SIMONA HALEP. Cum arată drumul Simonei Halep de la speranță la legendă: 10 ani de voință, dubii și triumf » Cele mai importante momente ale carierei

2008. Primul trofeu

O imagine impactantă, cu o jucătoare nu foarte înaltă, cu ochi azurii precum marea într-o zi de vară, însă aprigă pe teren, bătăioasă, cu un tricolor legat în jurul gâtului și un trofeu mic în brațe. Campioană la Roland Garros la junioare, după o finală cu altă româncă, Elena Bogdan. Un meci jucat pe Terenul 2, care avea să-i rămână drag în amintire Simonei. Doar ea și Mariana Simionescu, în 1974, aveau acel titlu în palmares.

2009. Operația necesară

O decizie greu de luat, care a avut însă efecte pozitive asupra evoluției ulterioare a româncei: operația de reducere a bustului. Multă vreme a rămas un mare punct de interes și aproape singura referință la ea, deși rezultatele începeau să apară. A fost o hotărâre luată din cauza problemelor la spate, coloana fiind mai puțin solicitată în urma intervenției chirurgicală.

2010 – 2012. Perioadă de acumulare

Sunt anii primelor finale WTA, atinse întâi la Fes, în ani consecutivi, apoi la Bruxelles 2012, prima de categorie Premier. Anii în care jocul avea momente de sclipire, de explozie, învelite însă într-o crustă de prudență, de constanță lipsită de agresivitate. Cumva, Simona cea de atunci, după jocul ofensiv din copilărie, învăța să se apere punându-și în umbră avântul nativ.

2013. 6 titluri din 6

Breakthrough year – așa se spune în engleză, un termen greu de tradus în română. Anul în care Simona și-a recuperat jocul în forma sa pură, crudă, puțin prelucrată. A fost o revelație. 6 titluri cucerite în jumătate de an, din iunie până la finalul sezonului, pe toate suprafețele, un salt generos în clasamentul mondial și avansarea pentru prima dată în săptămâna a doua la un turneu de Mare Șlem, "optimi" la US Open.

2014. Saltul în Top 10

Revelația s-a prelungit și a căpătat greutate în performanțe. Acestea au început să-și facă loc tot mai insistent în turneele importante. Cea mai strălucitoare e finala atinsă la Roland Garros, pierdută greu în fața Mariei Șarapova. Apoi o premieră pentru tenisul feminin de la noi: prezența în finala unui Turneu al Campioanelor, cel de la Singapore, cu victorie la Serena Wiliams în grupe. Prima experiență cu un antrenor străin, belgianul Wim Fissette, încheiată la capătul sezonului, care a adus lucruri bune, dar a lăsat și mult loc de progres.

2015. Căutări și renașteri

Simona nu mai e o necunoscută pentru vestiar, pentru adversarele puternice. Lumea începe s-o urmărească, s-o studieze tot mai insistent. S-o vâneze, în sensul sportiv. Schimbări în joc, necesare, dar care vin dureros, ca niște tăieturi în căutarea întregului. Încrederea oscilează, e sus, apoi coboară, psihicul se clatină uneori și, după triumful muncit de la Indian Wells – "nu am jucat bine atunci, dar m-am agățat, am luptat", au venit un Roland Garros și un Wimbledon palide. A renăscut la peste vară, cu finale la Toronto și Cincinnati, apoi la US Open, cu prima semifinală de acolo, obținută cu victorie la Azarenka. 

2016. Stabilizare la nivel înalt

Primul an cu Darren Cahill antrenor full time. Un an de stabilizare, un an constant. De fapt, constanța a fost acolo din februarie 2014, de când a urcat prima dată între primele 10 jucătoare ale lumii. În nicio săptămână nu a coborât de acolo, indiferent cum a jucat și unde. A cucerit titluri importante, Madrid și Montreal, a făcut sferturi de finală la Wimbledon și US Open, s-a calificat pentru al 3-lea an la rând la Turneul Campioanelor.

2017. Cine e lider WTA?

Avea să fie anul numărului unu mondial. După cum începuse, nu anunța ascensiunea supremă. Probleme la genunchi, eliminare rapidă la Australian Open, un moment tensionat cu Darren Cahill la Miami, apoi schimbarea de atitudine, pornind de la întâlnirea de Cupa Fed cu Marea Britanie, de la Mamaia. Triumful de la Madrid, care i-a adus liniștea, încrederea în o altă Simona, mai pozitivă pe teren, mai îngăduitoare cu sine, dar la fel de combativă. Pas cu pas, după Madrid, a construit sezonul de zgură aproape perfect. Finale la Roma – cu prețul unei accidentări la gleznă – și la Roland Garros, a doua din carieră. Ambele pierdute, dar aproape, acolo, la câteva game-uri. Și pas cu pas s-a apropiat de poziția de lider WTA, pe care a atins-o în octombrie. Unu dintre marile obiective ale carierei era atins. Rămânea un titlu de Mare Șlem.

2018. Două finale majore

În continuarea sezonului anterior, prima șansă i s-a ivit la Melbourne, turneu pe care l-a străbătut accidentată până în finală. Meciul din semifinale, cu Kerber, e un epic, ceva greu de uitat multă vreme de acum încolo. Aproape într-un picior, dar agresivă, calmă, salvând mingi de meci, a ajuns într-o nouă finală majoră. Dar a cedat la Wozniacki, tot în trei seturi, din nou aproape, cu break în decisiv. Lumea i-a apreciat curajul și i-a împărtășit lacrimile, ascunse sub zâmbetul unei învinse grațioase, generoase. Și a trebuit să vină zgura, apoi Roland Garros-ul pentru a mai împlini un vis. Titlul de Mare Șlem, atât de așteptat, a sosit.