)
Articol de Narcis Drejan - Publicat sambata, 05 iulie 2025 11:13 / Actualizat sambata, 05 iulie 2025 11:14
Nu pot fi obiectiv. Nici nu vreau. Dar gestul lui Oasis, trupă care urăște visceral Liverpool, va rămâne în istoria omenirii
Sunt mare fan Oasis, am crescut cu „Definitely Maybe” și „(What’s the Story) Morning Glory?”, două albume care nu sunt doar coloana sonoră a unei generații, ci adevărate capodopere ale muzicii britanice. Au fost coloana sonoră a adolescenței mele, a ambițiilor, a viselor, a revoltelor mocnite.
Așa că atunci când, aseară, 4 iulie, la Cardiff, frații Gallagher au urcat din nou pe scenă după 16 ani de tăcere și scandal, mi s-a strâns stomacul ca în fața unei pasiuni pierdute care se întoarce fără să anunțe. Reuniunea Oasis n-a fost doar un concert. A fost o epifanie.
Cum să te mai uite Liverpool?
În timpul piesei „Live Forever” a fost acel moment care a făcut ca tot stadionul să amuțească: pe ecranul uriaș a apărut Diogo Jota. Imaginea lui. Zâmbetul lui. Tăcerea lui. Cu spatele, cu numărul 20. Iar versurile “Maybe I just wanna fly / Wanna live, I don’t wanna die…” n-au sunat niciodată mai puternic.
Cine îl cunoaște pe Liam Gallagher, știe: e născut în Burnage, Manchester. Fan înrăit al lui City. Crescut în rivalitate pură cu Liverpool.
L-a luat peste picior pe Klopp, a batjocorit scouserii, a transformat rivalitatea într-o religie a bășcăliei. Să nu uităm că i-a făcut șobolani, i-a înjurat pe unde i-a prins.
Și tocmai Liam a fost cel care, în acel moment, i-a oferit un tribut lui Jota, jucătorul lui Liverpool plecat tragic dintre noi. A fost un gest mic, dar cu semnificație cosmică.
E ca și cum Maradona ar fi purtat un tricou cu Brazilia. Sau Ian Brown de la The Stone Roses ar fi dansat cu fanii lui United. Adică ceva imposibil. Și tocmai de asta, atât de emoționant.
Ura nu are șanse de victorie
Jota n-a fost o legendă globală, dar a fost un om respectat. Un jucător decent, care a tăcut și a muncit. Poate tocmai de aceea pierderea lui a lovit mai tare, pentru că era real, accesibil, uman.
Și în fața acelei pierderi, chiar și Liam a tăcut. A lăsat ura la poartă. A renunțat la mască, la glume, la toate badge-urile rivalității.
A fost un moment în care fotbalul și muzica s-au oprit în același timp. Nu pentru spectacol, ci pentru o emoție reală. Fără PR, fără hashtaguri, fără branding. „Maybe I just wanna fly”, versul acela pe care l-am cântat de o mie de ori, n-a mai fost despre visare, ci despre o evadare din ură. Din încrâncenare. Din trib.
Liam, huliganul cu microfon, a fost pentru câteva secunde un om gol în fața morții. A fost blând. A fost tăcut. A fost, poate, sincer. Și dacă până și Liam Gallagher poate să lase jos sabia pentru câteva secunde… atunci și noi putem. Rivalitatea rămâne. Dar ura nu trebuie să învingă.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
