Articol de Liviu Manolache, Adrian Florea - Publicat duminica, 06 martie 2022 10:19 / Actualizat duminica, 06 martie 2022 13:17
Pe 6 martie 1992, într-un anonimat total, se stingea Silviu Bindea. Jucătorul favorit din perioada interbelică al lui Ioan Chirilă avea 79 de ani și de ceva vreme se retrăsese în Blaj pentru a pleca dintre noi din localitatea unde văzuse lumina zilei pe 24 octombrie 1912.
Plăpând din punct de vedere fizic, 1,69 metri și 63 de kilograme, Bindea a compensat printr-un devotament total față de fotbal și față de echipele ale căror tricouri le-a purtat, devenind cea mai bună extremă a fotbalului autohton în anii '30.
La trei decenii de la dispariția celui alintat Binduț, Gazeta Sporturilor a ales să republice un interviu extrem de amplu și de consistent cu fosta mare glorie a Ripensiei și a naționalei. Inițial, respectivul dialog, realizat de un ziarist celebru în epocă, Jack Berariu, a fost tipărit în ediția de pe 19 octombrie 1936.
Un pui de drac, un nebun
„Bindea în viața de toate zilele... Pachetul acesta de nervi, omulețul acesta de fier; puiul acesta de drac, silueta cea mai pitorească, apariția cea mai zgomotoasă și temperamentul cel mai neînfrânt...
Un copil, un nebun, un deliciu... Zeci de mii de ochi i-au admirat elanul, vigoarea de luptă, pasiunea victoriei și perseverența efortului... Zeci de mii de ochi i-au admirat giumbușlucurile, driblingurile, nervozitatea, furia și supărarea...
Luat pe de-a-ntregul, cu calitățile sale fascinante și cu defectele sale, care nu sunt totuși decât expresia unui splendid dinamism și a unei combativități excepționale, Silviu Bindea reprezintă exemplul cel mai desăvârșit al atletului chemat să cultive pe arena de sport regilia supremă a spectacolului: însuflețirea.
Marți, în ajunul meciului cu Venus. În camera 39 a hotelului Esplanade, unde-l găsesc și pe avocatul Gigi Demetriu, secretarul domnului Octavian Goga, - ripensist în general și admirator în special al lui Bindea -, tumultoasa extremă a Ripensiei îmi împărtășește începuturile carierei sale.
Cum a ajuns la România Cluj
- Fotbalul l-am început la Cluj, unde mi-am făcut studiile, Seminarul Pedagogic Universitar. Cred că primele bâjbâieli prin fotbal le-am făcut prin clasa I secundară, remarcându-mă de la început ca un jucător de talent. În clasa a III-a am fost selecționat centru înaintaș în echipa liceului. Și asta nu însemna un lucru tocmai de lepădat, pentru că liceul nostru reprezenta ceva în materie de fotbal. Campion!
Pe cât de mic şi firav, pe atât de bătăios şi rezistent, Bindea era un adevărat coşmar pentru fundaşi. Se agăţa de orice minge, urmărea cu insistenţă, crea situaţii de gol din acţiuni compromise.
- Ștefan Dobay, ex-atacant România, anii '30
Într-una din zile, la un meci decisiv împotriva Liceului Barițiu - după cum vezi, o adevărat rivalitate Oxford - Cambridge -, am marcat trei goluri și am fost remarcat de managerul clubului România Cluj, care m-a luat în formația de juniori a grupării sale. Asta se întâmpla în 1929.
În prima echipă a «României» jucau atunci Sepi, Chifor, Sfera, Deheleanu etc, iar postul de extrem dreapta era deținut de Szekelly, care nu prea făcea furori pe aripa sa.
După ce am jucat un an în rândurile juniorilor, cu care am câștigat campionatul, am fost promovat în echipa primă și am debutat într-un meci cu formația «Muncitorilor». Am învins cu 7-1. Sepi a marcat patru goluri, iar eu trei.
După câteva săptămâni, am fost selecționat în echipa Clujului, care juca împotriva Oradiei. Iar după alte câteva săptămâni, deși îl aveam contracandidat pe Glanzmann, eram ales în reprezentativa Ligii de Nord și învingeam selecționata Vestului cu 3-0 în finala Cupei Carol. Două goluri am înscris eu și unul Sepi.
5 goluri din 12
- Cât timp ai jucat la România Cluj?
- Doi ani. Din când în când, eram însă împrumutat și Universității...
- Și când ai trecut la Ripensia?
- În 1932, cu prilejul unei partide Ripensia - România Cluj terminată la egalitate, 4-4. Era un rezultat senzațional. Primul meci nedecis al Ripensiei! Domnul inginer Balaci a stat de vorbă cu tata, care e funcționar în chestura Clujului, l-a convins că e bine să urmez Politehnica la Timișoara și așa am ajuns la Ripensia. Debutul sub culorile Ripensiei mi l-am făcut într-o partidă cu Unirea din Alba Iulia, pe care am învins-o cu 5-1. La început, nu prea mă acomodam cu partenerii mei de la Ripensia și jucam numai câte o repriză, fiind înlocuit apoi cu Beke. Gheața s-a rupt într-un meci cu Vulturii din Lugoj, pe care i-am învins cu 12-0! Am băgat atunci cinci goluri și am rămas titular.
Ripensia are câţiva jucători de primă clasă, dar trebuie menţionat, în mod cu totul deosebit, Bindea. Echipele maghiare nu au o asemenea extremă.
- „Nemzeti Sport”, în octombrie 1933
- Când ai îmbrăcat pentru prima oară culorile naționale?
- În partida cu Austria (amatori), de la Linz. Am câștigat atunci cu 1-0, gol Ronay. În același an, 1932, a luat ființă și Divizia Națională, iar Ripensia a câștigat campionatul.
- Care este, bineînțeles, după impresia dumitale, cea mai bună partidă pe care ai făcut-o în carieră?
- Cred că la Budapesta, în fața selecționatei Hungaria-Ujpest...
- ... Când am avut plăcerea să te văd și eu...
- ... Am făcut o partidă cu adevărat mare! Iar în naționala României în meciul câștigat cu 5-1 împotriva amatorilor unguri. În schimb, cel mai greu cred că a fost duelul cu Cehoslovacia, de la Trieste. Vrei și alte superlative? Cel mai frumos meci la care am participat a fost întâlnirea Ripensia - CAO, pe care am câștigat-o cu 5-1, dar pe care, la fel de bine, putea s-o câștige și CAO. Dar ce joc! Partide grele sunt și cele cu Venus. Înclusiv, probabil, cea de mâine.
0-1 la pauză, 8-1 final
- Când joci mai bine, când echipa dumitale e în avantaj sau când e condusă?
- A fost o vreme în care adversarii ne marcau un gol, apoi noi ne impuneam cu cea mai mare ușurință. De exemplu, la Cernăuți au fost conduși cu 1-0 la pauză, apoi am câștigat cu 8-1. La Bacău, de la 0-1 am ajuns la 12-1! În general, joc mai bine când conducem. Sunt mai puțin nervos.
Ripensia a fost, s-a spus nu o dată, micul nostru Wunderteam. Echipa timişoreană a fost marea mea favorită, dacă permiteţi această confesiune. Semănau toţi cu Rudolf Valentino, pălării de fetru, trench-coaturi, cravate frumoase, ţinută elegantă, toţi îmbrăcaţi după ultimul «strigăt» al modei.
- Ioan Chirilă, în prefața cărții „Ripensia - nostalgii fotbalistice”
- Și nu te iei la harță cu adversarii!
- Și nu mă iau la harță cu adversarii, așa cum zici dumneata. Niciodată, însă, nu provoc eu. Întotdeauna sunt cel care răspunde. Cel mult, se poate spune că nu uit să răspund, asta da.
- Fiindcă ne găsim la capitolul acesta, al... intemperiilor dumitale nervoase, spune-mi, Binduț, cum a devenit cazul cu Theil, de ți-ai atras urgia oficialității?
- Să lăsăm chestia asta...
„Nu l-am lovit și-mi pare rău!”
- Dar de ce să o lăsăm? Dimpotrivă, s-o limpezim! Întrebarea mea și faptul că răspunsul dumitale va fi citit mâine de mii de oameni îți oferă un admirabil prilej de a arăta opiniei publice cum s-au petrecut faptele care ți-au adus năpasta unei suspendări pe șase luni de zile. L-ai lovit într-adevăr pe Theil?
- Nu l-am lovit, dragă... Pe cuvânt de onoare! Și ăsta mi-e necazul: că nu l-am lovit barem pe hoțomanul ăsta, care și-a câștigat o tristă celebritate cu arbitrajele sale cu arbitrajele sale nerușinate. Suspendarea, crede-mă, am căpătat-o pe gratis. În definitiv, acum, că am fost grațiat, aș putea spune: da, domnule, l-am lovit pe Theil și regret. Eu, însă, sunt sincer: nu l-am lovit și-mi pare rău!
Acum să-ți povestesc cum s-au petrecut lucrurile. Și să fie al dracului ăla care minte! În primul rând, trebuie să-ți spun că mă găseam atunci într-un poftă de joc teribilă. Mă știi pe mine: când nu mi-e să joc, întâmplă-se orice s-ar întâmpla, nu sunt bun de nimic. Nu mă duc la minge, nu interceptez pasele, centrez prost și în silă, în sfârșit, sunt o nenorocire. Adică așa cum scrieți dumneavoastră, gazetarii. În schimb, când intru pe teren cu dor de joc, lupt din toate puterile până la fluierul final.
Ripensia are câțiva fotbaliști de mare calitate. Bürger, Bindea și Dobay ar putea evolua la orice mare echipă a Europei Centrale.
- „La Gazzetta dello Sport”, în iunie 1938, după Ripensia - AC Milan 3-0
În meciul cu Unirea Tricolor, cum îți spuneam, am intrat pe gazon cu o poftă de joc cum nu mai avusesem de multă vreme. Era sfârșit de campionat, Unirea Tricolor era ultimul obstacol pentru noi în drumul spre titlu, astfel că țineam să tăiem apa de la moară celor care mai nădăjduiau ceva de la incertitudinea balonului rotund.
Începe jocul. Ripensia domină, eu mă comport bine, iar în minutul 20 scap pe tușă și deschid scorul. Imediat, în replică, Unirea Tricolor trece la un joc dur. Cârjan face fault, Florea îl imită, Steinbach se molipsește și mă îmbrâncește în clipa în care mă pregăteam să șutez pentru un nou gol. Mă rog, începuse să se joace «bărbătește».
La un moment dat, imediat după faultul pe care mi-l făcuse Steinbach, se produce un corner la poarta Unirii Tricolor. Bate Dobay, eu sar la minge și îl lovesc pe Cârjan...
„Hai, marș afară!”
- A fost neintenționat?
- Să spun asta m-ar bate Dumnezeu! A fost cu puțină intenție... Tot îmi dăduse o palmă Cârjan la București. Ce mi-am zis? Corner este, învălmășeală este, hai să nu rămân dator. Și l-am atins nițeluș cu cotul... Arbitrul m-a văzut, a venit întins la mine și mi-a făcut semn să ies afară. M-am supărat. Nu e vorbă că și publicul a început să vocifereze împotriva deciziei.
«Cum, domnule arbitru, pentru asta mă dai afară din joc», l-am întrebat eu. «Hai, marș, afară!», mi-a strigat el. Acum fă și dumneata socoteala: supărat eram că mă dăduse afară, mai primesc și «marșul» ăsta. M-am repezit la arbitru...
- Și?
- Și nimic. Am început să bat cu picioarele în pământ. Atât am făcut. Și pe chestia asta am luat o suspendare de șase luni de zile! Noroc că am jucat bine la națională împotriva Ungariei și am fost iertat de cea mai mare parte din pedeapsă.
„Mai du-te dracului, dom'le, și pe partea cealaltă, că m-ai plictisit!”
- Trebuie să recunoști, însă, că ești foarte nervos...
- Asta nu contest. Până să-mi dau seama cum stau lucrurile, nervii mi-o iau înainte și îmi produc multe buclururi.
- Am observat, Binduț, că te enervezi când ai pe partea dumitale un half care nu face altceva decât să se ocupe de... afacerile dumitale.
- (după ce schițează un gest de dispreț) Vai, dar halfii ăștia polițiști sunt cei mai mediocri. Cei mai reduși. Un half mare, un half adevărat, ăla nu se ține scai de un singur om, ci ia parte la desfășurarea întregului joc, intervine în toate momentele în care echipa lui e în pericol.
Personal, furnizez un joc mai bun când am în fața mea un half în adevăratul sens al cuvântului. Asta e și explicația pentru care joc bine în partidele internaționale. Încă o dată subliniez, e vorba despre performanța mea personală. Nu reușesc mai nimic în cine știe ce fleac de meci de campionat, în care sunt păzit de unul din halfii ăștia polițiști.
- Dragă Binduț, eu te-am întrebat altceva. Te-am întrebat dacă e adevărată impresia mea că soiul ăsta de halfi te enervează.
- Dacă mă enervează? Îmi vine să-i omor! Nu râde. Spune și dumneata, cum să nu te scoată din sărite unul căruia puțin îi pasă de desfășurarea jocului și are el ce are cu tine. Îți vine să înnebunești. La un moment dat te miri că nu-i spui «Dar mai du-te dracului, dom'le, și pe partea cealaltă, că m-ai plictisit!».
Apărătorul minorităților
- Să-i lăsăm pe halfii ăștia... scârboși și să trecem la backi. Cu cine ai avut mai mult de furcă? Pare-mi-se că te-ai tot ciocnit cu Albu, partenerul dumitale din echipa națională.
- Este o părerea greșită a unora că am ceva cu Albu și viceversa. Noi suntem prieteni. Că pe terenul de sport nu ne facem concesii unul altuia, asta e normal. Eu joc la Ripensia, el la Venus. Unde am ajunge, dacă am practica fotbalul pe considerațiuni de rudenie sau prietenie.
Aici voi deschide o paranteză pentru a lua apărarea colegilor mei minoritari din națională, împotriva cărora se pornesc din când în când campanii pe tema absurdă că n-ar lupta cu destul avânt sub culorile țării. E o mare naivitate și, în același timp, o jignire nemeritată la adresa băieților, care, te rog să mă crezi, muncesc în timpul meciurilor cu tot atâta ambiție, cu tot atâta elan și cu tot atâta pasiune ca și mine, ca și Ciolac, ca și Schileru, ca și Sepi și toți ceilalți români neaoși din lot.
Chestiunea, de altfel, nici nu are ce căuta pe făgașul patriotic. Când e pe teren, jucătorul nu mai ține seama de nimic. Poate să joace și împotriva fratelui său și nu-l cruță. Nici nu poți să-ți închipui cât de fantastic e orgoliul fotbalistului de națională.
- Spune-mi acum, Binduț, care e cel mai dur back pe care l-ai întâlnit? Sau, mai bine zis, l-ai... simțit.
- E Csajka, de la AMEFA. Greu o scot la capăt cu ăsta! Mai cu seamă la Arad. E foarte brutal individul. Chiar și când nu-ți face un fault după toate cerințele regulamentului, îl simți ori de câte ori ai nenorocirea să te ciocnești cu el.
„Bodola e cel mai bun. De departe!”
- Numește-mi acum și pe cel mai bun back pe care l-ai avut în fața dumitale!
- Incontestabil, austriacul Sesta!
- Cel mai bun jucător român?
- Bodola! Dar te văd că zâmbești. De ce?
- Fiindcă mi-am adus aminte că și el te-a trecut pe dumneata în fruntea jucătorilor români.
- Ar însemna, deci, că-mi plătesc polița... De aceea zâmbeai, carevasăzică. Nu, nu e vorba despre nicio poliță. Bodola este de departe cel mai bun jucător de fotbal din România! E un adevărat as. Și e și teribil de cavaler și de simpatic băiatul ăsta... Personal, trebuie să mai adaug că am avut în el cel mai bun partener pe partea dreaptă. În meciul cu Ungaria, să fi fost Schwartz lângă Dobay și Bodola lângă mine, multe se mai întâmplau. Nu știu dacă mai pupau ungurii victoria, cu toată înlesnirea pe care le-a făcut-o Pavlovici!
- Ce sporturi mai practici?
- Trebuie să te informez că mai dețin brevetul atletic pentru cinci probe: la greutate, la săritura în înălțime, la săritura în lungime, la 100 de metri și la 1.500 de metri. La lungime ating 6,40 metri. Nu sunt departe de Ionescu Crum, după cum vezi... Alte sporturi? Patinajul, tenisul, flirtul...
Ce devize avea în viața sentimentală
- Apropo, am auzit că ești foarte... fript în materie sentimentală. Îți merge o poreclă de crai ce nu s-a pomenit! Așa o fi?
- (intervine Gigi Demetrescu) Așa e. Deviza lui e «Nu te lăsa!». Și mai are una, pe care ai auzit-o, probabil, și în comedia «La iarbă verde», care s-a jucat pe vară la grădina Marconi: «Încercarea moarte n-are!».
- (Bindea protestează) Nu asculta ce spune Gigi. Mă amuză flirturile, îmi plac seratele, îmi place dansul, dar nu sunt un Casanova. Mă dau în vânt mai cu seamă după preliminariile dragostei. După o plimbare sub lună. După un bilețel roz. După o poezioară. Cu partea parctică și cu artistele de revistă e Dobay.
- Dacă n-ai fi fost fotbalist, ce carieră te-ar fi atras?
- Aș fi vrut să fiu inginer. În vremurile adolescenței, ăsta a fost visul meu. Împrejurările au vrut, însă, altfel. Și nu știu dacă trebuie să le rămân recunoscător. Nu uita că se termină odată și odată cu fotbalul. Și pe urmă...
- Acum ești funcționar pe undeva?
- Da, sunt funcționar la primăria orașului Timișoara.
„Noi ne punem viața în pericol, iar Federația ia toți banii!”
- Și, aproximativ, ce venit ai pe lună?
- Vreo 10.000 de lei. Natural, punctul pe i în pun primele. De ele depinde venitul meu lunar. Iată, acum, după meciul cu Ungaria, deși am luptat din răsputeri și deși am scos o performanță extrem de onorabilă, n-am primit decât 1.000 de lei. De altfel, am citit câteva rânduri ale dumitale foarte juste în această chestiune. E într-adevăr de necrezut că poate dăinui o asemenea concepție: noi să jucăm, noi să muncim, noi să ne punem viața în pericol, iar banii să-i ia Federația! Și încă pe toți.
- Care a fost cea mai mare primă pe care ai luat-o vreodată?
- La Balcaniada din 1933, de la ONEF: 18.000 de lei. O sumă frumușică, nu?
- Și ce faci cu banii? Ești cheltuitor?
- Nu arunc banii pe gârlă, nu sunt cheltuitor. Nu sunt, însă, nici cârpănos. Îmi place să-mi trăiesc viața cumsecade, să nu-mi îngrop sufletul în fel de fel de meschinării.
- Ești optimist în materie de meciuri?
- Sunt omul cel mai optimist de pe lume! Degeaba vei încerca dumneata să mă convingi că, în partida de mâine, Venus are prima șansă întrucât la noi lipsește Bürger, iar la ei joacă Humis. Eu intru încredințat pe teren că nu pierdem.
E inutil, prin urmare, să mai subliniez că sunt tot atât de sigur că Ripensia va câștiga și anul acesta campionatul național. Asta chiar dacă a fost aruncat verdictul că suntem o echipă bătrână. Bătrână de ce? Ascultă numai vârstele! Dobay 26 de ani. Schwartz 26. Beke 24. Ciolac 28. Bürger 29. Kotormany 23. Pavlovici 23. Gall 20. Deheleanu 26. Chiroiu 26. Bindea 23. Singur Hocksary trece de 30 de ani. Însă, pentru că jucăm de mult timp împreună, lumea a început să ne țină minte și să ne îmbătrânească. Dar lasă că se va vedea la finalul campionatului cine e bătrân și cine nu e.
Ripensia era ceea ce numim atacul Bindeabekeciolacschwartzdobay, adică un cvintet care cânta după o partitură cu adevărat europeană şi care îşi permitea luxul de a câştiga cu 3-0 în faţa lui AC Milan.
- Ioan Chirilă, în prefața cărții „Ripensia - nostalgii fotbalistice”
Câți bani a refuzat de la Juventus
- Binduț, ești ripensist sută la sută!?
- Firește că sunt. Nicăieri, ascultă-mă, nicăieri nu cred să existe o grupare cu un sentiment atât de dezvoltat de camaraderie ca la Ripensia și cu o atmosferă atât de reconfortantă. Publicul nu ne cunoaște decât de pe teren. El nu are de unde să știe toată frumusețea de sentimente care a făcut rod îmbelșugat în sânul clubului nostru.
Eu am avut oferte să plec de la Ripensia. Și oferte, nu glumă! Hungaria s-a arătat dispusă să mă angajeze împreună cu Sepi, iar Juventus din Torino mi-a oferit un salariu de 6.000 de lire pe lună. Aproape 60.000 de lei! Am rămas, însă, la Ripensia. Și aici rămân.
- Cum îți petreci ziua la Timișoara?
- Până la prânz sunt ocupat la birou. După amiază, dacă n-am antrenament, mă odihnesc. Iar seara mă duc la un cinematograf, la un teatru sau caut undeva o partidă de rummy. Îmi place foarte mult jocul ăsta.
- Ai vedete preferate în lumea teatrului și a cinematografului?
- Dintre actrițele de teatru, cel mai mult îmi place Leny Caler, care cred că este cea mai mare comediană a teatrului românesc. De la «revistă» îmi place Olga Solomoneanu, nu-mi displace cuplul Marga și Didona Rădulescu, mai trag cu coada ochiului și după Lulu Nicolau. Ca tot omul... Pe pânză, simpatiile mele sunt Stan și Bran, Harry Baur și Ginger Rogers. Ca femeie, Jean Harlow e pe locul 1!
Marele vis: „Un Citroen, un Ford, un Opel, orice, mașină să fie!”
- Primești scrisori din rândul publicului? Pentru că, în definitiv, și dumneata ești o vedetă.
- Am primit foarte multe scrisori. Și cadouri. Ori de câte ori vin la București, primesc câte ceva de la admiratori și de la admiratoare: o cravată, o perete de butoni, un ceas... Un singur lucru n-am primit încă. Ceva la care eu țin tare mult.
- O brichetă?
- Am primit și brichete. Ceea ce doresc eu e altceva, o mașină!
- O mașină... veritabilă?
- Veritabilă, firește. Un Citroen. Un Ford. Un Opel. Ce-o fi, mașină să fie. Și când mă gândesc că jucătorii italieni au primit din partea lui Mussolini câte un automobil, după ce au câștigat campionatul mondial...
- Atât de mult te pasionează idealul unei mașini?
- Dacă ai ști cât de mult râvnesc eu o mașină... Dar tot o să am eu odată și odată un Chrysler elegant, cu care am să mă plimb de colo până colo. Strâng bani și-mi cumpăr o mașină. Am și învățat să conduc.
- Alt ideal n-ai, Binduț? De pildă, să te însori?
- Dacă și ăsta se mai numește ideal...
Pe ce prime evolua Ripensia
Într-un târziu, am pus la sac interviul și ne-am așezat la o șuetă de toate zilele. Cu anecdote, cu cancanuri, cu glume. Apoi, inevitabil, a alunecat vorba la meciul de a doua zi, cu Venus.
- Să nu cumva să pierdeți meciul!, exclamă Gigi Demetriu. Păcat de punctele voastre și păcat de primele mele...
- Primele tale? Ce fel de prime?, îl chestionez, nedumerit, pe Demetriu.
- Uite-le!
11 fotolii în banca Ia Alhambra. Și un permanent la... culise pentru Dobay. Și s-au mirat unii că, a doua zi, Ripensia a bătut cu 2-0 pe Venus!”
Îmi aduc aminte, prin '40, venise Ripensia la Brăila. A fost o după-amiază plină de nostalgie. Marii jucători ai Ripensiei părăsiseră gazonul ca în faimoasa simfonie de Haydn, «Ceasornicul», când instrumentiştii se retrag unul după altul, păstrând ecourile frumoasei lor simfonii.
- Ioan Chirilă, în prefața cărții „Ripensia - nostalgii fotbalistice”
CV Silviu Bindea
- S-a născut pe 24 octombrie 1912, la Blaj (Alba)
- A evoluat pe postul de atacant/extremă
- A făcut junioratul la Victoria/România Cluj
- A fost legitimat la: România Cluj ('30-'32), Ripensia Timișoara ('32-'39, '40-'42, '48-'49), CAM Timișoara ('39-'40), CFR Turnu Severin ('43), Dura Timișoara ('45), CFR Timișoara ('46-'47)
- A debutat în Divizia A pe 25 septembrie 1932, în Șoimii Sibiu - Ripensia 0-3
- A disputat ultima partidă în "A" pe 27 octombrie 1946, în CFR Timișoara - Carmen București 0-3
- Meciuri / goluri în Divizia A: 161 / 87
- Meciuri / goluri în cupele europene (Mitropa Cup): 4 / 5
- Palmares: patru titluri de campion ('33, '35, '36, '38) și două Cupe ale României ('34, '36)
- Meciuri / goluri în națională: 27 / 11
- A participat la turneele finale de CM din 1934 și din 1938; a marcat un gol în remiza, 3-3, cu reprezentativa Cubei
- Ca antrenor, a activat la formațiile Ripensia Timişoara (juniori), CFR Timişoara, CAM Timişoara, Știința/Poli Timişoara (cu care a promovat în "A", în 1960)
- A murit pe 6 martie 1992, la Blaj (Alba)
Citește și:
Ce susține MM Stoica că face săptămânal pentru suporterul pe care l-a pocnit: „Cumva am reparat-o”
