EXCLUSIV Toma Simionov e „Legendă GSP” » Cum arată viața campionului olimpic la 70 de ani: „Sap în grădină, pun roșii, zarzavaturi! M-am mutat la țară și vreau să mă trezească cocoșul, nu tramvaiele”

- Domnule Simionov, Gazeta Sporturilor a decis să vă ofere un premiu de "Legendă" pentru toate performanțele fabuloase pe care le-ați realizat. Ce faceți, cum sunteți?
- Mulțumesc, bine! Și mulțumesc că v-ați deplasat până aici, la Snagov! Eu am mai fost la dumneavoastră, acolo, în Capitală. Mă simt bine, în octombrie am făcut 70 de ani și mă simt ca un tânăr pensionar. Ceea ce cred că mă ajută foarte mult este această locație, pe lacul Snagov. M-am hotărât cu doamna să stăm la țară. De multe ori, când merg în Capitală, la apartament, băiatul zice: "Tată, dar nu rămâi și mata peste noapte?".

- Și de ce nu vă place la București?
- Îi spun: "Știi ce, lasă-mă pe mine... Când eu mă trezesc dimineața, vreau să mă trezească cocoșul, nu tramvaiele!". El stă chiar la intersecția Rahova cu Ferentari, unde întorc tramvaiele, și vă dați seama, începând de la ora 5 deja se aude...

- Sunteți la Snagov, la liniște, cu curte. Cum sunteți, ce faceți, cum arată ziua dumneavoastră acum?
- Hai să o luăm cu toamna acum. Ia uitați nucul acela care e între casă și bucătărie, garaj! Acum au început să cadă frunzele, bineînțeles și de la vie. Și în fiecare dimineață fac fiesta cu măturatul și strânsul frunzelor. Cafeluța, micul dejun, iar vara mai avem acolo 2.000 de metri pătrați în spate, cu o mică livadă. Bag mașina de tuns și fac mișcare. Mai sap la sere, în grădină. Punem roșii, zarzavaturi pentru casă, nu facem producție pentru vânzare.

- Mai mergeți pe lac aici să-i vedeți pe sportivi?
- Da, în mare parte când începe pregătirea, programul mai intensiv, înainte de Mondiale. Cam de vreo patru ani de zile mă solicită Cătălin Chirilă de partea tehnică, nu mă bag în partea de antrenori care lucrează cu el. Îmi pare foarte bine, mă simt foarte bine că sunt solicitat de un mare campion mondial și european. Păcat de eșecul de la Jocurile Olimpice, dar nu a pierdut un război, ci o luptă. E un băiat muncitor, îmi place de el. Merg de două, trei ori pe săptămână la bază, că acolo am trăit toată perioada asta.

- Și mai ales că rezultatele bune ale României de acolo vin.
- De acolo vin, da! Avem pepiniera, la baza veche, Navasart Nicolae. Acolo, când intru pe poartă, mă simt așa, parcă sunt acasă.

Toma Simionov: „Stăteam mai departe de școală, dar în drum îi luam și pe restul copiilor în barcă”

- Vreau să ne întoarcem în timp. Cum a fost copilăria dumneavoastră? Cum a fost să trăiți acolo, între ape, ca să zic așa?
- A fost foarte frumoasă pentru că zona Deltei, până să se dezvolte pe timpul lui nea Nicu, hai să zicem așa, că e mai frumos, satele Deltei erau foarte izolate. Iar acolo copilăria noastră a fost, cum să vă spun, nu joacă! Eu zic că era foarte bine pentru că era sănătos pentru un copil când părintele, tata vorbesc, de la șapte-opt ani deja ne trezea mai de dimineață.

- V-ați născut în satul Caraorman, din Tulcea.
- Da, da. Știți cum e când ești mic, când îți vine să te întorci pe partea cealaltă, dar pe mine mă lua în barcă. La tăiat stuf, de exemplu, iarna, el tăia, eu căram cu sania. Când se făcea o casă pentru tineri căsătoriți, se făcea clacă (n.r. muncă benevolă, colectivă, pe care o fac țăranii unii în folosul altora, însoțită de obicei de o mică petrecere), așa se numea. Tot satul se strângea, făcea pentru acești doi tineri...

- Corect, da.
- Eu m-am născut în 1955, pe 30 octombrie. Atunci a fost și clacă, când s-a făcut și casa părintească. Iar în rest, începând cu școala, am avut un profesor foarte bun de istorie și educație fizică, care a văzut ceva în mine. Dar dânsul, până să fie profesor acolo, în Deltă, a fost sportiv de lupte, lupte greco-romane, și știa cam cu ce se mănâncă.

- Adică a avut ochi pentru dumneavoastră? A văzut că aveți ceva calități de sportiv?
- Țin minte că în 1970-1971, în școala generală, deja fratele meu, Gheorghe Simionov, era campion mondial alături de Gheorghe Danielov. Și vă dați seama că voiam și eu să fac ceva! Și atunci el a văzut că, probabil, am potențialul de a performa. Celorlalți copii le dădea minge să se joace, iar pe mine mă punea să fac cinci-zece ture în jurul unui părculeț care era în fața școlii, ca să alerg.

- Interesant. Practic, acestea sunt primele dumneavoastră legături cu sportul.
- Da, mă și gândeam: "Oare de ce face el treaba asta?". După ani mi-am dat seama că totuși voia ceva să scoată de la mine. În ’70, atunci când au fost inundațiile în Deltă, marile inundații atunci, pe străzi era la un metru, un metru jumate apă și mergeam cu barca la școală.

- Așa.
- Eu stăteam mai departe de școală, dar în drum îi luam și pe restul copiilor în barcă. Atunci îi vedeam la televizor pe Artimov Nicolae, Andrei Conțolenco, Terente, foarte mulți din satul Caraorman. Atunci aveam un singur televizor, la Căminul Cultural. Dar aveam curent de la o stație diesel care dădea seara, când se întuneca, până dimineața. Și atunci îi vedeam la televizor și zic: hai să fac și eu un caiac!

- Incredibil! Practic, dintr-o joacă ați ajuns să visați să vă confecționați de unul singur un caiac...
- Prima dată l-am făcut dintr-un lemn PFL. I-am făcut eu scheletul cum știam, cu un băț, două bucățele de scânduri. Dimineața, zic: gata, pregătesc ghiozdanul și merg la școală. Aveam barca legată de stâlpul de la casă, dar când m-am uitat, bărcuța mea s-a rupt.

- Și ce-ați făcut?
- Am făcut una din tablă! Așa am fost la școală, cu acea bărcuță. Așa m-a văzut acest profesor Oprișan și mi-a zis: "Brânză bună în burduf de câine! Tu o să ajungi mare!". Aveam doi frați, unul era deja campion mondial, cel mijlociu a plecat și el la Steaua, la kaiac-canoe. Eu plângeam, că vreau și eu... Eu de ce să nu pot? Dar tata a zis: "Nu, nu, nu! Tu ești mezinul familiei. Meseria, brățară de aur". Și m-a trimis la Școala Profesională Codlea.

„N-am fost lăsat să mai plec la Jocurile Olimpice de la Montreal”

- Ați mers?
- Am mers, am făcut doi ani profesionala. Când făceai doi ani de profesională trebuia să lucrezi și la întreprindere, cu salariu. Am fost lăcătuș mecanic de întreținere, strung, sudură, toate cele. În 1974, când mai aveam jumătate de an, a venit fratele meu și se putea face scoatere din producție.

- Așa.
- Atunci m-a preluat clubul Steaua și în toamna lui ’74 am venit la ei. În 1975 a fost Campionatul Național și am venit în primii trei, după Ivan Patzaichin și Lipalit Varabiev, Dumnezeu să-i odihnească! Atunci am fost selecționat și la lot. În 1976 eram mai bun la 500 de metri, Ivan la mie, dar am avut unele probleme și n-am fost lăsat să mai plec la Jocurile Olimpice de la Montreal. Eu aveam valiza cu echipament, cu tot, tot, dar a venit o știre de la Externe...

- Și ați rămas acasă. A fost o întreagă poveste atunci.
- N-am mai plecat la Montreal, da... Când au venit băieții din Canada au fost din nou Naționalele, pe care le-am câștigat la mie, dar și la 500, la simplu. Un an mai târziu, am ajuns partenerul fratelui meu, care era mai în vârstă cu 5–6 ani, antrenorii au decis să facă echipajul frații Simionov.

- Cred că a fost un moment senzațional pentru dumneavoastră!
- Neavând experiență! În primul an, la Campionatele Mondiale de la Pancearevo, Sofia, am venit pe locul 4. Iar despre 1978 vreau să vă spun un lucru foarte important, pentru că foarte multă lume nu știe.

- Vă rog!
- Am fost singurul echipaj de dublu din lume, inclusiv la ora actuală, care a tras trei probe din trei! 500, 1.000 și 10.000, în trei zile! Serii, semifinale, finale, serii, semifinale, finale... La toate trei am fost medaliați! O chestiune unică! În 1979, la Duisburg, am luat locul 3, iar în 1980, când a început pregătirea de la Vidraru pentru Jocurile Olimpice, s-a întâmplat o chestie...

- Așa, spuneți-ne!
- Timpul fraților Simionov era mai bun la mie, iar Ivan cu Petre Capusta erau mai buni la 500. Nici ei, dar nici noi nu eram la baremul pentru aur sigur. Eram acolo, la primii trei... Atunci antrenorii au hotărât, cu două săptămâni înainte să plecăm la Moscova, ca echipajul format din Ivan și Toma să iasă în dublu.

- Evident, era un șoc pentru toată lumea. Nu se aștepta nimeni să se modifice echipajele.
- Toți am rămas surprinși! Fratele meu nu s-a opus, mi-a zis: "Du-te, du-te, du-te!".

- Și cum au fost timpii antrenamentelor?
- Am tras proba de mie, control, ca să vedem unde suntem. Am mers cu patru-cinci secunde mai bine. Deci totul a fost bine și am mers la Jocurile Olimpice cu Ivan.

„A murit Ivan Patzaichin”. „Mi-a picat tot... Eram în foișor și am început să plâng”

- Ce calități avea Ivan Patzaichin?
- De toate! Era multiplu! Un tip care putea să tragă și cinci sute, și mie. Cu el am câștigat foarte detașat, lejer... Înainte de Jocurile Olimpice din 1980, el le mai spunea celor din presă că s-ar putea să fie ultima lui cursă. Dar cum am câștigat lejer, atunci a hotărât să mai continue.

- Prietenia dumneavoastră cu Ivan a început cu adevărat atunci, în 1980?
- Da, da! În 1975, când am intrat la lot, eram adversar cu el. Adică ne "ciondăneam" și la simplu, și la dublu. Eu cu fratele meu, între 1977 și 1979, am câștigat toate competițiile naționale din țară. Ivan era cu Capusta, mereu eram acolo, dar eram adversari. Nu aveam, așa, o prietenie.

- Când ați început să-l cunoașteți mai bine pe Ivan?
- Prin 1978, când am fost la Predeal, într-un cantonament de iarnă. Cred că a fost o premoniție... Era antrenorul Octavian Mercurian și țin minte că la Vila Căprioara, lângă hotelul Cioplea, ne-a pus în cameră pe mine, pe fratele meu și pe Ivan. De unde și până unde Steaua, Dinamo...

- Au văzut, au simțit ceva.
- Au avut o premoniție și se gândea la ceva Mercurian. Noi, în cameră, ne mai luam la trântă, iar fratele meu intervenea: "Stați, mă, că vă rupeți mâinile!". Și de acolo a început un respect față de el.

- Spuneți-mi, vă rog...
- O secundă! Toată lumea mă întreabă de ce vorbesc așa despre Ivan. "Bă Tomiță, și tu ești dublu campion olimpic și triplu campion mondial". Da, dar eu am două de argint și două de bronz cu fratele meu. Restul performanței mele am făcut-o cu Ivan! Dublu campion olimpic, triplu campion mondial... Ivan era deja dublu campion olimpic și triplu campion mondial. Deci el, alături de mine, sau eu alături de el, și-a dublat performanța. Eu am ajuns doar la jumătatea performanței lor, eu nu eram european, deci... În privința asta eu n-am fost supărat, ăsta a fost adevărul!

- Cum a fost momentul în care ați auzit știrea că Ivan a murit?
- Foarte greu... Beam cafeaua în foișor, unde am o poză mare cu mine și cu el la Jocurile Olimpice din 1984, de la Los Angeles. Era în septembrie... Îl ascultam la Radio România Actualități pe Cătălin Cîrnu, care era la Tulcea, la Festival.

- Așa.
- Cu Ivan vorbisem cu o lună și jumătate înainte, știam că era în spital, dar mi-a zis: "Tomiță, sunt bine, sunt în tratament, ne vedem la Festival, la Tulcea". Trebuia să meargă cu noi a doua zi... Când l-am auzit pe Cîrnu, mi-a picat tot... Am început să plâng, au început televiziunile. "Lăsați-mă, că mi-e greu până să-mi revin!". Mi-a fost greu, ne-am împăcat foarte bine... Am învățat multe de la el.

- Mai ales că ați scris istorie împreună...
- Am tras cu el și am câștigat Mondialele din ’81, ’82 și ’83. După aceea, Jocurile Olimpice din ’84! Atunci s-a închegat o familie și mai mare... Fratele meu atunci a venit de la loturile de juniori și a fost antrenorul nostru. Eram o familie, foarte, foarte legați. Mi-e greu și acum, când îmi beau cafeluța, mă uit la el și îi spun "Moșule!".

Cele mai frumoase amintiri din barcă + teama de scufundare

- A fost cel mai bun prieten al dumneavoastră?
- Da! Nu se compară cu alte persoane! Am învățat multe de la el. Atâta modestie... De multe ori era la masă și ducea lingura la gură să mănânce și veneau copiii. El lăsa mâncarea și se ducea să le dea autografe.

- Ne mai puteți da un exemplu?
- Erau persoane care, din răutate sau din invidie că n-au reușit performanța lui, îl contraziceau. Dar niciodată, dacă se dovedea că Ivan avea dreptate, nu se ducea să-i spună ceva celuilalt. Nu, lăsa ca acel om să se consume el, că a greșit.

- Cea mai frumoasă amintire cu Ivan în barcă?
- Sunt două.

- Să le luăm pe rând.
- În 1980, la Jocurile Olimpice, nu că nu aveam valoare, ci nu aveam încredere în mine. Dacă nu reușeam să luăm titlul, oare pe cine cade...

- Dandanaua...
- Așa de mari emoții am avut. Am plecat, ploaie pe la 200 de metri după start. Întuneric, ceață. Mă uitam și nu știam dacă s-a oprit startul. După ce s-a luminat, am văzut stânga, dreapta, ciocurile de la celelalte canoe. Și Ivan ezita. După ce am sosit, am suflat ușurat că nu mai sunt vinovat.

- Și a doua?
- Mă refer la ambiția, curajul și lupta lui. Pentru el, locurile 2 și 3 nu existau. Dacă venea pe locurile astea, era ca și cum nu ar fi participat! Și ajungem în 1982, la Belgrad, fosta Iugoslavie. Am venit pe locul 3 la mie, pe un culoar total dezavantajat. Sârbii au câștigat de pe culoarul unu, iar noi eram pe șapte. Bătea vântul, iar la șase, șapte, opt erau valuri.

- Așa.
- Urma cursa de 10.000 de metri. Eram noi, rușii și ungurii. Zic: "Hai să nu plecăm din prima". Ne plăcea să ne plimbăm cu ei. Le-am luat fața la turnantă, ungurii au intrat în ruși și rușii au intrat în noi. Până să intre în noi, i-a zis pe rusește lui Ivan: "Ai grijă". Când a văzut că vine ciocul, a apăsat în genunchi și ne-a lovit în bord. O mică deplasare de mahon, că așa erau bărcile. Făcute în Danemarca.

- Bun. Și ce s-a întâmplat?
- A intrat apă în barcă! Nu mai avusesem niciodată problema asta. Mă uitam de mal să mergem să nu ne scufundăm. În timpul ăla aveam în barcă o pompiță să scoatem apa. După vreo 300-400 de metri am scos toată apa. Și încet, încet i-am ajuns. Am stat în spatele lor și, pe ultima turnantă, am ieșit pe lângă ei și am câștigat.

- Deci cele două au fost.
- Da, da. Emoții foarte, foarte bine trăite. Cea din Moscova și cea cu teama de scufundare.

„Dacă rămâneam în străinătate tata era arestat! Distrugeam toată familia...”

- A curs discuția, dar mi-ați spus că ați avut la un moment o problemă și ați rămas acasă.
- Da...

- Cine a avut ghimpele împotriva dumneavoastră?
- Nu știu dacă a fost totul adevărat... Eu am avut o prietenă în timpul școlii profesionale, atunci când am lucrat. Am avut o relație cu cineva... Nu mi-a dat viză din cauza ei sau din cauza fratelui meu, că plecau și ei, cu gândul că mergem ambii frați și să nu rămânem acolo. Nu știu... Îmi pare foarte rău că n-am mers... Eu eram stângaci, Ivan era dreptaci. Cu vânt de stânga, eu eram mai bun... Așa a fost atunci și Ivan a venit pe cinci și pe șapte. Eu nu zic că atunci câștigam, dar în primii trei cred că eram!

- Ați avut vreodată gândul ăsta să rămâneți în străinătate?
- Nu! Nu! Nu! Am avut oferte. Chiar împreună cu Costică Olaru, fost campion mondial în 1983. Și a luat bronzul la Los Angeles. Se perindau mai mulți pe-acolo, dar unul mai îndrăzneț ne-a invitat în duba lui. "Dar ce faceți?". "Băi, uite, zugrăvesc!". "Și câștigi?!". "Da, da, câștig!". "Succes în continuare...". N-am vrut să rămân.

- Vă era teamă de ceva sau care era motivul?
- Cei care nu aveau în familie persoane în Partid sau ofițeri... Vă dați seama că dacă eu rămâneam, tata era arestat! Fratele meu era deja ofițer. Vă dați seama că distrugeam toată familia...

- Da!
- Și unde ajungeam, nu știu... Așa că...

- Dar erați tratat altfel în comunism doar din cauză că erați sportiv?
- Nu știu dacă am primit ajutor. Dar parcă eram un pic mai respectați! În ’80, rușii au anunțat că boicotează Los Angeles-ul. Au spart bărcile, au muncit patru ani ca să nu ajungă la Jocurile Olimpice. Atunci, după vreo două săptămâni, Nea Nicu (n.r. Nicolae Ceaușescu) a ieșit și a spus că sportivii nu au nicio treabă cu politica și că ei sunt ambasadorii Republicii Socialiste România. Era vorba de respect. Plus să aveam toate condițiile, nu ne lipsea nimic!

- Ăsta era un avantaj mare.
- Ni se dădea cazare, masă, grad dacă luam medalii la Mondiale, casă... Deci era bine, bine! Acum se dau bani, atunci era altceva. În schimb, condițiile materiale cam lipseau.

- La ce vă referiți?
- Pagaiele cu care concuram eu, fratele meu sau Ivan erau făcute de mânuța noastră. Deci marangozii, cei care lucrează la bărci și pagaie, ne-au făcut formatul după o pălăie de la unguri. Alții aveau bărci de fibră de carbon. A noastră avea 400–500 de grame, alea de carbon 180–200.

- Presiune politică ați simțit, domnule Toma?
- Nu, nu, nu, nu, nu! Singura problemă era că, unde mergeam noi, mai mergea și câte unul pe care nu-l cunoșteam și eram sigur că era "cu ochi albaștri" (n.r. reprezentantul Securității, cel care însoțea fiecare delegație sportivă). Dar nu umblam cu schimb valutar, cu treburile astea... N-am avut presiune pentru că ne-am respectat exact programul respectiv.

- Dar încercau, așa, intrau în vorbă cu dumneavoastră, vă căutau de vorbă sau erau liniștiți la locul lor?
- Liniștiți, la locul lor.

- Doar că mergeau cu dumneavoastră peste tot?
- Mergeau și filau! Ăsta era filajul... Cercetau cu ce oameni din străinătate, care erau plecați ilegal, ai păstrat legătura și, automat, dacă luai contact cu acea persoană, când veneai acasă trebuia să dai cu subsemnatul, nu? Dar n-au fost cazuri, nu!

„Tineretul din ziua de azi comentează foarte mult! Și nu respectă programul”

- Ați simțit că sportul v-a furat ceva în toți anii ăștia de sacrificii?
- Nu, din contră...

- Toată lumea spune: "Mă ia departe de familie, n-am timp să mă bucur de lucrurile de care se bucură alte persoane"...
- Altfel nu făceai performanță! Acum vreau să vă spun un lucru care totuși m-a deranjat foarte mult, enorm.

- Vă rog.
- Acele gimnaste care i-au criticat pe Belu și pe Bitang. Bun, de ce nu te-ai lăsat? Deci ți-a plăcut? E o rentă viageră acum? Atunci, care a fost? Deci fără sacrificiu nu se poate! În orice domeniu. Că mi-a luat copilăria… Bine, problema știți care e? Eu chiar n-am simțit că mi-a lipsit copilăria pentru că eu m-am apucat la 19 ani și jumătate de sport.

- Târziu!
- Iar aceste copile, care zic ele, de la 13-14 ani, probabil până la 18-20, s-au lăsat. A trecut copilăria. Bun, dar dacă ai simțit treaba asta, de ce nu te-ai retras? Zic eu, părerea mea. Eu nu le critic, dar îmi dau o părere.

- Ce v-a învățat cel mai mult sportul? Și ce ar trebui să conștientizeze cei tineri din ziua de azi, că e bine să meargă la sport?
- Pentru mine a fost respectul programului, pentru că, la ora actuală, am lucrat și în Guatemala 5 ani și în Tampico, Mexic, 2 ani. Am fost și cu lotul de juniori al Mexicului în Curitiba, în Brazilia. Eu am respectat mereu programul.

- Spuneți-ne...
- Apropo, tineretul din ziua de azi comentează foarte mult! Și nu respectă programul. Eu le dădeam sâmbătă după-amiază și duminică liber. Dar sâmbăta voiam să fac antrenamente. Ba nu venea unul, ba altul. Nu aveam niciodată o sâmbătă în care să fac echipaje! Eram în Mexic atunci! În 2002 am luat locul 3 la Campionatul Național din 16 cluburi. Fratele meu era antrenor și director tehnic al lotului olimpic al Mexicului.

„Ne odihneam sau făceam o alergare cu transpirație, să scoți toxinele”

- Dar în Guatemala cum ați ajuns?
- A fost solicitat fratele meu, că ei nu aveau deloc acest sport și au vrut o inițiere. Am fost cinci ani acolo, am participat la un concurs în Canada cu o sportivă. Cine nu comentează și își vede de treabă ajunge performer.

- Ca sportiv aveați timp să vizitați de unde mergeați?
- N-aveam timp! Să vă dau un exemplu, dar nu critic pe nimeni. De exemplu, la ruși, sârbi sau bulgari, pe timpul lui Nea Nicu se găseau multe lucruri: săpun, parfumuri... Noi, când mergeam, nu ieșeam la cumpărături. Ne odihneam sau făceam o alergare cu transpirație, să scoți toxinele. Ceilalți, și-o spun cinstit, nu mă feresc de nimeni...

- Așa...
- Era liber între unu și patru. Ei colindau magazinele, patru-cinci ore după masa de prânz. Mai era bun acel sportiv a doua zi de performanță? Nu! Și atunci zicea: "Bă, dar ce s-a întâmplat, mă, că n-am simțit barca, n-am simțit?". Da, dar picioarele tale 4–5 ore umblând prin magazine? Și, automat, și psihic...

- Care e cel mai mare regret? Momentul pe care l-ați schimba dacă ați putea.
- Nu știu. Nu am. Nu regret că am făcut și-i mulțumesc fratelui că, deși spunea tata că mezinul familiei să asculte că "Meseria e brățară de aur", a venit el și m-a luat prin scoatere de producție, și m-a dus la club, la colonelul Platon, țin minte. Eram un pic plinuț, așa, și fratele spunea: "Măi, vezi, când ne întâlnim cu colonelul. Că el aprobă, dacă, zicea: aprobă scoaterea, bine! Dacă nu, nu mai trage și tu din burtica aia, din burtă".

- Și?
- Colonelul a zis: "Fratele tău e cam plinuț". "Lăsați, domnule colonel, că îl pun eu la alergare și la, la, la". Ce era să zică, săracul?

Cozonacii românești au cucerit Mexicul: „Le place patiseria românească”

- Fratele dumneavoastră, Gheorghe, mai e în Mexic?
- Da. El e plecat din 1991, antrenor. A fost solicitat de președintele Federației Mexicane de Canotaj. Are familia acolo, fata și băiatul. Toată lumea e acolo. El nu mai lucrează, dar sunt în Santiago de Querétaro, un stat la vreo 300 de kilometri de capitală. O zonă mai de munte, dar toți au servicii.

- Nu le e dor de România, nu vor să revină aici?
- Nu vor! Au fost acum o lună de zile fata, el și soția pentru documente, că au avut unele probleme. Nu vor să revină, s-au obișnuit acolo.

- Aveau o patiserie, nu?
- Da, da, o au și acum! Nevastă-sa îl bătea la cap să lase sportul și să o ajute la aprovizionare. Și-au luat mașinării, cuptoare, frigidere pentru dospit cozonaci... Are foarte, foarte multe comenzi. Mexicanilor le place patiseria românească.

- A dus produsele românești în Mexic!
- Da, da, da! Cu zahăr vanilat de aici, acolo nu au... Sunt, dar astea de aici au altă aromă. Iar la cozonac aromele fac diferența.

„Lasă, mă, să trăiască și dușmanii, Tomiță!”

- Am ajuns pe finalul discuției. Ce le-ați spune tinerilor care se plâng că e greu?
- De multe ori am vrut să abandonez. Nu, abandonez... să nu cedez! Întotdeauna așa gândeam. Și eu, și Ivan, și fratele meu. Exemplu: ești într-o cursă. Sunt 5-6 echipaje la bătaie, la bătaie. Băi, cineva trebuie să cedeze, dar să nu fiu eu ăla! M-ați înțeles? Și câte unul dispărea, dispărea, până rămâneai singur în față. Eu asta am mai învățat de la Ivan. La el nu exista "nu pot"! Și vă dați seama, la valoarea pe care o avea el... și eu după... Niciodată nu am contrazis sau n-am spus "nu" la o prezentare de program a unui antrenor.

- Mai rar în ziua de azi.
- Nu exista! Iar în ziua de azi comentează sportivii că de ce facem asta și nu facem asta! Vă dați seama cum mai vine antrenorul lui: "Măi, cine ești tu de...?". Și, vorba aia, necampion olimpic, mondial sau european.

- Da, da.
- De-astea, tineri care abia răsar și deja au pretenții. Deci acel sportiv nu va ajunge sportiv de performanță niciodată! Antrenorul ăla a citit, s-a cultivat, s-a pregătit cum să mergi tu mai bine și tu îl contrazici pe el, tu care habar n-ai de metodele de pregătire?!! Atunci de unde să vină performanța?

- Ați ajuns la 70 de ani. Ce vă doriți?
- Sănătate! În momentul când nu te mai miști, încep să cedeze… Au, au... Asta vine psihic și nu e bine. Și acum, dar și ca sportiv, îmi plăcea să transpir. Dădeam mai mult ca să transpir. Îmi plăcea acest fenomen. Vreți să vă mai spun o chestie?

- Vă rugăm!
- Eu cu Ivan și cu fratele meu niciodată nu făceam ce făceau majoritatea sportivilor. Era o căldură atât de puternică, mânecă scurtă sau mânecă lungă. Ajungeam la mal, puneam barca în hangar, o ștergeam, mergeam la duș, 15-20 de minute relaxare în pat, după care, la masă!

- Așa.
- Majoritatea, când ajungeau la ponton. Asta o spun cu sinceritate, nu mă feresc de nimeni! Majoritatea ori se dezbrăcau, luau barca, mergeau până la hangar, deci dura 10-15, poate și 20 de minute că se luau la vrăjeală, la discuții. Soarele bătând puternic, automat musculatura cedează. Sau ajungeau, puneau barca pe mal, scoteau tricoul și se aruncau în apă.

- Și nu era bine?
- Cea mai mare prostie! A doua, a treia zi, ori răceală, ori dureri musculare... Automat, dacă corpul tău este încălzit, transpirat, și tu te-ai aruncat în apă, apa nu este ca afară, la căldură, și automat dăunează! Nu azi, dar mâine-poimâine te ajunge, cum spunem noi, boala, nu?

- Aveți dreptate, da!
- Și d-aia vă spuneam de acest teren pe care-l am. Nu merg numai în salopetă, pun și fâșul pe mine. Și când simt că vine transpirația... "Mamă, hai, hai, hai încă puțin, hai încă puțin!". Faci un duș și te simți după aceea ca un nou-născut… mă rog, la 70 de ani, nou-născut, ha, ha!, dar oricum...

- Mulțumim mult de tot!
- Și eu vă mulțumesc pentru trofeul pe care mi l-ați acordat! Mulțumim foarte mult și vă urez multă sănătate, cum îmi doresc și mie, așa doresc la toată lumea. Chiar și dușmanilor, vorba lui Ivan: "Lasă, mă, să trăiască și dușmanii, Tomiță!...".