Şezînd

Articol de GSP - Publicat miercuri, 24 septembrie 2008 00:00

Am descoperit de curînd pe Internet cîteva imagini de la Jocurile Paralimpice. Fiind unul dintre cei care au închis prea repede televizorul după terminarea Olimpiadei “clasice”, simt nevoia să le recuperez cumva.

Fotografiile realizate la aceste competiţii sînt pîndite de un pericol: acela de a exercita un şantaj emoţional la adresa privitorului. Majoritatea artiştilor ale căror instantanee sînt reproduse aici nu au urmărit însă o antiteză facilă. Nu membrele lipsă sau simţurile pierdute (reprezentate prin anumite obiecte, de la masca aşezată pe ochi pînă la elasticul cu ajutorul căruia e ghidat sprinterul) constituie “centrul de forţă” al fotografiilor, punctul către care ochiul e atras imediat, ci figurile expresive ale sportivilor.

Primul instantaneu (poza numărul 20 aici, dacă doriţi să o vedeţi mare) îi aparţine lui Ng Han Guan, de la AP. Explicaţia foto precizează că sportivul gabonez din prim-plan a fost descalificat pentru că nu avea un scaun de competiţie, ci unul obişnuit. Dar nu capul sportivului (de pe care casca a fost scoasă, în semn de totală renunţare), prăbuşit în palmă, ne face să oftăm, ci mai ales acele rotile, ca de servantă, ale scaunului său. Nu doar omul e handicapat aici, ci şi obiectul, care parcă se surpă de plîns o dată cu stăpînul. În spatele lor se înregistrează victoria Tehnologiei. Scaunele cu două roţi pline şi una de ghidaj creează senzaţia unor rachete care îi vor propulsa pe sportivii îmbrăcaţi în tricouri mulate, şi nu invers. Totuşi, braţele puternice ale africanului par a fi capabile să învîrtească nu numai două roţi, ci întreg Pămîntul. În planurile cel mai îndepărtate vedem alte scaune, al arbitrului şi ale spectatorilor, fixe, dintr-o altă lume.

O altă imagine (poza 31 în grupaj) nici nu are nevoie de explicaţie foto. Surprinde o secvenţă dintr-un meci de volei şezînd, o disciplină paralimpică în care regula principală este ca sportivii să păstreze permanent o fesă în contact cu solul. De pe la jumătatea fileului în sus e o imagine clasică de volei: braţele jucătoarelor aflate în defensivă se ridică pentru a bloca mingea trasă din partea cealaltă. Coborîm apoi privirea şi sîntem în Iad: vedem că păsările care fîlfîie graţios din aripi au ghearele prinse-n catran.

La capătul liniei de mişcare descrisă de cele patru palme şi de minge se află o paradoxală nemişcare, cea a arbitrului, din care se zăresc doar picioarele. El, cel “întreg”, e imobil şi înfăţişat parţial, în timp ce ele, persoanele cu handicap, sînt unite într-un Lac al Lebedelor. E posibil să mă înşel, dar cred că autoarea (Grace Liang, de la Reuters) a decupat partea de sus a fotografiei. Dacă ar fi apărut întregul trup al arbitrului, am fi sesizat în mod brutal brutal că atît acesta, cît şi persoana care a făcut poza se află la un alt nivel, deasupra sportivelor. Prezenţa integrală a Judecătorului (redus la atributul său fundamental: steguleţul cu care semnalizează infracţiunea) ar fi accentuat-o, printr-un ciudat ricoşeu vizual, şi pe cea a Creatorului. Acesta ar fi pătruns prin efracţie în propria operă, transformînd-o într-o poză de familie, în care nişte copii se joacă pe covor sub privirile binevoitoare şi duioase ale părinţilor.

Şi exact asta nu sînt şi nu trebuie să fie Jocurile Paralimpice: un exerciţiu de căinare realizat de cei care închid prea devreme televizoarele.

P.S. Mulţumiri lui Mihnea Graur. Prin intermediul blogului său am ajuns la pagina cu fotografiile.

Fotografiile realizate la aceste competiţii sînt pîndite de un pericol: acela de a exercita un şantaj emoţional la adresa privitorului. Majoritatea artiştilor ale căror instantanee sînt reproduse aici nu au urmărit însă o antiteză facilă. Nu membrele lipsă sau simţurile pierdute (reprezentate prin anumite obiecte, de la masca aşezată pe ochi pînă la elasticul cu ajutorul căruia e ghidat sprinterul) constituie “centrul de forţă” al fotografiilor, punctul către care ochiul e atras imediat, ci figurile expresive ale sportivilor.

Primul instantaneu (poza numărul 20 aici, dacă doriţi să o vedeţi mare) îi aparţine lui Ng Han Guan, de la AP. Explicaţia foto precizează că sportivul gabonez din prim-plan a fost descalificat pentru că nu avea un scaun de competiţie, ci unul obişnuit. Dar nu capul sportivului (de pe care casca a fost scoasă, în semn de totală renunţare), prăbuşit în palmă, ne face să oftăm, ci mai ales acele rotile, ca de servantă, ale scaunului său. Nu doar omul e handicapat aici, ci şi obiectul, care parcă se surpă de plîns o dată cu stăpînul. În spatele lor se înregistrează victoria Tehnologiei. Scaunele cu două roţi pline şi una de ghidaj creează senzaţia unor rachete care îi vor propulsa pe sportivii îmbrăcaţi în tricouri mulate, şi nu invers. Totuşi, braţele puternice ale africanului par a fi capabile să învîrtească nu numai două roţi, ci întreg Pămîntul. În planurile cel mai îndepărtate vedem alte scaune, al arbitrului şi ale spectatorilor, fixe, dintr-o altă lume.

O altă imagine (poza 31 în grupaj) nici nu are nevoie de explicaţie foto. Surprinde o secvenţă dintr-un meci de volei şezînd, o disciplină paralimpică în care regula principală este ca sportivii să păstreze permanent o fesă în contact cu solul. De pe la jumătatea fileului în sus e o imagine clasică de volei: braţele jucătoarelor aflate în defensivă se ridică pentru a bloca mingea trasă din partea cealaltă. Coborîm apoi privirea şi sîntem în Iad: vedem că păsările care fîlfîie graţios din aripi au ghearele prinse-n catran.

La capătul liniei de mişcare descrisă de cele patru palme şi de minge se află o paradoxală nemişcare, cea a arbitrului, din care se zăresc doar picioarele. El, cel “întreg”, e imobil şi înfăţişat parţial, în timp ce ele, persoanele cu handicap, sînt unite într-un Lac al Lebedelor. E posibil să mă înşel, dar cred că autoarea (Grace Liang, de la Reuters) a decupat partea de sus a fotografiei. Dacă ar fi apărut întregul trup al arbitrului, am fi sesizat în mod brutal brutal că atît acesta, cît şi persoana care a făcut poza se află la un alt nivel, deasupra sportivelor. Prezenţa integrală a Judecătorului (redus la atributul său fundamental: steguleţul cu care semnalizează infracţiunea) ar fi accentuat-o, printr-un ciudat ricoşeu vizual, şi pe cea a Creatorului. Acesta ar fi pătruns prin efracţie în propria operă, transformînd-o într-o poză de familie, în care nişte copii se joacă pe covor sub privirile binevoitoare şi duioase ale părinţilor.

Şi exact asta nu sînt şi nu trebuie să fie Jocurile Paralimpice: un exerciţiu de căinare realizat de cei care închid prea devreme televizoarele.

P.S. Mulţumiri lui Mihnea Graur. Prin intermediul blogului său am ajuns la pagina cu fotografiile.

Citește și: