Florin Lăzărescu, scriitor: „Fără exagerare, aș putea scrie un roman cât Război și pace din toate poveștile personale care mă leagă de fotbal. Și poate chiar am s-o fac într-o zi”

Florin Lăzărescu este, totodată, unul dintre fondatorii cunoscutului festival literar FILIT, un eveniment literar de anvergură nu doar în Iași, în România, ci în toată Europa.

Florin Lăzărescu, așadar. Atenție: simpatizează cu FCSB, pe care o consideră continuatoarea firească a echipei Steaua București. Dar, ne povestește tot Florin, cei mai mulți dintre scriitorii români par să pătimească pentru Dinamo sau Rapid. Fecesebiștii sunt, printre scriitori, aparent, mai rari.

Florin Lăzărescu este un autor tradus, în multe limbi, de la franceză, germană, spaniolă la maghiară, slovenă sau croată. Încă de acum douăzeci de ani era un autor consacrat, romanul său “Trimisul nostru special” bucurându-se de o bună primire europeană.

„N-am dormit toată noaptea după Sevilla”

– Florin Lăzărescu, scriitor, romancier, scenarist, organizator de festivaluri literare. Microbistic vorbind, pentru cine pătimești tu și de ce?
– Aoleo, cu așa întrebare din prima, mă faci să pierd o bună parte dintre eventualii cititori. Dar hai sec să rupem pisica: pentru FCSB. Aș putea povesti două zile cum și de ce am ajuns aici. Bref, pentru toate discuțiile pe care le-am avut de-a lungul vieții cu tata, care era stelist și pentru care FCSB a rămas cumva Steaua.

De exemplu, am întipărită în minte toată noaptea aia dinspre 7 spre 8 mai, din ’86, după ce Steaua a câștigat finala contra Barcelonei. N-am mai dormit deloc, am stat de vorbă și ne-am minunat împreună până dimineața, când tata a plecat direct la muncă pe șantier, iar eu, la școală… Sau hai să mai zic o poveste: acum patru ani, cu o seară înainte de a muri, tata avea niște dureri îngrozitoare de la un cancer în metastază. La un moment dat îmi făcea semne cu mâna. Am crezut că delira de durere, dar de fapt voia să aduc televizorul în cameră, să vedem împreună CFR Cluj cu FCSB. Și l-am văzut, ne-am și enervat împreună, că a și luat bătaie FCSB cu 3-0. Însă asta-i viața, important e timpul în care putem vedea lucruri împreună.

– Care e relația ta, Florin, cu sportul? L-ai practicat intens (în copilărie, la țară), îl practici încă? De la ce ți s-a tras?
– Mereu am fost pasionat de orice formă de competiție cinstită. În copilărie, și dacă se băga cineva la un concurs de împins un grăunte cu nasul prin colbul drumului, acceptam provocarea cu patimă. Am practicat intens orice formă posibilă și imposibilă de sport, de la tras cu arcul și praștia, la omorât fluturi cu o paletă de tenis cioplită-ntr-o scândură, de la handbal cu o minge făcută din cârpe la baschet cu piciorul, de nimerit într-un lighean găurit, atârnat în copac. Dar pentru mine fotbalul a fost și a rămas totdeauna ceva aparte.

Fără exagerare, aș putea scrie un roman cât Război și pace din toate poveștile personale care mă leagă de fotbal. Și poate chiar am s-o fac într-o zi. Un roman în care să descriu ce relații și ce forțe se degajă în timp real, la un meci al echipei Poiana Popești, când adversarii aterizau în joc din remorca unui tractor, iar misiunea principală a arbitrilor era să convingă o babă care plantase porumb dincolo de tușă să nu le taie singura minge disponibilă.

– Ce campioni de-ai noștri, românești, te-au impresionat de-a lungul vieții tale? Cine voiai "să fii" când erai mic? Dar acum? Care e idolul tău, la zi?
– Păi, cred că sunt aceeași pe care îi știm cu toții și ne vin din prima în minte: de la Nadia și Hagi, până la Halep și Popovici. Nu doar în sport, ci și în viață, admir oamenii care nu-și bat joc de propria meserie și o practică cu pasiune, fie că e vorba de un rugbist sau de un instalator. Cu o notă aparte pentru pasiune și ambiție. Ca să rupi lanțul în ceva, trebuie să-ți mai pună mâna pe cap și Dumnezeu, din naștere.

Dar când Dumnezeu doar ți-a zis de la distanță „bă, dacă ai chef, luptă, aleargă până crăpi” (cum a făcut, de exemplu, cu Florentin Petre ori Bănel Nicoliță), iar tu chiar reușești să te afirmi — jos pălăria! Am un respect mai mare pentru genul acesta de jucători decât față de talentul lui Alibec, risipit pe dat mai mult din mâini decât din picioare. Idoli n-am avut și nici nu am. Bun-rău, prost-deștept, mereu m-am simțit ok să fiu eu însumi.

– Copiii tăi au înclinații către sport? Se uită și ei cu tine? Practică? I-ai dat la gimnastică, la popice, la ceva?
– Nu doar ai mei, toți copiii se nasc cu poftă de joacă, de sport. Totul e să nu le-o strici, eventual s-o ghidezi la timp către ceva anume. În ce mă privește, singurul ghidaj pe care vreau să-l dau copiilor mei e să se joace și să se bucure de viață, fie că urmăresc mersul furnicii, fie că-i fugărește ursul. În privința privitului împreună, copiii mei nici n-au de ales, da’ nici eu: absolut toate meciurile pe care le-am prins de când s-au născut, le-am văzut cu unul dintre ei în brațe ori alergând prin fața televizorului.

– Umbli de o viață printre scriitori, atât români, cât și străini. Cine pătimește ca un rob pentru pasiunea de a fi suporterul unei echipe (sau al alteia)? Spune-mi, rogu-te, niște scriitori căzuți în patima sportului!
– Foarte mulți scriitori pe care îi știu sunt suporteri pasionați. Dar nu-i cinstit să-i deconspir eu, cu nume și prenume. Pot zice doar în mare: cei mai mulți dintre prietenii mei scriitori sunt dinamoviști ori rapidiști.

– Ce amintiri ai din nopțile albe (și magice) aduse pe pământul României de generația de aur a lui Hagi? Evocă-mi verile anilor 1990, 1994, 1998, 2000.
– Sunt prea multe de povestit. Zic doar faze la întâmplare. Noaptea, urletele ca lupul și starea narcotică după ce România a bătut Columbia. Străzile Iașului cu zeci de mii de oameni fericiți, după nici nu mai țin minte ce meci, mărșăluind aiurea prin oraș și oprindu-se în fața Mitropoliei pentru a scanda: „Dumnezeu a fost român!”. Străzile pustii ale Copoului de după nu mai știu care înfrângere, eu trecând pe sub picioarele unui nene care stătea cu fundul pe marginea balconului, doar în chiloți, învelit în steagul României, cu o portavoce la gură, spunând în buclă, ca pentru sine: „Am belit p…! Am belit p…!”.

– Cine ia campionatul anul ăsta în România? Dar în Anglia? Și de ce?
– În România, Craiova, cred. Pare, în sfârșit, o echipă coaptă pentru asta la toate capitolele. În Anglia, nu pot spune, n-am timp să urmăresc campionatul lor, deși sunt sigur că ar merita.

– Ce-mi poți spune despre destinul la zi al Politehnicii Iași. De ce nu reușește Poli Iași să devină ceea ce ar trebui să fie - cea mai importantă echipă din Moldova?
– Din păcate, sunt decenii de când noi nu avem o echipă de fotbal la Iași, ci doar un instrument politic, care papă bani publici până retrogradează, pentru a reveni în prima ligă undeva înainte de alegerile locale. Mi-e milă de suporterii acesteia, care nu-s deloc puțini.

– Și la rândul ei, de ce nu reușește Moldova să se impună în competiția cu celelalte provincii? Mult prea rar au dat moldavii o echipă campioană la fotbal. Ultima dată s-a întâmplat acum 14 ani pe vremea Oțelului Galați, echipa de autor a lui Dorinel Munteanu...
– Chestiune de dezvoltare economică. Pentru că noi moldovenii stăm cam departe, pentru că drumul principal care leagă nord-estul de sudul țării se cheamă „al morții” iar cel către Vest e mai lent decât cel al mătăsii — pun pariu că o cămilă ajunge mai repede decât un Ferrari de la Cluj la Iași. Iar asta are legătură și cu puterea unei zone de a dezvolta fotbalul.