Craiova, din nou în picioare. Flacăra titlului pâlpâie, ca în ’91

Oltenia a trăit prea mult din amintiri. Prea mult din fotografii îngălbenite, din casete prăfuite, din vocile ce povesteau „cum era pe vremuri” și „ce echipă aveam”. Dar acum, după mai bine de trei decenii de așteptare, Știința se uită din nou în ochii destinului și îi spune fără frică: „da, merităm să visăm la titlu”.

Nu e doar despre un 2-0 cu Petrolul, despre trei puncte puse în clasament. E despre o renaștere. O renaștere care se simte pe străzile Craiovei, în cafenele, în piețe, în ochii oamenilor. E despre tribuna care vibrează iar, care cântă și plânge la unison, care simte că spiritul s-a întors acasă.

Să înțelegem spiritul Maxima

Pentru că spiritul acesta nu e doar o metaforă. Spiritul Științei a fost scris în carne și sânge de legende. A fost glasul lui Ilie Balaci, copilul-minune care îmblânzea mingea de parcă ar fi fost o stea căzută pe pământ. A fost umărul lui Costică Ștefănescu, stânca din apărare, căpitanul care nu se clătina nici când tribuna urla și adversarul se năpustea.

A fost focul lui Rodion Cămătaru, gheata de aur a Olteniei, care îți dădea senzația că plasa se rupe la fiecare șut. A fost Oblemenco, „Tunarul”, omul care a făcut din Craiova nu doar o echipă, ci o religie. Și nu pot fi uitați nici Beldeanu, nici Țicleanu, nici Crișan, toți cărămizi din zidul etern al Științei.

Ei au clădit o mitologie, iar mitologia aceasta nu moare. Ani de zile, Craiova a trăit din acel ecou. Dar acum, pentru prima oară după 1991, ecoul se transformă din nou în realitate. Și prezența lui Sorin Cîrțu nu e degeaba acolo.

Răutatea lui Rădoi

+8 FOTO

Rădoi a adus ceva ce dispăruse: răutatea bună. Intensitatea aceea care te face să simți că meciul se joacă și în tribune, și pe stradă, și în suflet. Îl vezi cum lovește banca, cum urlă, cum își consumă fiecare secundă, și îți dai seama că Oltenia fotbalistică nu e despre perfecțiune tehnică, ci despre pasiune dusă la extrem. Despre acel „nu te temi de nimeni” care, când e autentic, devine armă.

Mirel e oltean, a atins gazonul de pe Centralul din Bănie, de multe ori, doar ca adversar, și cred că nicio echipă nu i se potrivește mai bine decât Universitatea. Rădoi nu e un antrenor de birou. Rădoi e un haiduc. Un Iancu Jianu al fotbalului, care nu se teme să lovească masa, să urle, să-și apere oamenii și să-i adune în jurul său.

Exact ca haiducul Olteniei, nu are eleganța de salon, ci forța de pădure. Nu vorbește frumos ca să placă, vorbește dur ca să fie înțeles. Și jucătorii îl urmează, pentru că simt în el acea sălbăticie justă, acea încăpățânare care transformă un grup de fotbaliști într-o ceată de luptători.

Europa, atât de aproape

Și să nu uităm, Știința e la un pas de grupele Conference League. Europa bate din nou la ușă, iar Craiova are ocazia să își cânte imnul nu doar pe malul Jiului, ci și pe marile stadioane ale continentului. Asta nu e o întâmplare. E o construcție, e un semn, e parcă mâna destinului care spune: „Oltenia, e timpul să fii iar mare”.

Știu cum arde orașul când echipa merge. Sunt din Craiova, am simțit valul acela de oameni, energia aceea care îți face pielea să vibreze când stadionul cântă „Ştiinţa, Ştiinţa!”. Nicio altă echipă din România nu are legătura aceasta viscerală cu suporterii săi. Niciuna. Aici fotbalul nu e doar un joc. Aici fotbalul e o moștenire, un blestem și o binecuvântare.

De aceea, astăzi, când Universitatea e liderul campionatului, când adversarii încep să privească spre Bănie cu teamă, când Europa ne așteaptă, putem spune limpede: Craiova are dreptul să spere. Ca în ’91. Ca atunci când Oltenia era capitala fotbalului românesc.

Și dacă visul acesta se va împlini, dacă titlul va reveni în Bănie, atunci toate vocile, ale lui Balaci, ale lui Oblemenco, ale tuturor legendelor, vor răsuna din nou peste oraș. Pentru că titlul acesta nu ar fi doar o medalie, ar fi un cântec. Un cântec de renaștere, cântat cu vocea inconfundabilă a Olteniei.