)
Articol de Narcis Drejan - Publicat joi, 14 mai 2026 00:11 / Actualizat joi, 14 mai 2026 10:09
Craiova nu a jucat spectaculos, dar a câștigat Cupa României, nici în campionat n-a fost cu fotbal șampanie, dar Coelho are o precizie portugheză, iar oltenii simt că așteptarea celor 35 de ani a meritat. Mai e o țâră, cum zic craiovenii, așteaptă și tu, muică, o țâră, că vine și ziua aia...
Știința a câștigat Cupa și orașul simte asta a 9-a oară în istorie, iar aici nu vorbesc de statistică, nici de performanță trecută în palmares rece, oltenii o simt ca pe o rană care, pentru o noapte, nu mai doare, deși e deschisă.
În Bănie, fotbalul n-a fost niciodată sport, a fost felul oamenilor de a supraviețui frumuseții și tristeții în același timp. Acolo, între blocurile gri care încă mai păstrează ecoul anilor ’80, între terasa de la Ciupercă, celebra cârciumă “Stadion”, deși toți îi spuneau “La Ciupercă”, unde lumea vorbește despre pasele lui Balaci de parcă le-ar fi văzut ieri și printre bătrânii care încă spun „Știința” înainte să spună „Craiova”, fotbalul nu se termină la fluierul arbitrului.
El rămâne pe străzi, în familie, în felul în care oamenii se salută a doua zi, în fiecare tricou cumpărat cu leul pe piept pentru copii, nepoți sau rude.
Orașul care nu poate iubi puțin
Ca să înțelegeți, Craiova iubește cum scriau Marin Sorescu și Fănuș Neagu despre sud: exagerat, fierbinte, tragic și frumos. Cu oameni care râd tare și suferă și mai tare, cu orgolii mari, căpoase, și suflete imposibil de ascuns. Dacă ai stat măcar o dată într-o noapte pe Calea București după un meci mare, ai înțeles că există locuri unde fotbalul devine limbă maternă.
Dacă traversai orașul din 1 Mai și până în Craiovița, după o victorie pe ploaie, ai fi văzut curcubeul pe post de soare în Bănie. Așa simt craiovenii, când iubesc. Iar peste toate astea plutește mereu aceeași umbră bună: Ion Oblemenco.
Tunarul din Bănie nu mai e de mulți ani doar un mare atacant, a devenit ceva mai greu de explicat, de când Barbu de la Panaghia i-a ridicat statuie pe vremea lui Ceaușescu, un fel de patron sentimental al orașului.
La Craiova, când echipa cade, oamenii îi rostesc numele aproape religios, ca și cum legenda lui ar putea încă să împingă mingea în poartă. Asta înseamnă un mit adevărat, să rămâi prezent chiar și după ce timpul a trecut peste tine. De la Oblemenco până la Craiova Maxima e doar o respirație pentru orașul ăsta, iar fanii nu glumesc, iar istoria lor e suferință!
Balaci, cu eleganța lui de prinț sud-american rătăcit în comunismul românesc, i se spunea și Minunea Blondă, un paradox al Olteniei, Cămătaru, atacantul care părea făcut din forță și instinct, Costică Ștefănescu, calm ca un general care știa că marile bătălii se câștigă fără panică.
Lung, omul care apăra de parcă întreaga Oltenie stătea în mănușile lui, Țicleanu, Donose, Geolgău, Negrilă, nume care la Craiova nu sunt foști fotbaliști. Sunt rude, sunt bucăți de memorie colectivă, pentru că prenumele copiilor de azi sunt preluate de la legendele Maximei.
Când se bucură prezentul
Când Craiova câștigă, nu se bucură doar prezentul, parcă se ridică puțin și fantomele frumoase ale stadionului vechi, Centralul copilăriei noastre, parcă se aud din nou serile europene în care Știința făcea continentul să descopere că există un oraș nebun în sudul României care joacă fotbal cu talent și orgoliu latin.
Pentru că nimeni n-a simțit vreodată fotbalul ca acest oraș, Bucureștiul l-a consumat politic, Ardealul l-a organizat, dar Craiova l-a trăit visceral, cu exces, cu dramă, cu patimă, cu certuri și împăcări, cu suporteri care fluieră propriii jucători și apoi plâng pentru ei la final.
Poate de-aia comparația cu Napoli vine atât de natural, că avem orașe care nu suportă jumătățile de măsură, orașe unde fotbalul e legat de identitate, de mândrie și de senzația permanentă că trebuie să demonstrezi ceva lumii întregi.
Dacă Napoli l-a avut pe Maradona, Craiova l-a avut pe Balaci, iar cei care i-au văzut spun același lucru, aproape șoptit: „nu mai vine altul!”
Și uite că au trecut ani. Au venit patroni, scandaluri, procese, falimente, renașteri și orgolii. Au trecut generații care au crescut mai mult cu povești decât cu trofee, dar orașul a rămas același, încăpățânat să creadă, cu un patron care n-a renunțat și a simțit că echipa e a suporterilor, nu afacerea proprie.
Omul Laurențiu Popescu
În seara asta, destinul și-a ales iar eroul dintre cei care au suferit, poate că n-a apărat într-o finală perfectă, poate că meciul n-a avut frumusețea marilor recitaluri. Dar marile povești nu cer perfecțiune, cer sinceritate, iar adevărul lui a stat într-un penalty apărat și într-o explozie de oameni care au simțit, pentru câteva secunde, că toate durerile fotbalistice ale ultimilor ani se spală într-o singură paradă. În 2021, Pigliacelli scotea penalty-ul ce aducea a 8-a Cupă orașului Craiova, iar Popescu era pe bancă, visând la momentul de aseară.
Un portar care a plâns și s-a întors mai puternic. Cum să nu iubească Craiova o astfel de poveste? Orașul ăsta are cult pentru oamenii care cad frumos și se ridică încăpățânat. De-aia și imnul doare atât de tare când îl auzi pe stadion: „De bucurie rar avurăm parte…”.
V-am spus, la Craiova fericirea nu e obișnuință, e excepție, și tocmai raritatea asta o face atât de violentă. Peste tot se numără trofeele, doar că oltenii simt, nu se apucă de statistici, iar asta face din Craiova un fenomen greu de explicat pentru cei din afara Olteniei. Și când primește Craiova suflet, nu uită niciodată!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
