nu există termen de comparație între cei doi, din punct de vedere valoric, strict al arbitrajului. Și atunci? Dacă Frappart a arbitrat în primul rând pentru că e femeie, iar competența în acest caz a fost sacrificată, atunci FIFA și Collina au comis o mare nedreptate, unui arbitru, nu contează nația, sexul sau religia acestuia.

4. Avem voie să contestăm succesul Argentinei? E ciudat că în 5 dintre cele 7 meciuri, sud-americanii au avut câte un penalty? Câte dintre acestea au fost 100%? Măcar cele cu Croația și Franța, din semifinale și finală, au fost contestate de nume mari de foști internaționali. VAR a schimbat multe lucruri în bine în fotbal, dar puterea arbitrilor e în continuare mare. Și nu e bine că e așa. Bine, acum, a fost doar pentru Argentina.

5. Tot apropo de triumful Argentinei, avem voie să-l criticăm pe Messi fiindcă a acceptat acea pelerină, din partea emirului Qatarului, când a primit trofeul? În acel moment, Messi era cel mai important și mai puternic om al planetei. Un eventual refuz al său ar fi fost un gest infinit mai valoros decât acea Cupă pe care a ridicat-o deasupra capului. Ar fi fost mesajul că fotbalul e deasupra oricărei influențe sau intenții politice.

Inclusiv emirul și Infantino ar fi priceput că fotbalul e unul dintre puținele domenii pe care nu le pot cu totul încăleca.

Dar Messi era, probabil, mai interesat să trăiască bucuria și fericirea decât să refuze să fie umil.

6. Și dacă tot suntem la Messi, e permis să ne întrebăm dacă nu cumva lupta antidoping e o organizație care își pierde efectiv timpul? Știți care au fost doi dintre maratoniștii acestui Mondial? Atenție:

• Messi a bifat 690 de minute în 7 meciuri, două dintre ele având nevoie de prelungiri. Aici nu sunt incluse și minutele adiționale! Înseamnă o medie de 100 de minute pe meci!
• Modric a jucat 653 de minute, tot în 7 meciuri, două dintre ale având nevoie de prelungiri. Înseamnă o medie de peste 93 de minute pe meci.

Ce vârste au cei doi? Modrici are 37 de ani și 3 luni, iar Messi are 35 de ani și jumătate! Un singur fotbalist din lotul Argentinei a avut la fel de multe minute precum Messi, alt veteran, Otamendi, care în februarie va face 35 de ani. În rest, nimeni! Peste Modric, de la croați, au fost doar Perisic și puștiul Gvardiol, atât!

Argumentul celor care susțin că jucătorii sunt curați e că testele doping sunt negative. Sunt negative, așa este. Însă dacă substanțele pe care le iau în ziua de azi vor fi interzise peste câțiva ani, acest lucru nu înseamnă că ei astăzi nu sunt ajutați, ci că lupta antidoping a pierdut această luptă!