Articol de Roxana Fleşeru - Publicat joi, 28 august 2008 00:00
Maratonista (locul 8 la Beijing) nu şi-a luat vacanţă şi aleargă în Boulder, pe traseele montane pe care se pregăteşte şi Constantina Diţă
De ce are nevoie o maratonistă? De pregătire la altitudine, de linişte, de respectul pentru sport al celor din jur, de şosele care să rupă din munte. Lidia Şimion şi Constantina Diţă, cele mai medaliate atlete din România în această probă, au găsit toate condiţiile pentru performanţă în Boulder Colorado. Lidia Şimon ne-a fost ghid pe cărările din Munţii Stîncoşipe care s-au suprapus milioanele de paşi mărunţi ale celor două românce.
2600 metri. Asfaltul se rupe după 18 kilometri de serpentine. Lasă locul mult mai blîndului pămînt. Blînd? Pentru cine?
Nu pentru maratoniste. Sînt 15 kilometri de pămînt bătătorit. Acestea sînt primele date ale unuia dintre traseele pe care a alergat Lidia Şimon înainte de Olimpiada de la Beijing. “Magnolia”, aşa cum a fost el botezat de atleta din România. 2600 de metri care se simt în plămîni. Şi în picioare, ar spune Lidia Şimon, vicecampioană olimpică la Sydney 2000 şi medaliată cu aur mondial în 2001. Martoră este şi Constantina Diţă, proaspăta campioană olimpică de la Beijing, care înaintea Campionatelor Mondiale din 2007 s-a accidentat pe acest traseu. “E o înlănţuire foarte dificilă de urcuşuri şi coborîşuri. De obicei îl folosesc pentru antrenamentele de forţă. Nu pot să vin aici decît de două ori pe săptămînă pentru că este foarte greu”, spune vicecampioana olimpică din 2000. Asta înseamnă pentru Lidia Magnolia Road, dar pentru un turist ea înseamnă abisuri ameţitoare, ranch-uri americane de vînzare, cutii poştale rînduite ca-n filme, cutii poştale care aparţin de case pe care nu le vezi.
Efectele altitudinii
Mulţi dintre atleţi preferă să se antreneze la altitudine pentru că “presiunea este mai mare şi simţi că nu ai oxigen şi astfel forţezi corpul să se oxigeneze, să producă mai multe globule roşii”, explică Lidia Şimon.
3500 metri. Ameţeala se accentuează. Urechile vîjîie.Sînt 3500 de metri pe care maşina îi parcurge greu, pe un drum strîmt şi pietruit. Traseul nu mai are nici un nume, asta poate şi pentru că Lidia nu a mai ajuns atît de aproape de cer din 2001. “Nu l-am mai folosit pentru că este foarte abrupt şi nu mă mai ţin articulaţiile”, spune atleta. “Înainte de Beijing m-a tot bătut la cap să venim, dar n-am mai ajuns. Îi era dor!”, adaugă soţul şi antrenorul său, Liviu Şimon.
2800 metri. La 2800 de metri, în aceiaşi Munţi Stîncoşi se află orăşelul Nederland, acolo unde s-a antrenat Constantina Diţă Tomescu, campioana olimpică de la maraton. “Aici se pregăteşte Puşa. Ei îi place mai mult şoseaua decît zgura sau pămîntul. Diferenţa dintre cele două este că pe şosea ai parte de picioare uşoare, pe cînd pe celelalte două faci forţă”, spune Lidia Şimon.
Dar o maratonistă nu se poate pregăti tot timpul la o asemenea altitudine. Lidia Şimon urcă atît de sus în munţi doar de două ori pe săptămînă, atunci cînd antrenamentele sînt intense. Restul pregătirii îl face în Boulder, la doar 1700 de metri. “Ideal ar fi să stai la 2.500 de metri şi să te pregăteşti la 1.700 metri altitudine”, explică atleta.
1700 metri. Un lac. Ierburi galbene, garduri de ranch-uri şi multe poteci înseamnă un circuit de 8,5 kilometri. “Îl prefer pe acesta la începutul stagiilor de pregătire de patru luni”, subliniază atleta care în 2001 devenea campioană mondială la maraton. Lidia e în alergare uşoară alături de americani în pragul obezităţii care fac jogging.
– Bravo! Fantastic job!, exclamă unul dintre ei la vederea tricoului pe care scrie Romania.
“Aşa sînt ei aici, te încurajează la fiecare pas”, explică românca.
Pentru a identifica mai uşor traseele, Lidia şi antrenorul său le-au botezat. Astfel că ea aleargă pe “la bizoni”, pe “la vaci”, pe “la lame”.Pentru că în Boulder nu există monotonie.
Apa paralizantă
Lidia Şimon spune că după antrenamentele dure făcute deasupra oraşului Boulder preferă să se bage pentru cîteva minute în apa rece a micilor rîuri care curg pe versanţi. “Îmi amorţesc buzele şi simt că nu-mi mai încape creierul în cap”, subliniază maratonista. “E pentru o recuperare mai rapidă”, adăugă Lidia.
Două pe zi
În perioada în care se pregăteşte pentru un concurs important, Lidia Şimon are două antrenamente pe zi. Cel mai greu este cel de dimineaţă. “Înainte de JO de la Beijing am alergat în două ore jumătate treizeci şi şase de kilometri. După un astfel de volum de kilometri nici nu mai ştii cum te cheamă”, spune atleta. Iar cel de după-amiază este mai mult de refacere.
Maratonista (locul 8 la Beijing) nu şi-a luat vacanţă şi aleargă în Boulder, pe traseele montane pe care se pregăteşte şi Constantina Diţă
De ce are nevoie o maratonistă? De pregătire la altitudine, de linişte, de respectul pentru sport al celor din jur, de şosele care să rupă din munte. Lidia Şimion şi Constantina Diţă, cele mai medaliate atlete din România în această probă, au găsit toate condiţiile pentru performanţă în Boulder Colorado. Lidia Şimon ne-a fost ghid pe cărările din Munţii Stîncoşipe care s-au suprapus milioanele de paşi mărunţi ale celor două românce.
2600 metri. Asfaltul se rupe după 18 kilometri de serpentine. Lasă locul mult mai blîndului pămînt. Blînd? Pentru cine?
Nu pentru maratoniste. Sînt 15 kilometri de pămînt bătătorit. Acestea sînt primele date ale unuia dintre traseele pe care a alergat Lidia Şimon înainte de Olimpiada de la Beijing. “Magnolia”, aşa cum a fost el botezat de atleta din România. 2600 de metri care se simt în plămîni. Şi în picioare, ar spune Lidia Şimon, vicecampioană olimpică la Sydney 2000 şi medaliată cu aur mondial în 2001. Martoră este şi Constantina Diţă, proaspăta campioană olimpică de la Beijing, care înaintea Campionatelor Mondiale din 2007 s-a accidentat pe acest traseu. “E o înlănţuire foarte dificilă de urcuşuri şi coborîşuri. De obicei îl folosesc pentru antrenamentele de forţă. Nu pot să vin aici decît de două ori pe săptămînă pentru că este foarte greu”, spune vicecampioana olimpică din 2000. Asta înseamnă pentru Lidia Magnolia Road, dar pentru un turist ea înseamnă abisuri ameţitoare, ranch-uri americane de vînzare, cutii poştale rînduite ca-n filme, cutii poştale care aparţin de case pe care nu le vezi.
Efectele altitudinii
Mulţi dintre atleţi preferă să se antreneze la altitudine pentru că “presiunea este mai mare şi simţi că nu ai oxigen şi astfel forţezi corpul să se oxigeneze, să producă mai multe globule roşii”, explică Lidia Şimon.
3500 metri. Ameţeala se accentuează. Urechile vîjîie.Sînt 3500 de metri pe care maşina îi parcurge greu, pe un drum strîmt şi pietruit. Traseul nu mai are nici un nume, asta poate şi pentru că Lidia nu a mai ajuns atît de aproape de cer din 2001. “Nu l-am mai folosit pentru că este foarte abrupt şi nu mă mai ţin articulaţiile”, spune atleta. “Înainte de Beijing m-a tot bătut la cap să venim, dar n-am mai ajuns. Îi era dor!”, adaugă soţul şi antrenorul său, Liviu Şimon.
2800 metri. La 2800 de metri, în aceiaşi Munţi Stîncoşi se află orăşelul Nederland, acolo unde s-a antrenat Constantina Diţă Tomescu, campioana olimpică de la maraton. “Aici se pregăteşte Puşa. Ei îi place mai mult şoseaua decît zgura sau pămîntul. Diferenţa dintre cele două este că pe şosea ai parte de picioare uşoare, pe cînd pe celelalte două faci forţă”, spune Lidia Şimon.
Dar o maratonistă nu se poate pregăti tot timpul la o asemenea altitudine. Lidia Şimon urcă atît de sus în munţi doar de două ori pe săptămînă, atunci cînd antrenamentele sînt intense. Restul pregătirii îl face în Boulder, la doar 1700 de metri. “Ideal ar fi să stai la 2.500 de metri şi să te pregăteşti la 1.700 metri altitudine”, explică atleta.
1700 metri. Un lac. Ierburi galbene, garduri de ranch-uri şi multe poteci înseamnă un circuit de 8,5 kilometri. “Îl prefer pe acesta la începutul stagiilor de pregătire de patru luni”, subliniază atleta care în 2001 devenea campioană mondială la maraton. Lidia e în alergare uşoară alături de americani în pragul obezităţii care fac jogging.
– Bravo! Fantastic job!, exclamă unul dintre ei la vederea tricoului pe care scrie Romania.
“Aşa sînt ei aici, te încurajează la fiecare pas”, explică românca.
Pentru a identifica mai uşor traseele, Lidia şi antrenorul său le-au botezat. Astfel că ea aleargă pe “la bizoni”, pe “la vaci”, pe “la lame”.Pentru că în Boulder nu există monotonie.
Apa paralizantă
Lidia Şimon spune că după antrenamentele dure făcute deasupra oraşului Boulder preferă să se bage pentru cîteva minute în apa rece a micilor rîuri care curg pe versanţi. “Îmi amorţesc buzele şi simt că nu-mi mai încape creierul în cap”, subliniază maratonista. “E pentru o recuperare mai rapidă”, adăugă Lidia.
Două pe zi
În perioada în care se pregăteşte pentru un concurs important, Lidia Şimon are două antrenamente pe zi. Cel mai greu este cel de dimineaţă. “Înainte de JO de la Beijing am alergat în două ore jumătate treizeci şi şase de kilometri. După un astfel de volum de kilometri nici nu mai ştii cum te cheamă”, spune atleta. Iar cel de după-amiază este mai mult de refacere.
Soluția de urgență? Un fost mare internațional, pregătit să-i ia locul lui Arne Slot la Liverpool
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
