Hagi: "Echipa naţională a fost nivelul meu maxim"

A debutat în vara lui 1983, iar ultimul meci sub tricolor l-a bifat tot într-o vară. În 2000, la turneul final al Campionatului European din Belgia şi Olanda. În toată această perioadă a strîns 125 de selecţii, a marcat 35 de goluri şi a participat la nu mai puţin de 6 Campionate Europene şi Mondiale, record absolut în fotbalul românesc. Numele jucătorului care a realizat toate aceste lucruri e Gheorghe Hagi, iar formaţia pentru care le-a reuşit e echipa naţională a României.

- Ce a însemnat pentru Gheorghe Hagi toată perioada numită echipa naţională a României?
- Am spus-o mereu şi o voi spune mereu, echipa naţională a reprezentat maximum unde puteam ajunge. Cînd am evoluat în tricolor, am dat mereu totul, am pus mereu naţionala pe primul plan, indiferent unde eram. Este echipa mea de suflet, locul unde am jucat 17-18 ani, locul unde am dat şi am primit foarte multe. Locul unde m-am simţit cel mai bine şi dacă am ajuns unde am ajuns ca fotbalist atunci trebuie să datorez enorm echipei naţionale.

- Ce vă mai aduceţi aminte despre debutul în echipa naţională?
- Eu am fost mereu aproape de echipa naţională. Eram la Luceafărul şi am trăit mulţi ani în anturajul loturilor, de fapt încă de cînd aveam 14-15 ani. Cu toate acestea, eu am făcut direct saltul de la juniori la echipa de seniori, n-am avut nici un minut bifat şi nici măcar o convocare la naţionala de tineret. Mircea Lucescu m-a luat la 17 ani, după ce mă monitorizase atent. M-a băgat într-un meci în Norvegia, în 1983. Era vară, însă eu mai fusesem într-un cantonament cu naţionala cu 6 luni înainte. Am făcut 0-0 în Norvegia şi am avut o pretaţie bună.

- Cum aţi fost primit atunci de veteranii lotului?
- Mi-aduc aminte că am stat în cameră cu Vasile Iordache. M-a luat lîngă el, era portarul titular, era un veteran. Totuşi, nu eram nici eu un necunoscut, jucam în Divizia A, dar cînd stai lîngă cei cu mare experienţă e altceva. Mi-am cîştigat uşor-uşor respectul.

- Cum a fost momentul în care aţi primit banderola de căpitan al echipei naţionale a României?
- După meciul cu Anglia, de pe Wembley, Mircea Lucescu m-a luat deoparte şi mi-a spus că la următorul meci cu Irlanda de Nord voi fi căpitanul echipei. Aveam 19-20 de ani şi am realizat că îmi iau o mare responsabilitate cînd voi purta banderola. Oricui i se dă acest statut, are o mai mare însemnătate şi responsabilitate.

- Aţi avut emoţii?
- Sincer? Da. Meciul cu Irlanda de Nord s-a jucat pe fostul 23 August. Stadionul era plin, 60.000 de spectatori, iar eu intram primul pe teren, înaintea atîtor şi atîtor nume mari din fotbalul românesc.

- Primul gol din cele 35 marcate la echipa naţională cum a fost şi în ce meci l-aţi reuşit?
- Din păcate, a fost la un meci din deplasare, pierdut cu Irlanda de Nord, în 1986, cu scorul de 3-2. Unul dintre cele două reuşite ale României l-am dat eu.

- Din toţi cei aproape 18 ani, care a fost cel de care vă aduceţi aminte de fiecare dată cu mare plăcere?
- E greu să numesc unul singur. Dacă rememorez totul, atunci văd că am urcat de la început pînă la sfîrşit. Am debutat în 1983, au urmat meciuri importante în calificări, după care a venit turneul final din Italia. Din acel moment, au urmat certitudinile, continuitatea în rezultate. Totuşi, pentru că m-aţi întrebat de un singur moment, l-aş alege pe cel din 1994. Campionatul Mondial din Statele Unite ale Americii a fost maximum. Am avut randamentul maxim. Am fost aproape de o finală şi dacă am fi trecut de Suedia probabil că...

- Probabil că?
- Probabil că aş fi avut şanse mari să termin pe primul loc în topul celor mai buni jucători de la acel turneu. Înainte ca naţionala României să plece acasă eram primul. Am fost la acel Mondial cel mai decisiv jucător, am marcat goluri frumoase, însă...

- Dar cu 4 ani mai devreme aţi avut parte de cel mai faimos duel, cu Maradona în Argentina - România 1-1.
- Da, a fost frumos. Ne-am întîlnit de multe ori pe parcursul jocului. L-am faultat, m-a faultat. El avea un mare avantaj, pentru că jucase la Napoli, iar meciul tocmai acolo s-a disputat şi tot stadionul era cu el. Noi am dominat acea partidă şi sincer să fiu era şansa mea să arăt împortiva lui Maradona că am valoare. Semnasem cu Real Madrid, era important să joc bine şi cred că l-am depăşit pe Maradona atunci.

- A fost cel mai tare duel pe care l-aţi avut împotriva unui nume mare sau cel cu Zidane, din anii '90 a fost mai...
- Staţi un pic, nu eu am jucat împotriva lui Zidane, el a jucat împotriva mea. Atunci eram mai sus ca el (rîde)... Din păcate, n-am evoluat niciodată împotriva lui Michel Platini, un alt fotbalist fantastic.

- Cînd priviţi în urmă, ce anume regretaţi cel mai mult atunci vine vorba de echipa naţională?
- ... Hm, gîndul meu zboară tot la turneul final al Campionatului Mondial din SUA 1994. Acele ultime 5 minute din meciul cu Suedia... Mi-e greu, mi-e foarte greu să le uit, chiar dacă au trecut atîţia ani, probabil că nu mi le voi scoate din minte niciodată. Dacă am fi trecut mai departe, am fi jucat toate jocurile de la un Campionat Mondial, ar fi fost o mare performanţă. Ar fi fost ceva ideal, aveam totul la îndemîna noastră, dar n-a fost să fie. Mă gîndesc că poate altul ar fi fost şi topul Balonului de Aur la finalul lui 1994, cînd am ieşit pe locul 4, după Stoicikov, Roberto Baggio şi Paolo Maldini.

- V-aţi fi dorit un ultim meci la echipa naţională altul decît cel cu Italia, de la Campionatul European din 2000, cînd aţi fost eliminat?
- Nu, destinul nu-l poţi alege. Se întîmplă şi astfel de episoade. Mi-a părut rău atunci, însă nu meritam ce s-a petrecut. Acel cartonaş roşu a fost o eroare a arbitrului, dar fotbalul de aceea este frumos, pentru că apar şi astfel de momente. Pînă la urmă şi ultimul meci al lui Zidane la fel s-a terminat, însă el şi-a făcut-o cu mîna lui, la mine n-a fost la fel. Repet, istoria în fotbal se scrie şi cu bune şi cu rele, însă eu rămîn cu amintirea că la 35 de ani şi jumătate eram prezent la un turneu final, împreună cu echipa naţională a României. Şi nu oriunde, ci în faza sferturilor de finală.