Articol de Luminiţa Paul, Roxana Fleşeru - Publicat marti, 18 septembrie 2012 00:00 / Actualizat luni, 17 septembrie 2012 23:49
De-a lungul timpului, multe întîlniri din Cupa Davis s-au decis în mod dramatic. România a avut eroii ei, oamenii care au pus nervi, emoţii şi talent în triumfurile finale.
Nimeni nu ştie cum se va bucura. Vine momentul ultimului punct, punctul care închide meciul, meciul care închide întîlnirea, şi totul pare ireal. Preţ de o microsecundă, prezentul îngheaţă, e ca un stop-cadru dintr-un film pe care îl vei revedea toată viaţa în aceeaşi lumină.
Duminică seară, ora aproximativă 21:30 a disputei care începuse la 17:10, la Cluj, într-o sală care tresaltă, aplaudă şi scandează, Victor Crivoi abia îşi mai simte picioarele. Crampe, băşici pline cu sînge, o durere surdă care dispare atunci cînd s-a dus şi ultima minge.
Momentul de glorie
Jucătorul în vîrstă de 30 de ani se lasă să cadă pe spate, copleşit de emoţie şi de efort. Aceasta e clipa izbăvirii pentru el, după 4 ore şi 20 de minute de joc. Ochii se mută iute spre învins. Finlandezul Harri Heliovaara şi-a încovoiat umerii sub povara a încă unei înfrîngeri în Cupa Davis. Acum a fost cel mai aproape de victorie. Căpitanul lui nejucător, Kim Tiilikainen, îl întîmpină cu un gest protector. Mutăm iar imaginea pe Crivoi, încă întins pe jos. Nu se mai zăreşte, toţi cei din echipa României s-au aruncat peste el, îmbrăţişîndu-l, aproape sufocîndu-l cu euforia, cu afecţiunea lor.
Apoi, îşi dau seama că eroul trebuie arătat lumii. Îl scot pe Victor din grămadă şi îl ridică pe braţe. Îl aruncă şi îl prind de cîteva ori, el zîmbeşte larg, fericit, cu toate durerile anesteziate. "A fost o sărbătorire în premieră, mi-era teamă să nu mă scape, să nu ajung pe la spital cu vreo fractură!", mărturisea Crivoi mai tîrziu. "Tenisul în Cupa Davis e diferit", spune misterios căpitanul Ciprian Porumb, "îi face pe jucători să-şi învingă limitele".
Victor şi steagul
Grămada efervescentă se desface. Fiecare se îmbrăţişează cu fiecare, se încinge hora, se salută publicul care n-a încetat nici o secundă să aplaude, să strige, să ovaţioneze. Victor fură un singur moment de solitudine în vacarmul şi nebunia universală. Cu steagul în mînă, se apleacă pe genunchi şi închide ochii, spunîndu-şi ceva sau poate doar lăsîndu-şi mintea să se golească de gînduri şi să se umple de fericire.
Poate şi-a amintit atunci cît de greu i-a fost de-a lungul carierei. Că a început tîrziu tenisul, pe la 14 ani, iar primele puncte le-a cîştigat la 20 de ani, vîrstă la care unii au deja turnee de Mare Şlem în vitrină. Că a plecat la întîiul lui concurs cu 400 de euro oferiţi de un om de afaceri, dar i-a terminat după două săptămîni şi tatăl lui, profesor de sport, a trebuit să se împrumute şi să-i mai trimită. Că a avut accidentări care i-au pus sub semnul întrebării puterea de a mai continua. Că o intoleranţă la gluten descoperită tîrziu i-a explicat de ce se simţea tot timpul obosit. Că a fost al 75-lea jucător al lumii.
Dar acum e adevăratul lui moment de glorie. Datorită ultimului punct adus de el, România se menţine în Grupa I a Zonei Euro-Africane, evitînd ultima fază a barajului care poate împinge spre un eşalon inferior al Cupei Davis. Victor e generos şi corect. Refuză să fie unicul receptor al faimei. "Vreau să le mulţumesc colegilor, lui Marius, lui Horia, lui Florin, pentru efortul lor! Fiecare a adus cîte un punct".
Un vis frumos
Crivoi îşi poartă cu sfială băşicile roşii de deasupra călcîielor. "Cel mai greu mi-a fost la 1-4 în decisiv. Apoi, nici nu ştiu cum s-a făcut 6-5 şi serveam pentru meci", spune el. Ochii îi lucesc ca de febră. "A fost o experienţă incredibilă. Atîta tensiune! Îmi doresc să dorm încontinuu multe ore şi să mă trezesc dintr-un vis frumos".
Învinsul, Heliovaara, vine la conferinţă împreună cu căpitanul. Kim Tiilikainen a plîns alături de jucătorul său, lacrimile încă stăruie, mute, în ochi. "Ce i-am spus? Că a fost un meci grozav. E păcat că trebuie să existe un învingător şi un învins, dar că el a luptat foarte bine. La finalul acestui thriller, a fost vorba despre o diferenţă minusculă. Că trebuie să ţină capul sus".
Cei dinaintea lui
Aşa se întîmplă. Înaintea lui Victor Crivoi, alţi jucători români au trăit dulcea zi a eroismului în Cupa Davis. Răzvan Sabău îmbrăţişat frenetic în nebunia de la Quito, după victoria asupra lui Giovanni Lapentti, în barajul cu Ecuadorul din 2003. Victor Hănescu udat cu şampanie după punctul decisiv cu Belarusul în martie 2005, în primul tur al Grupei Mondiale.
Andrei Pavel zîmbind după tot efortul de a-l învinge pe Hyung-Taik Lee în barajul cu Coreea de Sud din 2006. Şi acum Victor Crivoi, îmbrăţişat, purtat pe braţe. Nu mai sîntem în Grupa Mondială, nici măcar în baraj, dar bucuria e uriaşă. Românii au învins, fiecare cu o bucăţică de triumf, dar unul dintre ei a avut chiar ultimul cuvînt.
