)
Articol de Narcis Drejan - Publicat luni, 22 septembrie 2025 16:37 / Actualizat luni, 22 septembrie 2025 16:41
Alexandru Mitriță nu se retrage din postura unui veteran obosit, ci din cea a unui jucător de 30 de ani aflat pe val.
Retragerea lui Alexandru Mitriță nu e doar un „comunicat de PR” cu mulțumiri și „Hai, România!”, e o crăpătură în oglinda fotbalului nostru. La 30 de ani, când încă ești cu motorul turat și cu picioarele în stare să rupă defensiva adversă, să spui „stop” echipei naționale e un semn că ceva e stricat. Și nu la el, ci la întreg mecanismul.
Piticul atomic încă detona
Să ne înțelegem: Mitriță nu e un jucător banal. Nu e genul care se mulțumește să plimbe mingea lateral și să închidă culoare. E un haos ambulant, o explozie de energie care poate schimba soarta unui meci din nimic.
Și ce face acum în China nu e întâmplare: 11 meciuri, 8 goluri, 4 pase decisive. Cifrele astea, pentru România, ar fi mană cerească. Mai ales pentru o echipă care se zbate să găsească „decisivi” și care trăiește din frânturi de inspirație.
Și totuși, omul care inventa fotbal la Craiova, omul pentru care tribunele urlau, ajunge să fie doar „opțiune pe final” la națională. E ca și cum ți-ai lua un Ferrari și ai decide să-l folosești doar ca să mergi la colț după pâine.
Oficial, Mitriță e elegant. Mulțumește, își aduce aminte cu emoție de imn, vorbește de familie și distanțe. Dar adevărul e altul: băiatul a clocotit. Și cum să nu clocotești?
Să faci 10.000 de kilometri, să stai cu explozia în picioare, și apoi să vezi că intri în minutul 85 cu Canada, iar cu Cipru nici nu te miști de pe bancă. „Bat atâta drum din China și nu joc deloc în preliminarii?!”, replica asta, scăpată printre apropiați, spune tot.
Acel „mulțumesc, dar gata” e doar partea vizibilă. Dedesubt e un „m-am săturat să fiu bătaia de joc”. Și are dreptate.
Lucescu, principiile și neputințele
Mircea Lucescu, selecționerul-enciclopedie, e omul care a văzut mii de jucători. El spune că Mitriță nu are joc fără minge, că nu poate rezista la nivel internațional. Poate că are un punct valid. Dar aici e problema României dintotdeauna: știm să cerem disciplină, muncă, sacrificiu, dar habar n-avem să exploatăm talentul.
Fotbalul românesc a avut mereu „nebuni frumoși”, de la Dobrin, Balaci, Hagi și până la Mutu. Mitriță e din categoria asta: haotic, dar letal. Și ce facem cu astfel de jucători? Îi îngropăm pe bancă pentru că nu se încadrează în șablon.
Preferăm mediocritatea disciplinată în locul geniului indisciplinat. Rezultatul? Ne chinuim cu Cipru și ne toacă mărunt Canada și ne întrebăm de ce nu avem „plus de valoare”.
Pierderea pe care nu vrem s-o recunoaștem
România nu își permite luxul să piardă un fotbalist ca Mitriță. Punct. Nu avem încă trei ca el, să-i lăsăm acasă și să jucăm fără imaginație. Și totuși, exact asta facem. Într-un moment în care ofensiva naționalei e mai seacă decât deșertul, renunțăm senin la singurul care putea crea ceva din nimic.
„Grande” Gică Craioveanu a spus bine: „Mitriță inventează fotbal”. Asta lipsește României, nebunia aia creativă. Și acum dispare. Nu pentru că n-ar mai putea, ci pentru că sistemul l-a făcut să se simtă inutil.
E ușa închisă definitiv? Poate. Dar fotbalul e plin de reveniri. Dacă România va continua să se chinuie ofensiv și Mitriță va marca în China cu aceeași poftă, presiunea publică va crește. Doar că aici nu mai e vorba de convocări, ci de orgolii. El s-a simțit umilit. Lucescu l-a considerat insuficient. Când două orgolii tari se lovesc, de obicei, nu mai rămâne loc de compromis.
Un fotbal care își sabotează singur talentele
Retragerea lui Mitriță la 30 de ani nu e doar o știre de agendă, e un simbol al fotbalului românesc. Avem talent, dar nu știm ce să facem cu el. Avem jucători care pot ridica oamenii în picioare, dar îi obligăm să joace ca niște muncitori anonimi. Și când nu le convine, pleacă.
Naționala pierde azi nu doar un jucător, ci un tipar de fotbalist pe care nu îl mai produce de mult. Un pitic atomic care încă putea să detoneze meciuri. Dar îl lăsăm să plece, pentru că noi preferăm liniștea seacă a disciplinei în locul haosului care aduce victorie.
Și atunci, să nu ne mirăm că rămânem tot cu 0-0 și 1-1, și cu sentimentul amar că România își omoară singură puținele artificii de spectacol.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
